“Internaţionala” lui Ion Ianoşi. Dilema nesfîrşită a “simplei rotiţe”

Ion Ianosi, Internationala mea. Cronica unei vieti, Editura Polirom, 2012

“Am fost un metec”, asa isi incepe memoriile Ion Ianosi. Maghiara si germana le stie de mic, cu romana se adapteaza mai tirziu. Apoi invata rusa. E din Brasov, un loc deloc prietenos cu evreimea in anii celui de-Al Doilea Razboi – povesteste o scena umilitoare de la scoala (pe care Janine, sotia sa, l-a rugat sa nu o povesteasca) –, dar ceva mai ferit decit in alte locuri din Romania unde umilintele s-au terminat cu crime. Nascut in 1928. In 1945 intra in UTC, avea 17 ani si 8 luni si isi asuma singura optiune posibila atunci – comunismul ca garantie impotriva a tot ce se intimplase pina atunci.

Parintii. Un tata retras, timid, activ in retelele comuniste ilegale din perioada razboiului. O mama expansiva care pleaca de acasa la un moment dat. Tatal nu va reusi niciodata sa treaca complet peste asta, scrie I.I. Era o personalitate exploziva, scriitoare, jurnalista. A scris despre anii petrecuti in Anglia o carte: Ne-am dus sa slugarim in Anglia (ar fi traducerea din maghiara). Semna cu pseudonimul Lato Anna.

Trebuie spus ca Ion Ianosi descrie cu raceala de brici diverse momente biografice, intimplari pe care memorialistii le calculeaza si le valorifica emotional de obicei. Exemplele sint nenumarate, chiar descrierea parintilor, cu dragoste, dar fara floricele inutile. Despre tatal sau spune la un moment dat cum a impartasit soarta multor comunisti curajosi: cind tovarasii lor au ajuns la putere, curajul s-a transformat in lasitate. Avea sa devina corector pentru o publicatie romaneasca de limba maghiara. La fel de seci sint unele ginduri despre sine sau despre unii prieteni. Internationala mea e mai ales o lectie de anti-eroism. Nu exista eroism in asa vremuri. Insa noi am citit mai ales mi(s)tificare memorialistica la greu in toti acesti ani. Fie una normala, venita din partea unor oameni aflati in mijlocul evenimentelor, fie tot soiul de esafodaje dubioase, propagandistice sau pur si simplu narcisistice. Ianosi e un al doilea exemplu, dupa Marino, de cum poti scrie cu raceala aproape stiintifica despre momente limita. Abia in ultima parte a memoriilor, atunci cind prieteni apropiati se duc, cind singuratatea ginditorului de stinga devine apasatoare, are unele pagini in care isi permite rinduri sensibile. Marino raminea insa agresiv, fara mila, si fata de sine, si fata de altii. La el impresiona gradul de autoflagelare si de autoanulare si, prin asta, gradul de autentic in judecarea celorlalti. La Ianosi impresioneaza incercarea de a pastra la rece vremuri extrem de fierbinti.

Numele lui Ion Ianosi a fost extrem de prezent in ultimul deceniu in tot felul de pamflete, atacuri la persoana. Cum noteaza cu amaraciune autorul, cauza pare sa fi fost un eseu al lui Adrian Paul Iliescu care, in Anatomia raului politic, scria un text elogios la adresa profesorului Ianosi. Dupa aceea au urmat invectivele lui Mihaies, apoi au venit si altii din noul (al citelea?) val anticomunist, ziaristi, activisti politici etc. care au tinut sa-l execute pe batrinul marxist. De ce nu l-a ajutat pe cutare, de ce a participat la regimul Dej fiind in CC (“instructor”), de ce a girat sistemul. Eu as traduce cam asa nelinistile unor contemporani: “De ce ai tacut in acele vremuri grele cind noi, astia mai tineri, am tacut in vremurile ceva mai usoare? De ce nu i-ai zis vreo doua lui Dej, desi noi nu i-am spus nimic lui Ceausescu? Noi avem o scuza ca am tacut, nu mai erau omoriti oameni…”.

Ce a facut Ianosi, care-i sint pacatele? Cei de dreapta urasc la noi tot ce inseamna stinga. Iar acei putini de stinga ii urasc pe unii dintre cei vechi pentru esecul ceausisto-comunist sau pentru diverse simpatii politice ale social-democratilor vazuti ca urmasi ai vechiului regim – mai simplu, e inacceptabil ca un intelectual sa fi tinut cu Iliescu, de exemplu.

