Interviu cu Francis A. Boyle, Profesor de Drept International la A 20-a Aniversare a Masacrului de la Srebrenica-

Cuvîntul înainte al traducătoarei (Liliana Popa, Doctor in drept international)

La comemorarea a douazeci de ani de la savarsirea masacrului de la Srebenica, sunt inca rare in limba romana descrierile genocidului intamplat in Bosnia din perspectiva dreptului international. Din traducerea de mai jos, cei interesati pot afla in detaliu motivele pentru care infractiunea de genocid savirsita impotriva poporului bosniac nu a putut fi prevenita si nici oprita, in ciuda castigarii la Curtea Internationala de Justitie in anul 1993 a doua Ordine Provizorii in favoarea Bosniei, reprezentata atunci de catre profesorul de drept international si avocatul Francis A. Boyle. Aceste Ordine comandau comunitatii internationale, precum si fostei Iugoslavii (Serbia si Muntenegru)- oprirea genocidului. Genocidul nu era altceva decit spectacolul planuit de Marile Puteri si fosta Iugoslavie, un spectacol al cruzimii in care gladiatorii erau fortati sa lupte in arena cu fiarele pe viata si moarte. Asa puteau fi vazuti bosniecii la acel moment, gladiatori in propria lor tara, transformata intr-o arena de lupta, supusi unui genocid la care intreaga omenire asista inmarmurita, fara insa a putea face nimic. Genocidul s-a produs in ciuda determinarii Curtii Mondiale de a opri aceasta crima odioasa. Organizatia Natiunilor Unite nu a fost decat unealta marilor puteri in implinirea planurilor lor criminale, fapt ce a contribuit la decaderea prestigiului acestei Organizatii in mod ireversibil.

Cititorii pot afla in mod direct ce s-a intimplat in acele luni la Curtea Internationala de Justitie de la Haga, din marturia profesorului si avocatului Francis A. Boyle, cel care a luptat cu armele ratiunii, legii si moralei absolute, in credinta si speranta ca va salva un popor aflat in fata unei distrugeri iminente, planuite de marile puteri in concert cu Serbia. Dar, precum veti afla din aceasta sursa, probele prezentate, cunoasterea dreptului international a acestui mare jurist, vasta sa experienta in curtile internationale, vointa, pledoaria sa si, in final, decizia Curtii Mondiale cu majoritate de voturi in favoarea Bosniei-Hertegovinei, nu au fost suficiente pentru ca dreptatea sau adevarul sa triumfe in fata interesului politic.

 

Încercând să opresc războiul de agresiune şi genocidul împotriva poporului bosniac şi distrugerea Republicii Bosnia-Herţegovina

Francis A. Boyle Profesor de Drept Internaţional

4 aprilie 1997

Există numeroase descrieri ale agresiunii şi genocidului perpetuat de fosta Iugoslavie şi forţele sale militare şi paramilitare surogate sârbo-bosniace împotriva poporului bosniac şi a Republicii Bosnia-Herţegovina, scrise de jurnalişti, istorici, ambasadori, profesori de ştiinţe politice, precum şi de alţi autori.

Această lucrare încearcă să spună povestea Bosniei din perspectiva dreptului internaţional. Agresiunea şi genocidul împotriva Bosniei, precum şi refuzul comunităţii internaţionale de a le opri, se vor dovedi a fi unele din evenimentele pivotale ale perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Voi încerca deci să explic în această lucrare ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi, ce este mai important– ce anume a fost greşit in cele întâmplate, în speranţa că această analiză se va dovedi folositoare naţiunii bosniace în lupta sa pentru reconstruirea vieţii şi statului acesteia.

Sunt încrezător că o descriere si o analiza a ceea ce s-a întâmplat în trecut poate constitui un ghid pentru poporul bosniac, atunci când acesta îşi va construi viitorul său. În ceea ce priveşte utilitatea acestei analize pentru restul lumii, cuvintele lui George Santayana îmi par relevante:

„Acei ce nu pot să-şi amintească trecutul sunt condamnaţi a-l repeta.”

În data de 19 martie 1993, autorul prezentului articol a fost desemnat drept Agent General al statului Bosnia şi Herţegovina, însărcinat cu Extraordinare şi Plenipotenţiale Puteri „de a institui şi conduce orice proceduri legale” în numele şi la dorinţa statului Bosnia-Herţegovina în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie[1] [1] Am folosit în traducerea de mai jos, interschimbabil, în funcţie de lungimea textului, când denumirea de Curtea Internaţională de Justiţie, când denumirea de Curtea Mondială. Cele două termene desemnează Curtea Internaţională de Justiţie – n.trad.), de către Excelenţa sa, Preşedintele Alija Izetbegovic, aflat atunci la aşa numitele negocieri Vance-Owen în New York. În ziua imediat următoare, autorul prezentului articol a instituit proceduri legale la dorinţa şi în numele Republicii Bosnia-Herţegovina înaintea Curţii Internaţionale de Justiţie la Haga, împotriva fostei Iugoslavii, pentru încălcarea de către aceasta a Convenţiei asupra Genocidului din 1948.

În data de 8 aprilie 1993, autorul a câştigat la Curtea Internaţională de Justiţie un Ordin pentru măsuri de protecţie provizorii împotriva fostei Iugoslavii, decis de către Curte cu majoritate de voturi în favoarea Bosniei-Herţegovinei [2]. [2] O copie a acelui Ordin poate fi găsită pe site-ul Curţii Internaţionale de Justiţie (pentru versiunea in limba engleză) la adresa: http://www.icj-cij.org/docket/files/91/7369.pdf – n.trad.

Prin acest Ordin, Curtea Internaţională de Justiţie a ordonat fostei Iugoslavii, încetarea imediată şi desistarea de la comiterea tuturor actelor de genocid în Republica Bosnia-Herţegovina. Din punctul de vedere al Curţii, actele respective ar fi putut fi comise fie direct, de către armata iugoslavă, fie indirect, de către trupele militare, paramilitare şi unităţile armatei neregulate sârbo-bosniace, surogate de fapt ale armatei iugoslave. Citez din ordinul respectiv:

„52. Pentru aceste motive, Curtea,

Indică, până la momentul în care va lua decizia sa finală în cazul dosarului de genocid instituit de către Republica Bosnia-Herţegovina împotriva Republicii Federative Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru), în 20 martie 1993, următoarele măsuri provizorii:

  1. (1) Cu unanimitate de voturi,

Guvernul Republicii Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) trebuie să ia imediat toate măsurile necesare care îi stau în putere, pentru a preveni comiterea crimei de genocid, în conformitate cu obligaţiile ce îi revin conform Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de Genocid din 9 decembrie 1948, la care este parte;

(2) Prin votul de 13 la 1,

Guvernul Republicii Federative Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) va trebui în particular să se asigure că forţele militare, paramilitare sau neregulate, care pot fi direcţionate sau sprijinite de către acesta, precum şi orice alte organizaţii ori persoane care ar putea fi sub controlul, direcţionarea ori influenţa guvernului iugoslav, nu vor comite acte de genocid, ori conspira la comiterea genocidului, ori incita direct şi public la comiterea genocidului, sau la complicitate la genocid, fie că genocidul ar fi îndreptat împotriva populaţiei musulmane a Republicii Bosnia-Herţegovina, fie că ar fi îndreptat împotriva oricărui alt grup naţional, etnic, rasial sau religios din Bosnia-Herţegovina;

În favoarea măsurii: Preşedintele Sir Robert Jennings; Vice-Preşedintele Oda; Judecătorul Ago, Schwebel, Bedjaoui, Ni, Evensen, Guillaume, Shahabudden, Aguilar Mawdsley, Weeramantry, Ranjeva, Ajibola;

Împotrivă: Judecător Tarassov;

  1. În unanimitate,

Guvernul Republicii Federative Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) şi guvernul Republicii Bosnia-Herţegovina se vor asigura că nu vor întreprinde nicio acţiune care ar putea agrava sau extinde prezenta dispută asupra prevenirii sau pedepsirii crimei de genocid, ori face mai dificilă soluţionarea finală a prezentei dispute.”

 

În declaraţia sa ataşată Ordinului din 8 aprilie 1993 al Curţii Internaţionale de Justiţie, judecătorul Tarassov din Rusia a furnizat cea mai autoritativă interpretare a Paragrafului 52A(2) din Ordinul Curţii. Citez din această declaraţie:

 

„În opinia mea, aceste pasaje ale Ordinului sugerează că această Curte consideră Guvernul Republicii Federative Iugoslavia implicat în asemenea acte genocidale, sau cel puţin că ar putea fi foarte bine implicat. În consecinţă, în opinia mea, aceste prevederi ale ordinului sunt foarte apropiate de o decizie preliminară asupra meritelor cazului, în ciuda recunoaşterii de către Curte a faptului că, din punct de vedere procedural, într-un Ordin care indică măsuri provizorii, Curtea nu este îndreptăţită a determina probleme de fapt sau drept (…)”

Astfel cum am declarat presei mondiale, adunată în Marea Sală de Judecată a Palatului Păcii din Haga, imediat după încheierea procedurilor Curţii Internaţionale de Justiţie în cadrul cărora Ordinul de mai sus a fost emis, sunt totalmente de acord cu judecătorul Tarassov în următoarea privinţă: acest Ordin a fost, într-adevăr, o judecată preliminară asupra meritelor cazului şi a faptului că genocidul a fost comis de către fosta Iugoslavie împotriva poporului Republicii Bosnia-Herţegovina, atât în mod direct cât şi indirect, prin intermediul armatei, forţelor paramilitare, şi unităţilor armate neregulate sârbo-bosniece, surogate de fapt ale fostei Iugoslavii.

Decizia luată în unanimitate de judecătorii Curţii Internaţionale în paragraful 52 A(1) indică faptul că Înalta Curte a considerat că există mai mult decât suficientă evidenţă la dosar pentru a concluziona că fosta Iugoslavie însăşi a comis acte de genocid împotriva poporului Republicii Bosnia-Herţegovina. Decizia luată cu votul de 13 la 1 în paragraful 52 A(2) indică faptul că Înalta Curte consideră, în egală măsură, că există mai mult decât suficientă evidenţă pentru a stabili că trupele militare, paramilitare, şi cele neregulate sârbo-bosniece, surogate ale fostei Iugoslavii, au comis acte de genocid, ori au conspirat la comiterea genocidului, ori au incitat în mod direct şi public la comiterea genocidului, ori au fost complice la genocidul îndreptat împotriva populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina.

Ca avocat reprezentând întreaga Republică Bosnia-Herţegovina, precum şi poporul acesteia, am cerut în mod expres Curţii Mondiale sa emită măsuri de protecţie pentru toate grupurile naţionale, etnice, rasiale şi religioase din Bosnia, care ar fi putut suferi acte de genocid din partea fostei Iugoslavii ori a surogatelor acesteia, respectiv armata, trupele paramilitare şi forţele armate neregulate sârbo-bosniace, măsuri de protecţie pe care Curtea le-a luat în paragraful 52 A(2) al acestui Ordin. Bineînţeles, primele şi principalele victime ale acestui genocid au fost musulmanii bosniaci, dar victime au fost şi acei croaţi-bosniaci, sârbi-bosniaci şi evrei-bosniaci care au sprijinit Republica Bosnia-Herţegovina. Cu toate acestea, cele mai multe dovezi ale genocidului, pe care le-am depus la Curtea Mondială, priveau acte de genocid îndreptate împotriva populaţiei musulmane bosniece, pe care Parlamentul Bosniei a gratificat-o cu denumirea de „bosnieci”. Prin urmare, Curtea Internaţională de Justiţie a luat o măsură mai neobişnuită în paragraful 52 A(2), aceea de a denumi in mod expres „populaţia musulmană a Bosniei-Herţegovinei” drept victima pe care dorea să o protejeze împotriva actelor de genocid comise de trupele militare şi paramilitare sârbo-bosniace prin prevederile din paragraful 52 A(2) al Ordinului din 8 aprilie 1993.

