Acest articol este rezultatul unei deziluzii de școlar. Ani de zile am încercat să îmi răspund la o întrebare foarte simplă: de ce profesorii din facultate sunt atât de indiferenți în comparație cu cei pe care i-am avut în liceu? Sigur că o atare întrebare m-a transformat de-a lungul anilor în ținta multor ironii, probabil justificate: ai preocupări de școlăriță infantilă și conformistă, ai rămas la nivelul liceului, când alții se căsătoresc și fac copii pe tine încă te mai preocupă ce a mai zis dom’ profesor, etc. Acestea sunt cele mai inofensive dintre remarcele cu care apropiații m-au tachinat mereu. Cum suntem siliți de cele mai multe să repetăm compulsiv o experiență negativă eu am stat în școală până am ajuns profesor la facultate. La un moment dat, dacă ar fi fost să cumulez anii petrecuți în școală numărul rivaliza cu anii de viață. Ca să-mi citez amicii, m-am afundat profund în rahatul academic românesc. Sper ca acest articol să fie măcar unul dintre puținele foloase ale acestei opțiuni, cel puțin aparent, păguboase. Asta pentru că, deși întrebarea poate părea o reacție de adolescent întârziat, răspunsurile pe care le-am găsit în timp nu sunt deloc banale, așa cum poate ne-am aștepta.
Așadar de ce sunt profii din facultate în marea lor majoritate indiferenți față de studenții lor? Pentru că învățământul centrat pe nevoile studentului este una dintre cele mai mari minciuni pe care politicienii și pedagogii români ne-o flutură pe la nas de ceva vreme încoace. Așa cum spuneam într-un articol anterior, mașinăria academică de tip capitalist conferă un dublu statut studentului. Pe de o parte studentul este un client al facultății, pe de alta el este și un produs al acesteia care trebuie să se “vândă” pe piața muncii. În calitate de client al facultății studentul trebuie să beneficieze, nu-i așa, de un învățământ superior centrat pe nevoile sale.
Să nu ne iluzionăm însă: sintagma“ învățământ centrat pe student” este un simplu slogan folosit pentru a gâdila orgoliile părinților sau ale potențialilor votanți. Cum oricine își poate da seama principala nevoie a studenților o reprezintă profesorii dedicați. Uriașa tevatură făcută în jurul investițiilor în infrastructură ascunde un adevăr banal: termopanul nu te învață carte! Sigur că starea absolut lamentabilă a clădirilor în care s-au desfășurat ani de-a rândul cursurile în țara noastră nu e o imagine fericită, dar, credeţi-mă: investițiile în infrastructură nu pot și nu trebuie să înlocuiască un act didactic de calitate. Mai mult, aș spune că dacă ar fi să alegem între profesori dedicați și clădiri moderne balanța ar terbui să încline în fața celor dintâi, în special în cazul disciplinelor umaniste. Or, în învățământul superior românesc calitatea actului didactic a scăzut dramatic în ultimele două decenii. De ce? Pentru că se poate! Am întâlnit pe parcursul formării academice câțiva profesori cu adevărat devotați și față de aceștia trebuie să mă scuz. Ei sunt excepțiile. Totuși, în marea majoritate a cazurilor, o spun cu toată responsabilitatea, performanțele pedagogice ale personalului din învățământul superior sunt inferioare celor ale persoanalului didactic din învățământul liceal și gimnazial.
Da, mi se poate reproșa că la facultate nici nu mai e important să ai profesori care să pună accent pe predare pentru că trebuie să te pregătești singur. Totuși, e ceva mai mult aici. Ipocrizia maximă vine din faptul că oricât de dragă le-ar fi pedagogilor și politicienilor români sintagma de “învățământ centrat pe student” ea se situează într-o totală contradicție cu prevederile actualei legislații.
Să explicăm: În anul 2009 am participat la o conferință internațională pompos intitutlată “Managementul strategic instituțional al calității în învățământul superior” organizată de ARACIS (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior). Cu acest prilej am atras atenția asupra unei contradicții: în vreme ce declarăm că vrem învățământ centrat pe student, propunem criterii de promovare pentru personalul didactic în care activitatea de predare, deci relația cu studentul, are relevanță foarte scăzută. Cu alte cuvinte, pentru a obține titlul de conferențiar sau profesor, activitatea de predare conta, în 2009, cam 25% din totalul criteriilor stipulate de lege. Restul era reprezentat de activitatea de cercetare. Care credeți că a fost rezultatul acestor discuții? În 2011, legislația în vigoare prevede ca activitatea didactică să reprezinte 0% din totalul criteriilor de promovare. Adică nu contează absolut deloc cum și cât predai ca să devii conferențiar în România.
Sigur, veți spune că studenții trebuie să învețe singuri, că ei beneficiază de profesori care publică în reviste de top și sunt la curent cu ceea ce se petrece în domeniul lor. Eu spun însă că, dacă predarea nu contează îm mod direct la remunerare și avansare, învățământul centrat pe student e un slogan neoliberal seducător si nimic mai mult. Sigur că mulți folosesc activitatea de predare drept un scut impotriva celor care îi acuză că nu publică nimic relevant în domeniul lor. Sigur că în învățământul superior e important să cercetezi. Dar, atât timp cât în legislație nu vor fi găsite soluții pentru a găsi un echilibru între aceste două activități de bază ale persoanlului academic, cercetarea și predarea, vom avea studenți neglijați, tratați cu o crasă lipsă de respect și implicare din partea celor care ar trebui să se ocupe de formarea lor. Soluții se pot găsi. Nu e neapărat să premiem predarea prorpriu-zisă. Coordonarea unui student care publică într-o revistă prestigioasă sau câștigă o comepetiție poate fi, de asemenea, considerat un criteriu relevant. Dar, dacă personalul academic trebuie să scoată ISI pe bandă rulantă, învățământul centrat pe student e o glumă proastă.