Întoarcerea Americanului Urît?

Ovidiu TichindeleanuProcesul alegerilor din SUA au oferit încă o oportunitate de a învăţa că egocentrismul, meschinăria, atacurile personale şi resentimentul sînt tocmai ceea ce au de oferit elitele globale. Aceasta e ceea ce are de oferit statul capitalist: o luptă vicioasă pentru resursele publice între diferite grupuri ale elitei. Clinton şi Trump sînt reprezentanţi ai stabilimentului politic şi al celui capitalist: alegerile democratice au luat forma unei lupte intersectoriale în interiorul oligarhiei unui stat capitalist. Loviturile dure date unul alteia au arătat că nu există “capitalism civilizat”: tocmai asta e ceea ce fac elitele atunci cînd se luptă pentru salamul popular. În acest sens, alegerile din 2016 constituie încă o alarmă de deşteptare pentru “societăţile civile” din jurul lumii. Procesul electoral din ultimul an a subminat (şi el), în mod clar, credibilitatea exporturilor democraţiei americane. Acest lucru nu pare a fi perceput la fel de clar, încă, în interiorul Statelor Unite. Nu trebuie subestimată puterea de denegaţie a industriei culturale americane, care a schimbat tonul imediat, începînd să îl aplaude pe Trump, să uite procesul ce a dus aici, pregătindu-se să îmbrăţişeze noua putere. În exterior însă, sfîrşitul centrismului neoliberal al familiei Clinton ar putea semnala – încă o dată – necesitatea, şi pentru Europa, de a adopta o cale cu totul diferită, explicit socială.

În ceea ce priveşte rezultatul, privirea dinspre regiunea unde ne aflăm se dovedeşte a fi utilă: atît în Moldova, cît şi în Ucraina, oligarhi capitalişti au fost deja instalaţi la puterea politică de ceva vreme, chiar sub oblăduirea Statelor Unite. Aşadar, bine aţi venit în club. La fel, apelurile lui Trump la naţionalismul alb american amintesc de modul în care nemulţumirea populaţiilor însărăcite continuă să fie capturată în regiune prin canalizarea resentimentelor naţionaliste. În Statele Unite, revolta împotriva elitelor a mers pe unicul drum ce i s-a deschis: alegerea unui “outsider” oligarh, un (presupus) bilionar de şaptezeci de ani. E o altă indicaţie că internaţionalismul nu se poate dezvolta decît pornind de la internaţionalisme regionale, şi nu ca instituire a unui corp universal al forţelor muncitoreşti din lumea întreagă, şi nici prin organizarea exclusivă la locul de muncă sau în jurul salariului.

Surpriza manifestată de elitele nord-americane la alegerea lui Trump provoacă o altă întrebare: înseamnă această alegere o schimbare reală la nivel de sistem, sau o schimbare în interiorul grupurilor de interese ale elitei? Nimeni nu are un răspuns încă, poate nici Trump. E posibil să nu se schimbe nimic semnificativ. Tocmai aceasta dovedeşte că sîntem foarte departe de “sfîrşitul ideologiei” (dacă nu reducem conceptul de ideologie la platforme politice): în alegerea lui Trump, vînzătorul a vîndut pur şi simplu o poveste, iar publicul consumator a cumpărat-o. De o parte şi cealaltă a aceleiaşi lumi, oligarhul capitalist şi expertul tehnocrat sînt figurile ce conversează împreună în cadrul comun al capitalismului neoliberal. Brexitul a fost dealtfel tot o vînzare umflată, neînsoţită de produs. Şi în cazul Brexitului, în ciuda temerilor ciudat de similare ale liberalilor şi stîngii antiliberale eurocentrice, din alte direcţii s-a pus aceeaşi întrebare: înseamnă asta o schimbare reală la nivel de sistem pentru UE? Cît de mult şi pentru cine anume contează faptul că Regatul Unit iese din UE? Dintr-o perspectivă regională, o schimbare sistemică ar surveni mai degrabă dacă Europa de Est, adică regiunea care a contribuit la sensul istoric actual al “Europei”, ar schimba radical direcţia ideologică, mobilizîndu-se împreună cu ţările din Sudul Europei către o redefinire a Europei. Europa nu mai e definită însă, azi, de căderea zidului Berlinului, ci de ridicarea de ziduri şi valuri de sîrmă ghimpată, de la Melilla şi Calais la cele între Ungaria şi Croaţia sau Bulgaria şi Grecia. Europa are de oferit azi cea mai periculoasă frontieră din lume, iar Statele Unite par dispuse să se îndrepte în aceeaşi direcţie. Politicile economice antisociale ale neoliberalismului par să fie urmate de protecţionism, apărarea privilegiilor şi politici antisociale generalizate. Dar asta înseamnă că necesitatea unei alte orientări, explicit mai socială, va fi resimţită tot mai mult, nu-i aşa?