Numai Judecătorul Tarassov din Rusia a obiectat la această decizie de protecţie expresă a musulmanilor bosnieci, în Declaraţia sa separată: „Lipsa de balanţă a acestor prevederi din Ordinul provizoriu este cu atât mai clară din perspectiva în care Curtea a singularizat un element al populaţiei Bosniei-Herţegovinei”. Din nou sunt de acord cu Judecătorul Tarassov, în sensul că greutatea covârşitoare a probelor prezentate cereau Curţii să protejeze populaţia musulmană de genocid, numind-o expres. Într-adevăr, întregul Ordin pentru Măsuri Provizorii al Curţii, din 8 aprilie 1993, era atât de defavorabil fostei Iugoslavie, respectiv surogatelor sale, armata şi forţele paramilitare sârbo-bosniace, doar pentru că dovezile de genocid împotriva populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina, în particular asupra musulmanilor bosniaci, erau covârşitoare.

Decizia unanimă a Curţii Mondiale din Paragraful 52 B a constituit, de asemenea, o victorie pentru populaţia Bosniei-Herţegovinei, precum şi pentru Republica Bosnia-Herţegovina în general. În mod expres am cerut Curţii sa impună măsuri de protecţie, atât în ce priveşte Bosnia, cât şi fosta Iugoslavie, lucru îndeplinit de către Curte. Previsiounea mea a fost că fosta Iugoslavie avea sa violeze aceste măsuri, în timp ce Bosnia avea sa le respecte. Am considerat că ar fi dificil de imaginat cum victima genocidului putea agrava sau extinde disputa asupra genocidului, ori cum victima ar putea îngreuna soluţionarea disputei.

Cerând în mod voluntar Curţii impunerea acestor măsuri atât asupra Bosniei, cât şi asupra fostei Iugoslavii, am intenţionat să forţez fosta Iugoslavie să încalce în mod direct şi deschis cel mai complet Ordin pe care îl puteam obţine. Din nefericire, aceasta este exact ceea ce s-a si întâmplat. Fosta Iugoslavie nu a acordat nicio atenţie, per ansamblu, Ordinului din 8 aprilie 1993. În schimb, Bosnia a respectat cerinţa auto-impusă prin Paragraful 52 B, respectiv de a nu face nimic care sa agraveze sau sa extindă disputa asupra genocidului.

Prin intermediul obţinerii măsurii cuprinse în Paragraful 52 B am urmărit, de asemenea, sa pregătesc inter alia bazele pentru sancţiuni mai severe împotriva fostei Iugoslavii, sancţiuni pe care Consiliul de Securitate O.N.U. le-ar fi putut decide. Am sperat, de asemenea, sa pot deschide drumul pentru ceea ce anticipam deja a fi o a doua rundă de măsuri provizorii cerute Curţii Internaţionale de Justiţie, prin care intenţionam să extind bazele Plângerii iniţiale împotriva fostei Iugoslavii dincolo de parametrii ficşi prevăzuţi în Convenţia Împotriva Genocidului din 1948. Aveam nevoie să fac acest lucru în scopul de a opri embargoul genocidal asupra importului de arme impus Bosniei şi, de asemenea pentru a opri planul rasist de împărţire a Republicii în conformitate cu aşa numitul Plan VanceOwen, succedat mai târziu de Planul genocidal Owen-Stoltenberg.

Prin emiterea Ordinului din 8 aprilie 1993, Curtea Internaţională de Justiţie a respins în mod necesar şi absolut afirmaţiile mincinoase prezentate de avocatul fostei Iugoslavii, israelianul Shabtai Rosenne, care susţineau că baia de sânge din Bosnia a fost rezultatul unui război civil, pentru care fosta Iugoslavie nu era responsabilă în niciun fel. Curtea Mondială a respins, de asemenea, cu majoritate de voturi argumentul avocatului Rosenne, conform căruia Preşedintele Izetbegovic nu a fost ales în mod legal preşedinte al Republicii Bosnia, şi prin urmare, nu putea fi îndreptăţit a institui procedurile legale împotriva fostei Iugoslavii, ori a mă desemna pe mine Avocat reprezentant al Bosniei, în scopul de a susţine acest caz de genocid înaintea Curţii Internaţionale de Justiţie.

Curtea Internaţională a respins, de asemenea, tot cu o majoritate de voturi, cererea lui Rosenne pentru instituirea de măsuri provizorii împotriva Bosniei asemănătoare cu acelea prevăzute de Paragraful 52 A(1) şi (2) împotriva Iugoslaviei, datorită faptului că nu există nicio dovadă că Guvernul Republicii Bosnia-Herţegovina ar fi comis acte de genocid împotriva cuiva. Multe din aceste chestiuni sunt încă interpretate în mod eronat de către fosta Iugoslavie şi suporterii acesteia din întreaga lume, în ciuda faptului că ele au fost în mod decisiv rezolvate de Curtea Internaţională de Justiţie cu mult timp în urmă, prin Ordinul din 8 aprilie 1993.

Ordinul Curţii Internaţionale de Justiţie din 8 aprilie 1993 a reprezentat o înfrângere covârşitoare şi zdrobitoare a fostei Iugoslavii de către Bosnia, la toate capetele de acuzare, cu excepţia unuia singur; Curtea Mondială nu s-a pronunţat deloc cu privire la embargoul asupra armelor, în mod aparent, deoarece Convenţia asupra Genocidului însăşi nu prevede nimic în sensul folosirii forţei pentru a preveni crima de genocid. Nu mai puţin adevărat în această privinţă, Curtea Mondială a statuat în mod clar, în Paragraful 45 din Ordinul din 8 aprilie 1993 că, în conformitate cu prevederile din Articolul I din Convenţia Genocidului „toate statele parte la Convenţie au obligaţia de a lua măsuri pentru «prevenirea şi pedepsirea» crimei de genocid (…)”. Implicaţia paragrafului de mai sus era destul de clară; în opinia Curţii Mondiale, toate cele peste 100 de state care erau parte la Convenţia asupra Genocidului aveau o obligaţie absolută de a „preveni” genocidul ce se comitea împotriva populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina. Prin urmare, deşi în mod tehnic Curtea Internaţională de Justiţie adresa Ordinul său din 8 aprilie 1993 fostei Iugoslavii, Curtea spunea de fapt fiecărui stat membru al comunităţii internaţionale că are o obligaţie individuală de a „preveni” genocidul în curs de desfăşurare împotriva populaţiei Bosniei-Herţegovina.

În sfârşit, Curtea Mondială continuă Paragraful 45 al Ordinului de mai sus în următorul limbaj: „(…) întrucât în opinia Curţii, în circumstanţele supuse atenţiei sale, şi menţionate mai sus, în care se constată un risc grav de comitere a unui genocid (…)” (emfaza autorului). În alte cuvinte, Curtea Mondială a mers cât de departe îi permiteau propriile sale reguli de procedură, în scopul de a decide clar şi definitiv că acte de genocid erau comise împotriva poporului Bosniei-Herţegovinei de către fosta Iugoslavie şi surogatele acesteia, forţele armate sârbo-bosniace. La acel moment, această descriere a „riscului grav al actelor de genocid”, în Paragraful 45 din Ordinului din 8 aprilie 1993, era tot ce putea Curtea face, fără insa a se antepronunţa asupra meritelor cazului, astfel cum a subliniat fostul Judecător Tarassov în declaraţia sa.

La câteva ore după ce am câştigat Ordinul Curţii Mondiale, în 8 aprilie 1993, administraţia Clinton a anunţat impunerea de către NATO a unei interdicţii aeriene complete asupra spaţiului aerian al Republicii Bosnia-Herţegovina, avioanele de luptă ale NATO urmând să distrugă orice avion sau elicopter sârbesc. Sârbii nu mai puteau astfel bombarda populaţia bosniacă din cer! Târziu, în acea seară la Haga, am fost intervievat în direct de către BBC şi întrebat care era opinia mea în ceea ce privea „zona de interdicţie aeriană” impusă deasupra Bosniei, care fusese anunţată mai devreme în acea zi, de către Washington. Am răspuns: „(…) Desigur, sper că piloţii NATO să nu zboare doar pe deasupra Bosniei si să privească genocidul, violul, crima, tortura cum se desfăşoara, sa se mulţumeasca sa faca fotografii, pe care apoi sa le trimita la sediul NATO, la Washigton, Londra şi Paris, fără a face însă nimic pentru a opri genocidul.” Cu toate acestea, şi în mod tragic, lucrurile s-au petrecut exact cum am spus mai sus, până în toamna anului 1995.

În conformitate cu proprii săi termeni, o copie certificată a Ordinului din 8 aprilie 1993 a fost transmisă „Secretarului General al Naţiunilor Unite pentru a fi înaintată Consiliului de Securitate.” În alte cuvinte, Curtea Internaţională de Justiţie a informat în mod oficial statele membre ale Consiliului de Securitate al O.N.U. că:

(1) un genocid se comitea împotriva populaţiei Bosniei-Herţegovinei de către fosta Iugoslavie şi surogatele acesteia, respectiv forţele armate sârbo-bosniace;

(2) că statele membre ale Consiliului de Securitate aveau o obligaţie absolută, în conformitate cu prevederile Convenţiei împotriva Genocidului, „de a preveni” comiterea genocidului în curs de desfăşurare împotriva Bosniei.

Cititorului îi este reamintit în acest context că, în conformitate cu prevederile Articolului 94(2) din Carta Naţiunilor, Consiliul de Securitate este presupus a pune în executare Ordinele Curţii Internaţionale de Justiţie.

Aşa precum am anticipat, fosta Iugoslavie nu a acordat nici un fel de atenţie Ordinului Curţii Mondiale din 8 aprilie 1993, şi a trecut imediat la încălcarea fiecăreia dintre cele trei măsuri provizorii dispuse de către Curte. Dar, în loc de a pedepsi agresorul, fosta Iugoslavie, membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China – au decis să pedepsească victima, Bosnia, decizând impunerea asupra acesteia a aşa-numitului plan OwenStoltenberg, succesor al planului Vance-Owen, care a fost respins de aşa numitul parlament sârbo-bosniac. Planul OwenStoltenberg ar fi împărţit Republica Bosnia-Herţegovina în trei mini-state etnice, distrugând statalitatea Bosniei şi deprivând-o pe acesta de statutul sau de membră a O.N.U. Mai mult, în conformitate cu un studiu pentru uz intern, efectuat de către Departamentul de Stat al Statelor Unite, această tripartită împărţire a Bosniei-Herţegovinei ar fi supus „curăţirii etnice” aproximativ 1,5 până la 2 milioane de bosniaci”, fapt pe care deja îl argumentasem la Curtea Mondială, că reprezentând o formă de genocid.

Prin urmare, curând după reîntoarcerea mea de la Haga, am decis sa încerc să desfiinţez embargoul genocidal împotriva Bosniei, şi să opresc împărţirea genocidală a ţării. În acest scop am redactat o a doua cerere pentru măsuri provizorii la Curtea Internaţională de Justiţie în numele Bosniei. Ca urmare a acestui fapt, în 26 iulie 1993, am petrecut o zi întreagă la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, unde împreună cu Ambasadorul Republicii Bosnia-Herţegovina, Muhamed Sacirbey, am avut întrevederi publice cu un număr mare de ambasadori, şi, de asemenea, întrevederi private cu reprezentanţi ai unor state ne-aliniate membre ale Consiliului de Securitate, cum a fost de exemplu aceea cu Preşedintele de atunci al Consiliului de Securitate – Ambasadorul Diego Arias din Venezuela, căruia i-am expus pe scurt scopul celei de a doua cereri pentru instituirea unui Ordin Provizoriu de Protecţie, la cererea şi în numele Republicii Bosnia-Herţegovina. În acel loc şi în acea zi, în calitate de avocat reprezentant al Bosniei, având alături de mine pe Ambasadorul Sacirbey, am ameninţat public că voi pune sub acuzaţie la Curtea Internaţională de Justiţie pe toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, pentru embargoul armat impus asupra Bosniei. Aşa precum am afirmat la acel moment şi loc, embargoul asupra armelor impus de Consiliului de Securitate împotriva Republicii Bosnia-Herţegovina a contribuit la comiterea genocidul împotriva populaţiei bosniace.

Cele cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Rusia, Franţa şi China – poartă o responsabilitate specială pentru ajutorul acordat în comiterea genocidului împotriva populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina, în violarea Convenţiei asupra Genocidului din 1948. Aş fi fost bucuros să fi dat în judecată şi urmărit la Curtea Mondială membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate la dorinţa Bosniei, şi chiar m-am oferit în faţa Preşedinţiei bosniece a împlini acest lucru de mai multe ori. Aceeaşi condamnare aplicabilă membrilor permanenţi ai Consiliului poate fi aplicabilă tuturor statelor membre ONU care au servit prin rotaţie în Consiliul de Securitate între 1992 şi 1995, şi au sprijinit continuarea acestui embargou genocidal împotriva Bosniei.

În seara aceleiaşi zile, autorul rândurilor de faţă a zburat la Haga pentru a depune la Curtea Internaţională de Justiţie o a doua cerere pentru măsuri provizorii de protecţie, cerere care a şi fost depusă în data de în 27 iulie 1993. În ziua imediat următoare, pe 28 iulie, autorul a zburat spre Geneva, pentru a servi în calitate de Consilier Juridic Preşedintelui Alia Izetbegovic, Ministrului Bosniei de Externe de atunci (şi mai târziu Prim Ministru) Haris Silajdic, şi tuturor membrilor preşedinţiei colective a Republicii Bosnia-Herţegovina, pe durata aşa numitelor negocieri Owen-Stoltenberg. Acolo, autorul a atacat personal Planul OwenStoltenberg, care presupunea împărţirea Republicii în trei părţi, distrugerea statului Bosnia-Herţegovina, şi deprivarea acestuia de statutul său de stat membru al O.N.U. În plus, autorul a fost însărcinat de Preşedintele Izetbegovic cu negocierea în buna-credinţă cu David Owen şi avocatul sau Paul Szasz – a aşa numitului „pachet” de documente propuse în cadrul planului de mai sus. Autorul a servit în aceasta calitate până în data de 10 august 1993 când negocierile au eşuat, după care s-a reîntors acasă pentru a pregăti urmatoarea pledoarie la Curtea Mondială, la cererea şi în numele Bosniei.

În 25 şi 26 august 1993, autorul a argumentat la Curtea Internaţională de Justiţie cea de- a doua Cerere a Bosniei-Herţegovinei pentru măsuri provizorii de protecţie. În numele Bosniei, autorul a câştigat la Curtea Mondială şi cel de-al doilea Ordin pentru Măsuri Provizorii de Protecţie, în data de 13 septembrie, 1993.

În general vorbind, cel de-al doilea Ordin al Curţii Internaţionale de Justiţie a ordonat în mod expres „punerea imediată şi efectivă în executare” a primului Ordin din 8 aprilie 1993, emis de către Curte. Citez:

„61. Pentru aceste motive,

Curtea

(1) Prin votul de 13 la 2,

Reafirma măsurile provizorii indicate în paragraful 52 A(1) al Ordinului din 8 aprilie 1993 emis de Curte, care trebuie pus în executare imediat şi efectiv;

3 Respectivul Ordin poate fi consultat on line pe site-ul Curţii Internaţionale de Justiţie, la adresa: http://www.icj-cij. org/docket/files/91/7313.pdf (pentru versiunea in limba engleză) – n.trad.

 

Pentru: Preşedintele Sir Robert Jennings; Vice-Preşedintele Oda; Judecătorul Schwebel, Bedjaoui, Ni, Evensen, Guillaume, Shahabuddeen, Aguilar Mawdsley, Weeramantry, Ajibola, Herczegh; Judecătorul ad-hoc Lauterpacht;

Împotrivă: Judecătorul Tarassov; Judecătorul ad-hoc Kreca;

(2) Prin votul de 13 la 2,

Reafirma măsurile provizorii din Paragraful 52 A(2) din Ordinul Curţii din 8 aprilie 1993, care trebuie puse în executare imediat şi efectiv;

Pentru: Preşedintele Sir Robert Jennings; Vice-Preşedintele Oda; Judecătorul Schwebel, Bedjaoui, Ni, Evensen, Guillaume, Shahabuddeen, Aguilar Mawdsley, Weeramantry, Ajibola, Herczegh; Judecătorul ad-hoc Lauterpacht;

Împotrivă: Judecătorul Tarassov; Judecătorul ad-hoc Kreca;

(3) Prin votul de 14 la 1,

Reafirma măsurile provizorii indicate în Paragraful 52 B din Ordinului emis de Curte în 8 aprilie 1993, care trebuie puse în executare imediat şi efectiv.

PENTRU: Presedintele Sir Robert Jennings; Vice-Presedintele Oda; Judecătorul Schwebel, Bedjaoui, Ni, Evensen, Tarassov, Guillaume, Shahabuddeen, Aguilar Mawdsley, Weeramantry, Ajibola, Herczegh; Judecătorul ad-hoc Lauterpacht;

Împotriva: Judecătorul ad-hoc Kreca.

În opinia să divergentă, ataşată celui de-al doilea Ordin al Curţii Internaţionale de Justiţie, din 13 septembrie 1993, fostul Judecător Tarassov din Rusia, a furnizat încă o dată cea mai autoritativă interpretare a sensului şi semnificaţiei acestui Ordin. Citez:

„(…) Dat fiind faptul că cereri pentru instituirea măsurilor provizorii au fost introduse de ambele părţi, în cadrul unei noi proceduri, şi date fiind numeroasele comunicări pe care aceste cereri au fost bazate, comunicări cu privire la fapte legate de o prezumtivă crimă de genocid, care a fost comisă în acest conflict civil inter-etnic în Bosnia-Herţegovina, de către toate grupurile etnice împotriva celorlalte grupuri etnice, decizia Curţii de a emite un ordin care atribuie Iugoslaviei partea cea mai însemnată de responsabilitate în prevenirea actelor de genocid din Bosnia-Herţegovina reprezintă o interpretare unilaterală, bazată pe idei preconcepute, ce se aproprie prea mult de o antepronunţare a Curţii asupra meritelor cazului, şi implică un tratament inegal al diferitelor grupuri etnice din Bosnia-Herţegovina, care toate au suferit în acest război fratricid. Eu, că judecător, nu pot sprijini această abordare (…).”

Şi în continuare:

„(…) Deşi acest unilateral şi partinic Ordin al Curţii nu trebuie, în mod necesar, să reprezinte un obstacol în rezolvarea conflictului, este evident că nici nu facilitează îndeplinirea cu succes a unei astfel de negocieri (…)”

Din nou, sunt total de acord cu Judecătorul Tarassov în caracterizarea pe care acesta a făcut-o celui de-al doilea Ordin al Curţii din 13 septembrie 1993, în sensul următor:

Acest Ordin, a fost, într-adevăr „unilateral” şi „partinic”, în favoarea Bosniei şi împotriva fostei Iugoslavii şi a forţelor sale armate surogate sârbo-bosniace. De asemenea, acest Ordin a atribuit în mod clar partea de „responsabilitate a leului” fostei Iugoslavii şi trupelor sale militare, paramilitare şi neregulate surogate, sârbo-bosniace, pentru atrocităţile comise în Bosnia. Acest nou Ordin a reprezentat în mod clar o perspectivă „partinica” din partea Curţii Mondiale în favoarea Bosniei şi împotriva Iugoslaviei şi a forţelor sale militare surogate sus-menţionate. Mai mult, acest al doilea Ordin acordă în mod explicit un „tratament inegal” musulmanilor bosnieci, deoarece Ordinul reafirmă protecţia expresă a acestora în adevăratul sens al acestui termen. Curtea Mondială a dezvoltat într-adevăr „ideile preconcepute” potrivit cărora musulmanii bosnieci au fost victimele principale ale genocidului comis de sârbi împotriva populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina, în mod precis datorită evidentelor copleşitoare în acest sens pe care le-am depus la dosar, începând cu 20 martie 1993, când am introdus acest dosar pentru intia oara la Curtea Mondială. În sfârşit, Ordinul din 13 septembrie 1993 a reprezentat şi mai mult o „judecată preliminară asupra meritelor cazului”, în comparaţie cu primul Ordin din 8 aprilie 1993.

Imediat după primirea copiei celui de al doilea Ordin emis de Curtea Internaţională de Justiţie, Ambasadorul sârb, in timp ce statea deprimat pe o bancă din holul Palatului Păcii, chiar în imediata apropiere a Marii Săli de Şedinţe a Curţii, a fost întrebat de către ziarişti care este opinia sa în legătura cu acest nou Ordin. El a răspuns: „Este chiar mai rău decât primul!” Ziariştii m-au întrebat apoi pe mine ce părere aveam de comentariul Ambasadorului sârb. Am răspuns: „Aceasta este prima afirmaţie adevărată pe care reprezentanţii părţii sârbe au făcut-o vreodată, aici, la Curtea Internaţională de Justiţie”. Trebuie sa îl credem până şi pe diavol atunci când spune adevărul.

În scopul de a pronunţa acest al doilea Ordin, Curtea Mondială a respins încă odată şi cu o majoritate covârşitoare afirmaţiile false avansate de către Rosenne şi ceilalţi trei avocaţi sârbi care i s-au alăturat, conform cărora ceea ce se întâmpla în Bosnia era un război civil, pentru care fosta Iugoslavie nu purta niciun fel de responsabilitate. În plus, Curtea Mondială a respins total argumentul lui Rosenne, conform căruia Preşedintele Izetbegovic nu ar fi fost preşedinte legitim al Republicii Bosnia-Herţegovina, îndreptăţit a mă însărcina pe mine cu susţinerea orală a cazului la Curtea Internaţională de Justiţie, în numele sau şi în cel al Republicii Bosnia-Herţegovina. În sfârşit, Curtea Mondială a respins cu o majoritate covârşitoare cererea avocatului Rosenne ca aceasta să impună măsuri provizorii împotriva Bosniei, asemănătoare cu cele prevăzute în Paragrafului 52 A(1) din Ordinul din 8 aprilie 1993, deoarece nu există vreo dovadă că Republica Bosnia-Herţegovina ar fi comis acte de genocid împotriva cuiva.