Optimismul implicit din deducţia dialectică superficială de mai sus e temperat de o altă observaţie despre alegerile prezidenţiale din SUA: votul a fost decis de o clasă inferioară revoltată, însă rasismul e ceea ce a determinat alegerea lui Trump, iar aceasta nu a fost o întîmplare. Intersecţia rasă-clasă a determinat alegerea, nu cea rasă-gen (cum sperau liberalii democraţi), şi anume exact acolo unde se resimte cel mai puternic contradicţia între rasializarea albului superior şi condiţia de clasă inferioară: albii muncitori fără educaţie superioară. Mesajul lui Trump, întruparea albului superior, a fost foarte clar: promisiunea scoaterii acestor oameni din clasa inferioară. El nu a promis intrarea lor în clasa mijlocie, a evitat acest discurs liberal; ceea ce a promis explicit, în mod constant, a fost tocmai disocierea rasială (zidul a fost doar un simbol între mai multe alte semne). De partea sa, Clinton a venit cu mesajul abstract al “continuării” post-Obama a politicilor identitare în direcţia tranziţiei eterne spre integrarea în clasa mijlocie. Clinton a mobilizat semnificativ mai puţini afro-americani, americani hispanici şi asiatici decît Obama, în timp ce Trump a mobilizat mult mai mulţi “albi fără educaţie superioară” decît Romney [http://www.nytimes.com/interactive/2016/11/08/us/elections/exit-poll-analysis.html?smid=tw-nytimes&smtyp=cur]. Sau, după cum s-au exprimat cei de la Fox News: “avem de-a face cu resuscitarea votului alb!”; “el a reuşit să unească toate voturile albe!”; “el e noul lider al Lumii libere!”.

Partidul Republican e forţa politică a elitei ce a răspuns fără echivoc la apelurile profunde ale rasismului: la ultimele alegeri, candidatul ales a fost Mitt Romney, cel mai alb om posibil din sala de şedinţe. Forţa clasei superioare albe s-a dovedit însă a fi insuficientă. Trump e şi mai şi: transcende albul înspre portocaliu, după modelul de imagine al clasei superioare reprezentată zi de zi de “oamenii de televiziune”. Iar campania lui Trump s-a asigurat că partea rasistă a mesajului său a fost auzită cu claritate. În contextul unui stat unificat sub republicani şi a unei Europe Occidentale ce se întoarce la fundamente rasiste, această tendinţă concretă e într-adevăr îngrijorătoare, la nivel sistemic. Alegerile au mai arătat însă, dacă mai trebuia, că energiile antirasiste nu se împacă deloc bine cu liberalii Partidului Democrat. Spre deosebire de ceea ce atît liberalii occidentali, dar şi stînga eurocentrică par a crede, politicile antirasiste nu pot fi reduse la politici identitare, ci necesită schimbări sistemice. Atunci cînd revoluţia acestora nu are loc, ceea ce are loc e restauraţia. În timpul mandatelor lui Barack Obama, violenţa rasistă anti-neagră a poliţiei nu a fost contracarată decît de mişcări populare; sistemul carceral industrial a rămas intact; nici măcar închisoarea de la Guantanamo, locul oficial al torturii rasiale instituţionalizate, nu a putut fi închisă. Or, rasismul şi rasializarea nu sînt “acoperite” de politicile identitare liberale tocmai fiindcă ele sînt, la un nivel mai profund, constituit de istoria colonială a modernităţii, baza ideologică a societăţilor occidentale, înainte de diferenţierea internă a sferei politice formale. La fel, în momentul în care încearcă să “acopere” sau să îşi subordoneze rasa, lupta de clasă nu face decît să deschidă contradicţii care o subminează. Un anticapitalism care reduce antirasismul la politici identitare, ignorînd revendicările sistemice (de pildă cele decoloniale), e sortit aceluiaşi eşec – sau mai degrabă unor eşecuri încă şi mai meschine, dată fiind starea actuală a stîngii.

Şi totuşi, alegerile au dat măcar o lovitură teoriei liberale a “răului cel mai mic”. Poziţia liberalismului “centrist” – ideologie ce a dominat de fapt lumea în ultimele două secole – pare a fi incertă în situaţia actuală de criză sau tranziţie a lumii capitaliste. După cum recunoaşte chiar şi FMI în observatorul fiscal din octombrie 2016, datoria publică globală a atins o cotă fără precedent în istorie, iar problema o constituie “fără îndoială sectorul privat al economiilor avansate”. Iar experţii FMI se străduie să liniştească apele cam nefericit, tocmai printr-o proiecţie a ignoranţei: “nimeni nu ştie cît de mult e prea mult”. Aşadar, ceea ce menţine sistemul e status quo-ul puterilor de facto, forţa militară şi ideologia profundă. Nicio teză acceleraţionistă sau pulsiune de moarte / dorinţă pentru Trump nu poate contracara acest adevăr. Problema e că, din păcate, dacă centrismul liberal se clatină, challenger-ul vine în mod clar dinspre dreapta. Tunelul fără luminiţă care se întredeschide se întinde de la the Ugly American la the Magnanimous Great White.

 

2 răspunsuri la Întoarcerea Americanului Urît?

  1. berenger spune:

    doamne, ce delir…

  2. gheorghhe spune:

    Și care e morala? Ce ar trebui să facă stînga?

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.