Acest al doilea Ordin al Curţii Internaţionale de Justiţie din 13 septembrie 1993 s-a dovedit o nouă victorie crucială şi copleşitoare pentru Bosnia împotriva fostei Iugoslavii, Bosnia având succes în toate capetele de cerere adresate Curţii, cu excepţia unuia: Curtea Mondială a refuzat din nou sa se pronunţe direct asupra embargoului asupra armelor, în mod aparent, deoarece Convenţia asupra Genocidului nu prevede nimic despre folosirea forţei în scopul de a preveni un act de genocid. Nu mai puţin însă, Curtea Mondială a citat în Paragraful 50 din cel de al doilea Ordin cuvânt cu cuvânt Articolul I din Convenţia asupra Genocidului din 1948, reţinând în mod expres: „(…) în timp ce toate părţile la Convenţie au, prin urmare, obligaţia de a preveni şi pedepsi crima de genocid (…)”. Încă odată, Curtea Mondială le spunea celor peste 100 de state părţi ale Convenţiei asupra Genocidului, că fiecare din acestea aveau obligaţia „de a preveni” comiterea genocidului pe cale de consumare în Bosnia, de această dată prin intermediul „unei imediate şi efective implementări” a dispoziţiilor Ordinului din 8 aprilie 1993, în conformitate cu prevederile Paragrafului 59 ale acestui al doilea Ordin, inter alia, care va fi citat integral mai jos. Iar aceste concluzii preliminare deveneau complet clare la o examinare detaliată a următoarelor câtorva paragrafe ale celui de-al doilea Ordin emis de Curte in 13 septembrie 1993, si pe care le redau mai jos:

„51. Având în vedere că, după cum Curtea a consemnat în Ordinul său din 8 aprilie 1993, crima de genocid «şochează conştiinţa umanităţii, rezultând în mari pierderi pentru umanitate (…) şi că este contrara legii morale, precum şi spiritului şi scopului Organizaţiei Naţiunilor Unite», în cuvintele Rezoluţiei nr. 96 (1) a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, din 11 decembrie 1946 privitoare la „Crima de Genocid”;

  1. Având în vedere că, de la emiterea Ordinului din 8 aprilie, şi în ciuda acestui Ordin şi a multor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al O.N.U., o mare suferinţă şi o grea pierdere de vieţi omeneşti a fost suferită de populaţia Bosniei-Herţegovinei, în circumstanţe care şochează conştiinţa umanităţii şi care contrastează în mod flagrant cu legea morală şi cu spiritul şi principiile Naţiunilor Unite; (…)”

În conformitate cu propriile Reguli de Procedura, în cursul etapelor preliminare ale emiterii celor două Ordine Provizorii, Curtea Mondială nu ar fi putut din punct de vedere tehnic emite o Judecată finală bazată pe meritele cazului, prin care să decidă că fosta Iugoslavie şi surogatele acesteia, forţele armate sârbo-bosniece ar fi comis acte de „genocid” împotriva populaţiei Bosniei-Herţegovinei, în sensul exact, tehnic al acestui termen. Dar, în Paragraful 51 şi 52 din cel de al doilea Ordin, Curtea Mondială a făcut lucrul pe care îl putea face, fără a decide în mod final cazul.

Astfel, Crima de „genocid” reprezintă un termen legal, care defineşte condiţiile factuale care trebuiesc îndeplinite pentru a se considera crima că fiind înfăptuită. Aceste condiţii sunt in parte descrise in Rezoluţia 96(1) (privitoare la „Crima de Genocid”) a Consiliului de Securitate O.N.U. În Paragraful 51 şi 52 din acest al doilea Ordin, Curtea Internaţională de Justiţie a constat faptele comise şi a considerat încadrarea acestora că fiind printre acelea necesare pentru constituirea laturii materiale a Infracţiunii de Genocid, în conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. amintită mai sus, chiar dacă C.I.J. nu putea, în acest stagiu procedural, sa decidă că „genocidul”, în sensul strict al înţelesului, a fost comis de fapt de către fosta Iugoslavie. În alte cuvinte, din punctul de vedere al Curţii, Bosnia deja câştigase acest proces în baza meritelor cazului prezentat de ea, şi trebuia doar sa continue a doua fază procedurală, în care meritele cazului urmau sa fie puse în dezbaterea părţilor, în vederea obţinerii unei judecăţi finale împotriva fostei Iugoslavia pentru comiterea crimei de genocid [4].

[4] Reamintim cititorului că aproximativ 10 ani după scrierea prezentului articol şi 14 ani după obţinerea primului Ordin de protecţie, într-o altă componenţă de judecători a Curţii, şi cu alţi avocaţi reprezentând părţile, cazul Bosniei c. Iugoslavia fost decis de Curtea Internaţională de Justiţie. O copie a deciziei finale poate fi găsită de asemenea pe site-ul Curţii, la adresa http://www.icj-cij.org/docket/files/91/13687.pdf (pentru versiunea in limba engleză)

Astfel, în Paragraful 51 din cel de al doilea Ordin, Curtea Mondială s-a referit la crima de genocid, că fiind o crimă care „şochează conştiinţa umanităţii, are drept rezultat mari pierderi pentru umanitate (…) şi este contrară legii morale, spiritului şi scopurilor Naţiunile Unite,” citând din Rezoluţia 96(1) a Consiliului se Securitate al O.N.U. privind definiţia „crimei de genocid”. În continuare, în Paragraful 52, Curtea Mondială face constatarea de fapt, precum că: „(…) o mare suferinţă şi pierderi de vieţi omeneşti au fost cauzate populaţiei Bosniei-Herţegovinei.” Acest limbaj al Curţii este mai accentuat decât limbajul regăsit în prevederile Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.U., citat de catre Curte în paragraful precedent, în care se vorbeşte despre „o mare pierdere pentru umanitate”. În alte cuvinte, Curtea constata formal şi în fapt, că una dintre laturile materiale ale „crimei de genocid” – „mari pierderi pentru umanitate”, a fost depăşita de „o mare suferinţă şi pierderi de vieţi” cauzate poporului bosniac.

Paragraful 52 continuă: „(…) o mare suferinţă şi pierdere de vieţi au fost cauzate populaţiei Bosniei-Herţegovinei în circumstanţe care şochează conştiinţa umanităţii (…)”. Notaţi cum Curtea Mondială a folosit limbajul precis al Rezoluţiei Adunării Generale O.N.U. privind „crima de genocid”, citat de Curte în Paragraful 51, adaptându-l la situaţia în care se afla poporului bosniac. Cu alte cuvinte, Curtea Mondială constată îndeplinirea unei a doua cerinţe necesare pentru existenţa crimei de genocid atunci când apreciază că faptele comise de către fosta Iugoslavie împotriva poporului Republicii Bosnia-Herţegovina: „şochează conştiinţa umanităţii”.

În sfârşit, Paragraful 52 concluzionează: „(…) o mare suferinţă şi pierderi de vieţi omeneşti au fost cauzate populaţiei Bosniei-Herţegovinei în circumstanţe care şochează conştiinţa umanităţii, contrastează flagrant cu legea morală, şi contravine spiritului şi scopului Naţiunilor Unite (…)”. Prin comparaţie, termenii Rezoluţiei Adunării Generale O.N.U. privind „crima de genocid”, citaţi în Paragraful 51, cer numai ca actele de genocid să fie „contrare legilor morale, spiritului şi scopurilor Naţiunilor Unite.” Din nou, cuvintele Curţii, conform cărora circumstanţele din Bosnia „au contrastat flagrant şi au venit în conflict cu legea morală, spiritul şi scopul Organizaţiei Naţiunilor Unite”, sunt mai concrete şi mai ferme decât limbajul Rezoluţiei Adunării Generale, care vorbeşte doar despre acte „contrare legii morale”. Desigur, termenul „conflict” folosit de Curte este mai puternic decât cel de „contrar” din Rezoluţia O.N.U., chiar şi fără calificarea acestuia prin introducerea adverbului „flagrant”, care nici măcar nu era cerut în Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. referitoare la „crima de genocid”, pentru a se constata îndeplinirea laturii materiale a genocidului. În alte cuvinte, Curtea Mondială a găsit că o a treia cerinţă necesară pentru a constata îndeplinirea crimei de genocid, în conformitate cu Rezoluţia O.N.U., era mai mult decât depăşită – în ceea ce priveşte suferinţa populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina.

Concluzia care se poate desprinde din cele de mai sus este inevitabilă, şi anume că în Paragrafele 51 şi 52 din cel de al doilea Ordin din 13 septembrie 1993, Curtea Mondială a găsit că acţiunile fostei Iugoslavii şi a surogatelor acesteia, forţele armate sârbo-bosniace, comise împotriva poporului Republicii Bosnia-Herţegovina îndeplineau cele câteva elemente necesare pentru calificarea crimei internaţionale de „genocid”, şi că atrocităţile sârbilor împotriva populaţiei bosniace depăşeau de departe cerinţele minimale prevăzute de Rezoluţia 96(1) a Adunării Generale O.N.U. pentru a încadra faptele comise la „crima de genocid” .

Aşa cum am mai afirmat, din punctul de vedere al Curţii, Bosnia câştigase deja acest caz de genocid împotriva fostei Iugoslavii. Concluzia inevitabilă care se desprinde din cele de mai sus este aceea că, în opinia Curţii Mondiale, tot ceea ce trebuia să facă Bosnia era să continue faza procesuală a dezbaterii meritelor cazului pentru a obţine o judecată definitivă, prin care să se constate că fosta Iugoslavie a comis acte de genocid împotriva poporului Republicii Bosnia-Herţegovina, atât direct cât şi indirect, prin intermediul forţelor armate şi a celor paramilitare şi neregulate sârbo-bosniace.

Mai mult decât primul Ordin din 8 aprilie, cel de-al doilea Ordin din 13 septembrie 1993 a fost desemnat în mod intenţionat de către Curtea Mondială a fi o judecată preliminară categorică în favoarea Bosniei în privinţa meritelor cazului de genocid. În alte cuvinte, Curtea Mondială a dorit să atragă atenţia întregii lumi, şi în mod special statelor membre ale Consiliului de Securitate, că Înalta Curte considera că un genocid era în curs de desfăşurare, fiind comis de fosta Iugoslavie împotriva populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina, atât în mod direct cât şi indirect prin intermediul şi cu ajutorul surogatelor sârbo-bosniece ale forţelor iugoslave.

Prin urmare, Curtea Mondială afirmă în mod deliberat în cel de-al doilea Ordin, că toate cele peste 100 de state membre ale Convenţiei asupra Genocidului, precum şi statele membre ale Consiliului de Securitate, şi în special membrii permanenţi ai acestuia aveau obligaţia absolută de a opri genocidul, prin implementarea imediată şi efectivă a primului Ordin al Curţii Internaţionale, din 8 aprilie 1993.

În continuare, Paragraful 53 din Ordinul Curţii din 13 septembrie 1993 cuprinde şi mai multe constatări concluzive în privinţa stabilirii comiterii crimei de genocid de către fosta Iugoslavie şi surogatele acesteia, împotriva poporului Republicii Bosnia-Herţegovina. Citez:

„53. Având în vedere faptul că, de la emiterea Ordinului din 8 aprilie, 1993, riscul grav de care Curtea s-a temut, şi anume acela al luării unor acţiuni care ar agrava sau extinde prezenta dispută legată de prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, ori care ar fi făcut şi mai dificilă găsirea unei soluţii paşnice a conflictulu– a fost extins prin amplificarea conflictului din teritoriul Bosniei-Herţegovinei, prin comiterea unor acte monstruoase în cursul acestui conflict;”

Termenul „risc grav” citat mai sus, a fost preluat din Paragraful 45 al Ordinului din 8 aprilie 1993, fiind menţionat de către Curtea Mondială în Paragraful 49, în Ordinul din 13 septembrie 1993 după cum urmează:

„49. Având în vedere că, în Paragraful 45 al Ordinului sau din 8 aprilie 1993, Curtea a concluzionat că exista un risc grav de comitere a unor acte de genocid (…)”

Am arătat deja mai sus, cum Paragraful 45 al primului Ordin din 8 aprilie 1993, era echivalent cu o judecată preliminară pe baza meritelor cazului, conform căreia fosta Iugoslavie a provocat genocidul împotriva Poporului Republicii Bosnia-Herţegovina, aşa cum a admis judecătorul Tarassov în declaraţia sa din 8 aprilie 1993.

Revenind la paragraful 53, din cel de al doilea Ordin, Curtea Mondială a afirmat expres în acesta, că de la emiterea primului Ordin din 8 aprilie 1993, acest „grav risc” prezentat de „(…) crima de genocid (…) a fost agravat”. Încă odată, Curtea spunea întregii lumi, şi în special Membrilor Permanenţi ai Consiliului de Securitate, că fosta Iugoslavie comitea la acel moment o crimă şi mai gravă de genocid împotriva Populaţiei Republicii Bosnia-Herţegovina, mai gravă chiar decât la momentul emiterii primului Ordin din 8 aprilie 1993. Şi mai mult, referirea Curţii Mondiale la „crime monstruoase” accentua şi puternic concluzia potrivit căreia, în opinia Curţii, fosta Iugoslavie comitea o crima şi mai gravă de genocid împotriva poporului Republicii Bosnia-Herţegovina. În sfârşit, Paragraful 53 indica, de asemenea, că în opinia Curţii Mondiale, fosta Iugoslavie încălcase inter alia măsurile provizorii prevăzute în Paragraful 52 B din Ordinul Curţii din 8 aprilie 1993.

Paragraful 55 al Ordinului Curţii Internaţionale din 13 septembrie 1993, prevedea de asemenea dovezi conclusive privind faptul că Planul Owen-Stoltenberg ar fi distrus statalitatea Bosniei şi ar fi privat-o de statutul acesteia de membra a ONU. Citez:

„55. Întrucât Consiliul de Securitate al ONU, prin Rezoluţia 859(1993), din 24 august 1993, a statuat inter alia continuitatea Bosniei-Herţegovinei de membră ONU (…)”

Chiar de la începutul negocierilor Planului de pace Owen-Stoltenberg de la Geneva, în 29 iulie 1993, în jurul orei 7:30 p.m., Ministrul de Externe al Bosniei-Herţegovinei de atunci (mai târziu Prim-Ministru), Haris Silajdzic, mi-a cerut să analizez Planul Owen-Stoltenberg, la dorinţa Preşedintelui Izetbegovic. După ce am lucrat întreaga noapte la pregătirea unui Memorandum formal asupra Planului pentru uzul preşedintelui, cu inima grea l-am informat pe Ministrul de Externe la ora 8 dimineaţa, ora Genevei: „pe scurt vorbind (…) ei vor sa împartă ţara în trei bucăţi, să îi distrugă statalitatea, şi să priveze Bosnia-Herţegovina de statutul său de membră a O.N.U.” La sfârşitul acelei conversaţii, care a durat ceva timp, Ministrul de Externe Silajdzic mi-a dat următoarele instrucţiuni: „Convoacă rapid o conferinţă de presă, iar eu îl voi înştiinţa pe preşedinte.” Urmând instrucţiunile ministrului, am convocat imediat presa mondială si am explicat ziariştilor că Planul Owen-Stoltenberg era desemnat a împarti Bosnia în trei mini-state bazate pe criterii etnice şi a distruge statalitatea acesteia, răpindu-i totodată statutul sau de membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite. In sprijinul acestor concluzii am distribuit Memorandumul datat 30 iulie 1993 in presa mondială.

La câteva ore mai târziu am primit un telefon urgent de la Muhamed Sacirbei, Ambasadorul Bosniei la sediul Naţiunilor Unite din New York, care mă întreba ce ar trebui să facă în această situaţie. I-am răspuns: „Cere de urgenţă o întrunire a Consiliului de Securitate! Spune-le că vor fura statutul Bosniei-Herţegovinei de membră a O.N.U; Distribuie memorandumul meu! Încearcă să opreşti ce vor să facă!” Rezultatul prodigiosului efort depus de Ambasadorul Sacirbei la New York a fost Rezoluţia Consiliului de Securitate 859 (1993), care garanta statutul Bosniei-Herţegovinei de stat membru al O.N.U,, în ciuda maşinaţiunilor machiavelice ale lui Owen and Stoltenberg la Geneva.

La acel moment, toţi cei implicaţi în negocierile de la Geneva ştiau foarte bine că dacă Bosnia avea sa-şi piardă statutul sau de membră a O.N.U., poporul bosniac ar fi avut aceeaşi soartă cu aceea a poporului evreu, începând din 1939. Într-adevăr, acesta era scopul întregului exerciţiu al negocierilor de la Geneva purtate de Owen, Stoltenberg şi avocatul lor, Szasz: implementarea „soluţiei finale” la „problema” pe care o reprezenta „galanta” rezistenţă împotriva genocidului opusă de poporul bosniac, începând din martie 1992. Dar, spre sfârşitul verii anului 1993, bosniecii au refuzat să repete experienţa evreilor la care aceştia fuseseră împinşi în 1939!

În cursul celui de al doilea set de proceduri instituite în scopul emiterii de măsuri provizorii la Curtea Internaţională de Justiţie, în lunile iulie şi august 1993, am cerut Curţii Mondiale să se pronunţe împotriva „legalităţii” Planului Owen-Stoltenberg de împărţire a teritoriului Republicii Bosnia-Herţegovina, pe motiv că această împărţire ar fi supus la curăţire etnică 1,5 până la 2 milioane bosniaci, fapt care reprezenta o formă de genocid. Ca răspuns la cererea mea, Curtea a decis împotriva legalităţii Planului Owen-Stoltenberg în prevederile Paragrafului 42, din cel de al doilea Ordin, în următorul limbaj:

„(…) Întrucât, pe de altă parte, aplicatul [reclamantul] afirmă că asemenea «împărţire şi dezmembrare», anexare ori incorporare va rezulta în genocid, reamintim că Înalta Curte, în Ordinul sau din 8 aprilie 1993, a indicat deja că Iugoslavia ar trebui „să ia toate măsurile care îi stau în putere pentru a preveni comiterea crimei de genocid”, oricare ar fi consecinţele acestora;”

În alte cuvinte, prin votul de 13 la 2, Curtea Internaţională de Justiţie interzicea efectiv punerea în practică a Planului Owen-Stoltenberg de a împărţi Bosnia, întrucât această împărţire ar fi rezultat în urma unor acte de genocid, deja interzise prin ordinul Curţii la 8 aprilie 1993. Fără a fi câtuşi de puţin stingheriţi de această interdicţie, Owen şi Stoltenberg au continuat complotul împărţirii tripartite a Bosniei, sub o nouă denumire, şi anume „Planul Grupului de Contact” cu sprijinul Statelor Unite, Marii Britanii, Franţei, Rusiei, Naţiunilor Unite, Uniunii Europene şi membrelor sale de la acea dată.

În Ordinul din 13 septembrie 1993, Curtea Mondială a indicat în continuare că primul său Ordin din 8 aprilie 1993 era atât de cuprinzător, încât nu era nevoie să mai fie suplimentat, ci doar „implementat imediat şi efectiv”. Citez:

„59. Având în vedere că prezenta situaţie este atât de periculoasă, este necesară nu o precizare a unor măsuri provizorii adiţionale celor deja indicate de către Curte în Ordinul din 8 aprilie 1993, prevăzute la Paragraful 37 de mai sus, ci implementarea imediată şi efectivă a acestor măsuri;”

Este de notat în paragraful de mai sus constatarea expresă de către Curtea Internaţională, a faptului că situaţia din Republica Bosnia-Herţegovina era „periculoasă”. Sau, în alte cuvinte, că fosta Iugoslavie comitea la acel moment acte de genocid şi mai grave împotriva populaţiei bosniace, chiar mai grave decât cele comise la momentul emiterii deciziei Curţii din 8 aprilie 1993. Însăşi existenta Republicii Bosnia-Herţegovina era ameninţată.

Mai mult, era clar din prevederile Ordinului din 13 septembrie 1993 că, în mod indirect, Curtea Mondială critica statele membre ale Consiliului de Securitate O.N.U. pentru refuzul lor de a-şi îndeplini obligaţia „de a preveni” genocidul ce se comitea în Bosnia. Astfel, după cum am mentionat mai sus, în conformitate cu termenii primului Ordin al Curţii din 8 aprilie 1993, acesta a fost transmis Consiliului de Securitate O.N.U. pentru a fi pus în aplicare. Curtea Internaţională a notat în Paragraful 54 din cel de al doilea ordin faptul că organul O.N.U., care trebuia să pună în aplicare respectivul ordin, Consiliul de Securitate, „a luat la cunoştinţă”, în mod corespunzător, de primul Ordin emis în 8 aprilie 1993, lucru care rezulta din Rezoluţia 819 (1993) din 16 aprilie 1993. Dar actele de genocid ale sârbilor împotriva bosniecilor au continuat nestingherite „(…) în ciuda multor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU”, spre marea suferinţă a poporului bosniac, fapt consemnat expres de Curte în Paragraful 52, din cel de al doilea Ordin din 13 septembrie 1993. În alte cuvinte, în opinia Curţii, Consiliul de Securitate nu a reuşit să adopte prompt măsuri efective de a opri genocidul în desfăşurare împotriva Republicii Bosnia-Herţegovina, în ciuda faptului că primul Ordin al Curţii, din 8 aprilie 1993, îi cerea acest lucru.

În conformitate cu termenii Ordinului din 13 septembrie 1993, acesta a fost, de asemenea, transmis Secretarului General O.N.U. şi mai departe Consiliului de Securitate. Din conţinutul celui de-al doilea Ordin reiese evident faptul că din nou Curtea Mondială făcea apel la statele membre ale Consiliului de Securitate de a implementa imediat primul său Ordin din 8 aprilie 1993 împotriva fostei Iugoslavia, în scopul de opri genocidul ce se desfăşura împotriva poporului Bosniac. Acest lucru era cerut deja statelor membre ale Consiliului de Securitate, atât de către Convenţia împotriva Genocidului, cât şi de către Carta O.N.U. Dar în ciuda acestor cerinţe şi a celui de-al doilea Ordin al Curţii Internaţionale de Justiţie, redactat chiar în termeni mai imperativi decât primul Ordin, Consiliul de Securitate şi statele membre permanente ale acestuia au refuzat să facă ceva pentru a opri genocidul, iar agresiunea perpetuată de sârbi împotriva populaţiei Bosniei-Herţegovinei urma sa se desfăşoare nestingherită pentru următorii doi ani, până în toamna anului 1995.

Articolul 31(3) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede: „Dacă Curtea nu include în completul de judecată judecători de naţionalitatea părţilor, fiecare parte poate proceda la alegerea unui judecător, în conformitate cu prevederile paragrafului 2 al acestui articol.” A fost decizia autorului acestui articol să nominalizeze pe Profesorul Elihu Lauterpacht de la Universitatea din Cambridge, în calitate de judecător ad-hoc din partea Bosniei în acest proces. Profesorul Lauterpacht este unul din profesorii de drept internaţional de frunte din întreaga lume –[5 5 Pentru o scurtă notă biografică a profesorului Lauterpracht, a se vedea: http://www.lcil.cam.ac.uk/about_the_centre/ sir_elihu_lauterpacht.php – n.trad ] şi, de asemenea, un om cu o mare experienţă, integritate şi discernământ. În sfârşit, Profesorul Lauterpacht este un membru distins al comunitatii evreieşti din Marea Britanie, şi prin urmare, în opinia mea, el poseda o capacitate specială de înţelegere a problemelor rasiale ale unui popor care este victimizat în prezent prin genocid. Ar mai fi de spus că Profesorul Lauterpacht nu a avut nici o legătură în trecut cu Republica Bosnia-Herţegovina.

Prin comparaţie, guvernul sârb l-a nominalizat pe Domnul Milan Kreca pentru a servi că judecător ad-hoc în acest caz. În conformitate cu rezumatul depus la curte, Domnul Kreca a reprezentat guvernul sârb în calitate de avocat, şi prin urmare, spre deosebire de Profesorul Lauterpacht, el nu era independent de guvernul sârb.

Din motivul prezentat mai sus, la momentul nominalizării D-lui Kreca de către guvernul sârb în calitate de judecător ad-hoc în acest proces, am argumentat în mod repetat în faţa adjunctului grefierului şef al Curţii Internaţionale, că Preşedintele Curţii (pe atunci judecătorul Robert Jennings, din partea Marii Britanii), ar fi trebuit sa îl descalifice pe Domnul Kreca, doar în baza CV-ului său, din care reieşea evident că nu era independent faţă de guvernul sârb. Am fost informat de către adjunctul grefierului şef, că Preşedintele Curţii Internaţionale luase poziţia ca în cazul în care voi continua să ridic obiecţii la adresa calificărilor D-lui Kreca, va urma o audiere formală de către Curte privitoare la aceste obiecţii, care va amâna fără îndoială audierea celei de-a doua cereri pentru măsuri provizorii de protecţie a Bosniei împotriva fostei Iugoslavii, audiere pe care Curtea deja o programase a avea loc în data de 25 şi 26 august 1993.

Desigur, nu puteam periclita, sub nici o formă, audierea de către Curtea Mondială a celei de-a doua Cereri pentru măsuri provizorii pe care eu o depusesem. Era unica şansă de a opri împărţirea Bosniei în trei piese conform planului Owen-Soltenberg, şi de a înlătura embargoul armat genocidal impus asupra Bosniei. Prin urmare, am cerut adjunctului grefierului şef să îl informeze pe preşedintele Curţii că în aceste circumstanţe grave, nu am de ales decât să accept numirea D-lui Kreca în calitate de judecător ad-hoc din partea Serbiei, dar că doresc a se consemna protestul meu cu privire la prezenţa acestuia în completul Curţii, în cei mai puternici termeni posibili.

Nu ar servi la nimic să analizez aici în detaliu opinia extinsă, separată, a Judecătorului Lauterpacht, ataşată Ordinului din 13 septembrie 1993. Aceasta vorbeşte de la sine, elocvent, aş putea adăuga. Cu toate acestea, din expunerea sa erudită, as dori să atrag atenţia cititorului interesat de înţelegerea cazului, asupra pasajului critic, în Paragraful 102, din opinia separată a Judecătorului ad-hoc Lautherpacht:

„102. Acum nu se aşteaptă ca vreodată Consiliul de Securitate să adopte în mod deliberat o rezoluţie care să încalce în mod clar şi deliberat o normă de jus cogens, ori care să solicite o încălcare a drepturilor omului. Dar posibilitatea că o rezoluţie a Consiliului de Securitate ar putea în mod inadvertent, ori într-o manieră neprevăzută, să conducă la o asemenea situaţie, nu poate fi total exclusă. Şi aceasta pare a se fi întâmplat în acest caz. Prin urmare, inabilitatea Bosniei-Herţegovinei de a riposta agresiunii sârbilor şi de a preveni efectiv implementarea politicii sârbe de curăţire etnică, se datorează cel puţin în parte faptului că accesul Bosniei-Herţegovinei la arme şi echipament militar a fost limitat sever prin impunerea embargoului. Privita în această lumină, rezoluţia Consiliului de Securitate poate fi percepută ca având de fapt efectul de a cere statelor membre ale O.N.U., deşi în mod inadvertent şi cu siguranţă nedorit, să devina într-un anumit grad sprijinitoare activităţii genocidale desfăşurate de sârbi, şi în acest mod sa acţioneze contrar unei reguli de jus cogens.”

În alte cuvinte, Judecătorul ad-hoc Lautherpacht a clarificat întregii lumi faptul că embargoul impus de Consiliul de Securitate împotriva Bosniei-Herţegovinei a instigat şi sprijinit comiterea genocidului împotriva poporului bosniac! Mai mult, Judecătorul ad-hoc Lauterpacht ştia că opinia sa separată urma să fie transmisă la Consiliul de Securitate al O.N.U., împreună cu Ordinul din 13 septembrie 1993 al Curţii. Prin urmare, Judecătorul Lautherpacht, în mod special şi oficial, a ataşat o notă pentru statele membre ale Consiliului de Securitate, prin care le aducea la cunoştinţă că atitudinea lor cu privire la embargoul armelor impus Bosniei nu era decât o participare şi sprijinire a crimei de genocid împotriva Poporului Republicii Bosnia-Herţegovina.

În cursul dimineţii zilei de 14 septembrie 1993, am zburat la Geneva pentru o nouă serie de consultaţii cu Preşedintele Izetbegovic, Vice-Presedintele Ejup Ganic, şi cu Ministrul de Externe Silajdzic. A fost recomandarea mea către toţi trei că pasul următor care trebuia făcut de către Bosnia-Herţegovina, în scopul ruperii embargoului armelor impus Bosniei şi al opririi împărţirii genocidale a Republicii conform aşa numitului Plan Grup Contact, era introducerea unei acuzaţii la Curtea Internaţională de Justiţie împotriva Marii Britanii, pentru instigarea şi participarea acesteia la comiterea genocidului împotriva poporului bosniac. Aceasta recomandare a fost luată în consideraţie.

În conformitate cu autorizaţia primită din partea Preşedintelui Izetbegovic, în data de 10 noiembrie 1993, am fost instruit de către Ambasadorul Sacirbei să iniţiez proceduri legale împotriva Marii Britanii, pentru violarea de către aceasta a Convenţiei Pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid şi a Convenţiei privind Discriminarea Rasială, astfel după cum recomandasem.

În data de 15 noiembrie 1993, Ambasadorul Sacirbei a convocat o conferinţă la sediul O.N.U. din New York, la care a afirmat intenţia solemnă a Bosniei de a institui proceduri legale împotriva Marii Britanii. Puţin mai târziu, în aceeaşi zi, am depus la Curtea Mondială o comunicare pe care am intitulat-o: „Declaraţie de intenţie a Republicii Bosnia-Herţegovina de a institui proceduri legale împotriva Marii Britanii la Curtea Internaţională de Justiţie”. Ambasadorul Sacirbei a distribuit aceasta declaraţie la conferinţa sa de presă.

În aceasta Declaraţie din 15 noiembrie 1993, Republica Bosnia-Herţegovina afirma în mod formal intenţia sa solemnă de a institui proceduri legale împotriva Marii Britanii la I.C.J., pentru încălcarea termenilor Convenţiei din 1948 privind Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid; Convenţia Internaţională din 1965 Pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, precum şi altor surse de drept general internaţional prevăzute în Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

În continuare, aceasta Declaraţie indică, de asemenea, că Republica Bosnia-Herţegovina a emis instrucţiuni acestui autor de a formula o Cerere pentru Măsuri Provizorii de Protecţie împotriva Marii Britanii, şi a o depune la Curtea Internaţională de Justiţie în cel mai scurt timp cu putinţă. Ambasadorul Sacirbei a trimis aceasta declaraţie la sediul O.N.U. în New York, ca document oficial atât pentru Consiliul de Securitate cât şi pentru Adunarea Generală O.N.U.

În data de 30 noiembrie 1993 am informat personal pe Ambasadorul Sacirbei, aflat la Geneva, cum că aceste documente erau pregătite pentru a fi depuse la Curte în orice moment. Dar, deja era prea târziu. În 15 noiembrie, ca reacţie imediată la publicarea de către Ambasadorul Sacirbei a Declaraţiei de intenţie a Bosniei de a institui un proces la Curtea Mondială împotriva Marii Britanii, un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe Britanic a declarat că anunţul părţii bosniece: „va face dificilă susţinerea moralului şi angajamentului trupelor britanice şi a lucrătorilor britanici aflaţi în Bosnia, în condiţii periculoase”. Aceasta istorie a continuat: „Surse din Ministerul Afacerilor Externe Britanic au confirmat că nu există planuri de a îndepărta avioanele Coldstream, care au fost desfăşurate de curând pentru o misiune de 6 luni în Bosnia. Dar Withehall-ul va lua în considerare atunci când va alcătui planurile sale de politică externă, dacă ameninţarea bosniacă de a începe un proces la Curtea Internaţională de Justiţie va fi dusă la îndeplinire”.

În afara guvernului britanic, alte câteva state europene au ameninţat Republica Bosnia-Herţegovina ca urmare a Declaraţiei bosniece din 15 noiembrie 1993, cerând acesteia să nu continue procesul împotriva Marii Britanii la Curtea Internaţională de Justiţie. Baza ameninţării lor colective consta în aluzia suprimării tuturor formelor de ajutor umanitar internaţional, care puteau salva populaţia Republicii Bosniei-Herţegovinei de la înfometare, dacă cererea mea pentru măsuri provizorii împotriva Marii Britanii urma să fie depusă la Curtea Mondială. Din cauza acestei constrângeri severe şi a ameninţărilor din partea Marii Britanii, a altor state europene şi a lui David Owen, Republica Bosnia-Herţegovina a fost forţată să se retragă din aceste proceduri împotriva Marii Britanii, încheind cu aceasta din urmă o „declaraţie comună” sub constrângere, în data de 20 decembrie 1993.

Desigur, aceasta nu m-a împiedicat să telefonez în după-amiaza de luni, 3 ianuarie 1994, grefierului Curţii Mondiale pentru a clarifica trei puncte importante, pe care acesta urma să le transmită judecătorilor Curţii:

  1. 1. Decizia bosniacă de a-şi retrage plângerea împotriva Marii Britanii a fost făcută sub condiţii de constrângere, ameninţare şi forţare efectuate de către guvernul Marii Britanii şi de guvernele altor câtorva ţări europene, presiuni exercitate asupra celor mai înalţi oficiali ai guvernului bosniac în Geneva, Londra şi Sarajevo. Prin urmare, aşa numitul acord de a se retrage dosarul împotriva Marii Britanii era nul ab initio. Am rezervat dreptul pentru Republica Bosnia-Herţegovina de a denunţa acest acord în orice moment şi a institui proceduri legale împotriva Marii Britanii, aşa cum era prevăzut în Declaraţia din 15 noiembrie 1993.
  2. Guvernul Britanic a cerut ca autorul de fata să fie concediat din calitatea sa de Agent General al Republicii Bosnia-Herţegovina înaintea Curţii Internaţionale de Justiţie. Guvernul Britanic ştia foarte bine că acest autor era direct responsabil pentru strategia Bosniei la Curtea Mondială, şi în special pentru recomandarea de a acuza Marea Britanie la Curtea Mondială.
  3. Spre finalul conversaţiei mele cu grefierul Curţii, în 3 ianuarie 1994, am făcut o cerere orală, ca Înalta Curte să instituie măsuri provizorii proprio moto pentru a salva populaţia Bosniei-Herţegovinei de la exterminarea şi eliminarea acesteia de către fosta Iugoslavie şi Republica Croaţia. Am specificat grefierului, că aceasta cerere orală era în acord cu termenii Cererii scrise pentru măsuri provizorii, depusă în data de 27 iulie 1993, prin care cerusem deja Curţii să se pronunţe proprio moto, pentru asemenea măsuri. Grefierul m-a informat că Înalta Curtea presta o atenţie deosebită situaţiei existente în Republica Bosnia-Herţegovina.

În conformitate cu Punctul 2 de mai sus, autorul a fost eliberat de responsabilităţile decurgând din calitatea sa de Agent General al Republicii Bosnia-Herţegovina în faţa Curţii Mondiale, în data de 12 ianuarie 1994.

În 5 februarie 1994, un proiectil de mortar a lovit piaţa din centrul oraşului Sarajevo, ucigând 69 oameni şi rânind mai mult de 200. Repulsia internaţională privitoare la această atrocitate comisă de sârbii-bosnieci asupra unor civili inocenţi a fost atât puternică, încât administraţia Clinton a fost forţată să oprească iniţiativele aşa numitelor negocieri de pace ale O.N.U. şi Uniunii Europene, şi să preia această problemă direct în mâinile sale. Rezultatul acestui efort american s-a soldat cu încheierea Acordurilor de la Washington din martie 1994.

Autorul rândurilor de faţă a analizat în mare detaliu Acordurile de la Washington din martie 1994, şi a întocmit pe baza acestei analize un Memorandum de drept adresat Parlamentului Republicii Bosnia-Herţegovina, în data de 24 martie 1994. Acest Memorandum era un document public, care a fost luat în consideraţie de către parlamentul bosniac în cursul deliberărilor sale asupra Acordurilor de la Washington. Iniţial a fost publicat pe internet de către Bosnian Computer Newsgroup Bosnet (i.e., BIT.LISSERV.BOSNET), şi mai târziu, pretutindeni.

În loc de a împărţi de jure Bosnia în trei state independente, Acordurile de la Washington au pregătit calea dezmembrării Republicii Bosnia-Herţegovina în doar două state independente de facto. Un prim asemenea stat independent, însumând aproximativ 49 procente din teritoriul Republicii, ar fi urmat sa fie atribuit sârbilor-bosnieci, ratificând astfel rezultatele curăţirii etnice, genocidului, violului, crimelor de război şi torturii comise de aceştia. Un al doilea asemenea stat independent creat prin Acordurile de la Washington, era denumit „Federaţie” şi ar fi grupat guvernul legitim bosniac împreună cu croaţii-bosniaci naţionalişti extremişti care luptau pentru separarea de Bosnia de partea fostului „apparatchik” comunist, devenit preşedinte al Croaţiei, Franjo Tudjman.

În teorie, aşa-numita „Federaţie” presupunea controlul a 51 procente din teritoriul Republicii Bosnia-Herţegovina. Nu mai puţin adevarat, din lectura documentelor Acordurilor de la Washington, reieşea în mod evident că oficialii Departamentului de Stat american care le concepuseră, prevăzuseră ca aşa numita Federaţie să fie absorbită de către Republica Croaţia; şi, în mod similar, ca statul sârbo-bosniac, să fie absorbit de către Republica Serbia. În alte cuvinte, Acordurile de la Washington pavau drumul împărţirii de facto a Republicii Bosnia-Herţegovina între Republica Croaţia şi Republica Serbia. Acesta era în fapt vechiul plan a lui Tudjman şi al președintelui Slobodan Milosevic, plan care îşi are originea în acordul lor secret de împărţire a Bosniei de la Karadjordjevo, din martie 1991.

Acordurile de la Washington din martie 1994 au devenit baza încheierii Acordului Dayton din decembrie 1995. Iar Acordul Dayton nu poate fi înţeles şi interpretat cu adevărat, decât numai prin raportare la Acordurile de la Washington. Cu alte cuvinte, în ciuda afirmaţiilor publice ale administraţiei Clinton, că aceasta nu ar urmări aşa ceva, între 1994 şi 1995, în fapt această administraţie a susţinut activ şi constant împărţirea de facto în două părţi a unui stat membru O.N.U. şi absorbirea în fapt a Bosniei de către celelalte două state membre ale O.N.U.

În tot acest timp, au persistat asediul şi bombardamentul oraşului Sarajevo şi a altor oraşe bosniece, iar sârbii-bosnieci au continuat curăţirea etnică a musulmanilor şi a croaţilor din oraşele bosniece, cu sprijinul activ şi asistenţa Serbiei. Întreaga lume a privit şi nu a făcut nimic pentru a opri măcelul, pe care armata sârbo-bosniacă îl comitea în mod nestingherit. Acest genocid a culminat cu masacrarea de către sârbi a mii de musulmani bosniaci, în aşa numitele zone de siguranţă aflate sub protecţia O.N.U., de la Zepa şi Srebrenica, în cursul verii anului 1995.

În septembrie 1995, la Geneva, administraţia Clinton a impus Guvernului bosniac un aşa-numit „Acord asupra Principiilor de Baza”, în executarea Acordului de la Dayton.

Mi-a fost clar că Acordul de la Geneva constituia etapa următoare a planului american de împărţire a Republicii Bosnia-Herţegovina în doua state independente de facto, plan iniţiat prin Acordurile de la Washington din 1994. Pentru a avertiza guvernul bosniac de aceste maşinaţiuni, am pregătit în data de 11 septembrie 1995 un „Memorandum legal către Parlamentul Republicii Bosnia-Herţegovina privind Acordul asupra Principiilor de Bază încheiat la Geneva în 8 septembrie 1995”. Acest Memorandum a fost trimis parlamentului bosniac şi dezbătut în cursul deliberărilor acestuia, fiind publicat apoi de către Bosnet în data de 12 septembrie 1995.

Cam în acelaşi timp, din diferite rapoarte publice, precum şi din propriile mele surse, a devenit evident faptul că guvernul Statelor Unite se afla pe punctul de a încerca a impune guvernului bosniac împărţirea oraşului Sarajevo ca parte a implementării aşa numitei „soluţii finale” pentru Bosnia. Aceasta nu era decât ceea ce David Owen a plănuit sa facă la Geneva, în timpul negocierilor din vara anului 1993. În scopul de a opri acest plan de împărţire, am pregătit un alt Memorandum legal adresat Parlamentului Republicii Bosnia-Herţegovina, intitulat „Salvând Sarajevo”, datat 13 septembrie 1995, şi publicat în Bosnet, în aceeaşi dată. O traducere în limba bosniacă a acestui Memorandum a fost publicată de Bosnet la data de 24 septembrie 1995.

Pe scurt, în acest Memorandum care privea situaţia capitalei Sarajevo, am reactivat propunerea pe care am conceput-o iniţial la cererea preşedintelui Izetbegovic în timp ce reprezentam Bosnia în calitate de avocat, în timpul negocierilor Owen-Stoltenberg de la Geneva, din vara anului 1993: „Faceţi din Sarajevo o Capitală Districtuală aşa cum este Washington D.C. pentru Statele Unite, în loc să împărţiţi oraşul.”

Cu toate că nu am participat la negocierile de la Dayton, în măsura în care pot trage o concluzie din cele publicate despre acest subiect în surse publice, pot spune că propunerea mea a constituit poziţia de deschidere a tratativelor prezentată de guvernul bosniac în discuţiile privitoare la soarta oraşului Sarajevo, purtate în cadrul negocierilor de la Dayton.

Din fericire, implementarea propunerii mele s-a dovedit a nu fi necesară la Dayton. Preşedintele Serbiei, Slobodan Milosevic, s-a dovedit acolo doritor a ceda un Sarajevo unificat controlului aşa numitei „Federaţii”, pe motiv că preşedintele Izetbegovic „a meritat aceasta” pentru curajul dovedit în îndurarea asediului şi bombardamentului capitalei timp de trei ani şi jumătate, de către forţele armate surogate ale lui Milosevic. Cu toate acestea, propunerea mea poate încă servi ca model pentru organizarea oraşului Sarajevo pe baza multi-etnică, într-o capitală a unei Republici, Bosnia-Herţegovina, reconstituită la un moment dat, într-un viitor nu prea îndepărtat.

În data de 26 septembrie, administraţia Clinton a impus guvernului bosniac încă un Acord la New York, în scopul de a pava drumul împărţirii Republicii la Dayton. Încă odată, în scopul de a alerta parlamentul bosniac de aceste maşinaţiuni, am întocmit un nou Memorandum legal către Parlamentul Republicii Bosnia, cu privire la Acordurile de la New York, din 26 septembrie 1995, Memorandum datat 28 septembrie 1995. Acest Memorandum a fost transmis spre consideraţie parlamentului Republicii Bosnia-Herţegovina, şi a fost publicat apoi în Bosnet, în 29 septembrie 1995.

După aceasta, Excelenta Sa, Preşedintele Alia Izetbegovic, mi-a cerut să analizez primul proiect al aşa- numitului Acord de Pace Dayton, care i-a fost transmis lui de către Richard Holbrooke. Din motive evidente, Memorandumul pe care l-am întocmit atunci a fost şi va rămâne privat şi confidenţial. Cu toate acestea, câteva din criticile mele de bază din acel Memorandum au fost încorporate în textul final al Acordului de la Dayton. De exemplu, este cunoscut publicului faptul că primul proiect al planului Holbrooke ar fi constituit o împărţire de jure a Republicii Bosnia-Herţegovina. Aceasta, însă, nu s-a întâmplat niciodată!

După declaraţia oficială a începerii negocierilor Acordului Dayton, Ministrul Afacerilor Externe Bosniac, pe atunci Muhamed Sacirbei, ca şi parlamentul Republicii Bosnia-Herţegovina mi-au cerut sa analizez Acordul Dayton în scopul formulării unui set de rezerve, declaraţii şi înţelegeri la acest acord. Am efectuat această analiză sub forma unui Memorandum legal oficial, datat 30 noiembrie 1995, pe care l-am transmis Parlamentului Republicii Bosnia-Herţegovina. Acest Memorandum se află la dispoziţia publicului, fiind publicat de Bosnet în data de 1 decembrie 1995.

Ca urmare a acestui aşa-numit Acord de Pace de la Dayton, Republica Bosnia-Herţegovina a fost împărţită de facto in data de 14 decembrie la Paris 1995, de către Organizatia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia, Statele Unite ale Americii, Rusia şi celelalte multe alte state participante la acea conferinţă, contrar Cartei Naţiunilor Unite, Principiilor Nurenberg, Convenţiei Pentru Prevenirea Genocidului, a celor Patru Convenţii de la Geneva şi a Protocoalelor Adiţionale ale acestora, Convenţiei asupra Discriminării Rasiale, Convenţiei Împotriva Aparheidului şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, si a celor două Ordine de protecţie (din 8 aprilie 1993 şi 13 septembrie 1993) foarte favorabile pentru Bosnia, din punctul de vedere al protecţiei oferite, emise de Curtea Internaţională de Justiţie. Să mai amintim faptul că cel de-al doilea Ordin al Curţii a interzis în mod efectiv o asemenea împărţire a Bosniei printr-un vot de 13 la 2? În sfârşit, ar fi de spus că aceasta „execuţie” a unui stat membru O.N.U., autorizată de către însăşi O.N.U. a violat orice principiu de drept internaţional care a fost formulat de comunitatea internaţională în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Bosnia a fost sacrificată pe altarul politic al marilor puteri şi zeului machiavelic al interesului. În 1938, marile puteri ale Europei au făcut exact acelaşi lucru Cehoslovaciei la Munchen. Împărţirea acelei naţiuni-stat nu a adus pace Europei atunci. Împărţirea Republicii Bosnia-Herţegovina nu va aduce pace Europei acum.

În data de 11 iulie 1996, ziua primei aniversari a masacrului de la Srebrenica unde mii de musulmani bosnieci au fost ucişi de către armata sârbo-bosniacă cu sprijinul Serbiei, Curtea Internaţională de Justiţie a emis o hotărâre prin care a respins în mod în mod covârşitor toate falsele obiecţii jurisdicţionale şi procedurale susţinute de către fosta Iugoslavie împotriva Plângerii Bosniei cu privire la genocid, pe care acest autor a depus-o la Curtea Mondială, în data de 20 martie 1993.

 

3 răspunsuri la Interviu cu Francis A. Boyle, Profesor de Drept International la A 20-a Aniversare a Masacrului de la Srebrenica-

  1. Ghita Bizonu' spune:

    Care popor?
    Cel “bosniac”?
    Prin ce se deosebeste un “bosniac” de un “sarb” sau “croat”? Ca atunci cand se incaiera se injura in aceiasi limba!!!

    Deci ce ii deosebeste? Pai religia. “Bosniac” erste fostul “etnic” zis “musulman”. De altfel si Alija Izetbegovici se “distinsese” in anii 70 prin delcaratiile sale privind “buna reputatie” necesara pentru cei care lucreaza in presa. “Buna reputatie” incepea cu cele 5 rugaciuni zilnice. Cu fata spre Meca. Asa cum arata in Declaratia Islamica. In tinerete a fots si un sustinaror al ustasilor si ai SS ului …
    Inca ceva … În 5 februarie 1994, un proiectil de mortar a lovit piaţa din centrul oraşului Sarajevo, ucigând 69 oameni şi rânind mai mult de 200. Proiectil de “aruncator de mine” (zis “brand” intre 1920-1950 ) se zice.. Dupa efect cel putin unu de 120 mm. Partea proasta ca ar fi trebuit tras de la min 12 km. Ori asta inseamna doar o piesa franceza de 120 zisa Mortier de 120mm Rayé Tracté Modèle F1 care ar fi folosit un proectil racheta. Nu stiu daca l-a avut armata iugoslava insa Serbia nu se afla printre utilizatorii acestei (remarcabile) arme .
    Scuze “nu cumpar” .

    Insa imi aduc aminte ca in Bosnia luptau diversi “internationalisti” islamisti , inclusiv algerieni. Care islamisti algerieni in Algeria se “distinsesera” decapitand sate intregi . Nu cred ca astia ar fi avut cea mai mica remuscare sa puna niste bombe in piata Markale. Insa ar fi o explicatie ptr neobisnuita “performanta” a unui aruncator tip sovietic de 120 mm. Va zic eu – nu tine ..

    Ce comemorati voi aici este :
    – inceperea punerii in aplicare a Planului Huntington,. Cunoscut ca “ciocnirea civilizatiilor” (aparut in vara lui 1993 in Foreign Affairs)
    – un OK dat Germaniei .. ca sa (re)inceapa cucerirea hegemoniei europene. Criza greaca este doar ultimul episod
    – debutul proliferarii celei de a “3a forte/parti” adica actor non statal utilizand forta militara la intensitate cvasistatala. al Qaeda si ISIS sunt ultimele incarnari . Voluntarii algerieni (si altii unii recrutati dintre populatiile negoride ale Africi suprashariene) care is-ua facut mana in Bosnia au fost “reciclati” in Orienetul Apropiat. Si nu din ei a fcaut parte din grupul palnificatorirlor lui 11/9
    – un sehr Gut pentru o Europa germanica …
    – “reintoarcerea” Religiei ca motiv de conflict militar.

    Ca poate nu se potrivesc astea cu bigrafia lu Boyle … eh diavolu sta ascuns in amaunte !

  2. Ghita Bizonu' spune:

    O dorinta imposibila :Aş fi fost bucuros să fi dat în judecată şi urmărit la Curtea Mondială membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate la dorinţa Bosniei, şi chiar m-am oferit în faţa Preşedinţiei bosniece a împlini acest lucru de mai multe ori.
    Cutra Mondiala nu poate opera decat daca are in spatele ei macar SUA, Franta si UK iar Rusia si China se abtin …. fiindca orice autoritate judecatoreasca se sprijina pe o forta capabila sa aplice violenta la cel mai inalt nivel …
    Ori , impreuna, SUA, Franta si UK sunt capabile sa foloseasca mijloacele miliatare (sa duca razboi) oriunde in lume (insa este putin probabila o actiune contra Rusiei si Chinei si chiar a Indiei .. din cuza costurilor excesive). Iar cei 5 mebri ai Consiliului de Securitate … ma scuzati .. pot insitui oricand o Curte Martiala care sa “judece” pe oricine de pe planeta asta (ba crez ca daca este nevoie si de pe Luna! Selene adica)
    Ce voia zice? Pai a doua zis dupa darea in judecata Curtea Ar fi incetat sa mai existe… si membrii sai riscau sa fie cercetatai ca la Abu Gharib sau chiar mai rau!
    Fiindca in relatiile internationale primeaza dreptul fortei! iar forta este de partea celor 5 (SUA si Rusia avand si avnatajul unei capacitai de supraucidere – overkill)

    Dar lucruile pot sta si altfel decat zice Boyle..
    Adeavrul este ca granitele europene, inclus ael fostei Iugislavii erau granite negociate. Negociate la tratstivele de pace ce au urmat unor razboaie, da. Dar negociate si mai muot sau mai putin aceptate de toate partile interesate.
    Insa granitele interne .. adica impartirle adminsitrative interne nu sunt negociate! Ele sunt aprooric fluide si pot fi modifcate di te miri ce bazdac sau calcul al conducerii centrale. De pilda, in URSS, peste noapte Crimeea a trecut de la RSFSR la RSSU … fara ca un rus sa gaseasca motiv sa se mire..
    Asa si in Iugoslavia. De fapt prin aparitia Statului sârbilor, croaților și slovenilor si apoi unirea sa in Regatul sârbilor, croaților și slovenilor debenit Iugosslavia (tara sarbilor din sud) diversele foste populatii salave din compoenta fostei duble monarhii, si mai ales elitele locale doreau sa evite neajunsurile stari de mostenitoare ale fostei monarhii . Adica sa evite despagubiri de razboi , modificari teritoriale in defavaoarea lor si mai dorau ca strecurandu-se sub pulpana mantiei soldatesti sarbe sa devina “parte invingatoare”.
    Slovenia – cam uitata azi – mai dorea sa evite sa devina .. ei da ! Italiana!!!
    Croatia se temea si ea de Italia. Nu se mai stie insa Fiume/Rjecka a fots si stat liber si la un monet dat ideile italiene erau nitel mai grandioase (daca nu ma insel vizau intreaga coasta dalmata) – insa desi italienii se inflameaza iute se dezumflz la fel mai ales ca Anglia si Franta erau nitel de alta parere. In plus Croatia intreaga risca sa fie supusa unui partaj italo=sarb .. sau ca macar sa piarda zonele popultate cu sarbi (de fap ortodocsi. Ca un croat este un sarb catolic ce foloseste alfabetul latin). Aderarea la un proiect panslav sudic (iugoslav) avea avnamtajul; caprezerva “Croatia” ca “unitate economica” si nu silea pe nimeni sa “opteze” care propritate sa si-o pastreze (vila de langa Ragussa? Fabrica din Zagreb? Viile de mai la est din zona sarba?!). Si bazandu-se pe economie isi puteau crea un “viitor” iugoslav de prima mana..

    In fine Bosnia-Hwertzegovina. Cuiul lui Pepelea si principala motivatie a primului Razboi Mondial… Pur si simplu acest vestigiu al “omului bolnav” (Imperiul hOtzoman) ar fi urmat sa dispara … fie prin impartire intre Serbia si un ventual stat croat .. fie sa fie incorporat in Serbia ca provincie cucerita! Ca s aisi prezerve pozitiile elita locala trebuia sa devina “iugoslava” ..

    Avestea sunt motivele pentru care granitele Serbiei nu au fost negociate la tratelel de pace. Fiindca la acea data nici un slovac, croat sau musulman bosniac nu indraznea sa zica “independenta” si “autodeterminare” care ar fi insemnat granite negociate (in defavoarea lor!) si plata despagubirilor de razboi ! Plata catre Serbia ..

    Si a venit anul 1989 si prabusirea sistemului socialist. Si RSFI a inceput sa fie perceputa (sau sa debina in propagnada unora) “Micul Imperiu” care trebuia sa se destrame.
    Slovenia care nu avea mari difernde cu Serbia s-a separat relativ linistit .
    Croatia care are in compunera ei zone intinse locuite de sarbi.. a avut parte de razboi. Findca deh, granitele Croatiei cu Serbia erau “inatngibile” cf cica helsinki. Dar erau granite interne!!
    Bosnia care are in compunerea ei zone intinse locuite de sarbi si croati.. stim , comemoram. Dar si granitele ei cica erau “inatngibile” cf cica helsinki…
    As obseeva ca ciudatenia continua. Kosovo devine autionom, devine independent si granitele cu Serbia sunt si ele intanmgibile! tot helsinki. Chiar credeti?!

    As mai aduaga ca planurile de tip Dayton si Planul de pace Owen-Stoltenberg doreau sa negocieze granitele Bosniei … Insa se pare ca erau unii care doreau sa stearga urmarile Primului Razboi Mondial
    De altfel principalii instigatori ai razboiaelor balcanice din anii 90 ai sec XX au fost : Germania (si stocuri importanate ale fostei armate a RDG au auns in Croatia si Bosnia) , “neutra” Austrie (si pusca antimaterila Steyer de 15,4 a fopts proiectata ptr campul de lupta bosniac si folosuta imediat dupa incepera fabricarii), si Ungaria . Adica scuzati “centralii” din 1914-19! Totu’ cu binecuvantarea Vaticanului . Mai trebnuie mentionati si “consultantii civili” americani care au pregatit armata musulmana in timpul armistitiului survenit in urma acordului de la Daytona.

    Splendida ipocrizie!
    Sub pretextul crearii unei “comunitati multi culturale” s-a ajuns la o societate segreatata religios in care unu cu 4 generatii inmormantate in Bosania nu poa sa candideze la parlament ptr ca este de religie mozaica iar contitutia model libanze zice numa cele 3 religii recepte … si pentru asta a trebuit distrusa o comunitate multiculturala!!!
    V si CEDO : Zornić c. Bosnie-Herzégovine, Sejdić and Finci v. Bosnia and Herzegovina

    Si mai adaug : trebuia sa fi “parasit de totii zeii” ca sa iti inchipui ca o astfel de pretnetie teritoriala in Blacani se poa rezolva altfke decat cu sange, foarte mult sange! Si tare “naiv” sa crezi ca musulmanii bosnieci sau croatii nu au omorat cu toptanu, nu au violat samd. Sau ca mujahedinii aveau intyerictie la viol! Paron in toata zona asta injungheatu’, impuscatu’, datu’ cu toporu’ in cap, incendierea casei vecinului (cu inteaga famile inauntru) sunt “traditionale” .. iar violu in grup este doar o “distractie folclorica” care nici nu se merita pomenita daca nu este urmata de imolarea cat mai cruda a nefericitei …

    Moralmente Boyle este la ferl de vinovat ca si Tigrul Arkan. Poate mia mult (macar Arkan putea sustine ca lupta ptr cauza sa etnica)

    Si sa va mai zic ceva: nu s-a terminat decat actul I…
    „Acei ce nu pot să-şi amintească trecutul sunt condamnaţi a-l repeta.”

  3. gheorghhe spune:

    Straniu. Ce rost a avut un asemenea articol? Autorele parca este lobotmizat. Cum adica “poporul bosniac”? Ce e aia? NUmai musulmanii? Apoi unde e vina fostei RSFJ? Eram obisnuit sa itesc asemenea obscenitati in presa de dreapta, nu in CA. Daca vreti sa stiti si altera pars, v-as recomanda .slobodan-milosevic.o r g si veti vedea ca lucururile sunt mai complicate decit le relateaza acest impostor cu pretentii juridice.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.