Cind a aparut un fragment din aceasta carte pe criticatac.ro, un prieten a intrebat la comentarii imediat de ce l-a dat afara Ianosi pe Tordai Zador, un profesor la filosofie, curatat in una dintre campaniile dejiste in 1952, cind gruparea Pauker era acuzata de deviationism de dreapta. Am cautat pasajul cu acest nume de care nu auzisem. Tordai Zador apare intr-o enumerare, cu multi dati afara de la “Bolyai”. Ianosi spune ca Tordai s-a refugiat la Budapesta si ca a continuat cercetarea in filosofie. Nu mentioneaza nimic despre o implicare personala in acest caz. Mentioneaza insa un alt caz in care a fost martor la o astfel de excludere – cu victima avea sa intretina legaturi amicale mai tirziu. Asta nu inseamna ca nu incearca sa-si descrie cit poate de precis rolul in sistem si cit mai clar cit de penibil si neinsemnat era ca simplu martor intr-o excludere gata anuntata.

Sa o luam cu inceputul. Ajunge la Cluj student. Merge in tabara de lucru in 1948. O descrie calm, complet impotriva imaginilor pe care le stim despre munca cu studenti: “Asadar, am petrecut aproape cinci saptamini in tabara din Valea Alba. Fara ironie, verbul ar putea fi receptat in ambele sensuri. A fost, cu adevarat, si un timp de petrecere. Munca nu ne extenua. Reuniunile de seara ne faceau placere. Ne simteam bine impreuna. Nu mimam defel entuziasmul. E posibil ca altii sa-si aminteasca brigazile de tineret din vara anului 1948 ca pe o corvoada impovaratoare. Nu a fost cazul meu”. Asta e Ianosi, nu spune ce am vrea poate sa auzim. Nu-si ascunde naivitatile: in 1949 ii trimite tatalui sau o felicitare tovaraseasca pentru o “verificare cu succes” (erau verificate dosarele).

Leningrad

Cistiga o bursa pentru studii in URSS, la Leningrad. In 1949 isi incepe studiile. Este martor pasiv (cum altfel?) al interventiilor prompte asupra materiei filosofice de studiu pricinuite de diverse meditatii publicate de Stalin. Mai rau e ca acesta intra inclusiv in zona de “estetica”, specializarea lui Ianosi. A fost insa un student sirguincios, a tinut pasul cu modificarile. Isi descrie convingator situatia: “In termeni melodramatici: un adolescent brasovean, cu existenta periclitata, trecind prin frustrari, parasit de mama, eliminat din scoli, aciuat la periferii, trimis la tara in timpul bombardamentelor, invingindu-si cu greu complexele acumulate – unul care s-a mai destins in cei doi ani clujeni –, prin voia sortii, adica a intimplarii, nimereste brusc intr-unul dintre cele mai ilustre, omagiate, cintate orase europene! Chiar si in cuvinte mai sobre: cum sa nu-l fascineze pe un provincial aceasta metropola, in care ii era dat sa traiasca ani de zile – intre furtuni, dar ferit de ele?! “. Pentru protectie e mai bine uneori sa te gasesti in ochiul ciclonului.

Ianosi parcurge atent fiecare an important, fiecare etapa, contextualizeaza, explica, descrie, uneori cu mult prea multe detalii. Si, destul de rar, polemizeaza. Vrea sa anuleze idei preconcepute. Una dintre ele, mitul studentilor din URSS recrutati automat de KGB (denumire oricum improprie, “KGB” va aparea la un an dupa moartea lui Stalin): pe linga faptul ca erau mii de studenti romani in orasele universitare sovietice (si Iliescu a studiat in perioada aceea, dar la Moscova), deci imposibil sa fie “recrutati automat” toti, Ianosi spune ca nimeni niciodata n-a incercat acolo sa-i abordeze nici pe el, nici pe apropiatii lui. (Avea sa experimenteze asta in Romania – au fost doua incercari ale Securitatii.) Apar alte povesti insa. Una aproape comica, cu unul dintre studentii de la Leningrad care il bate pe un neamt mai pirpiriu pe care-l numeste “nazist”. Mai tirziu, aveau sa afle ca “unchiul baiatului era nimeni altul decit Walter Benjamin, scriitorul si filosoful care se sinucisese in 1940 linga Port-Bou, in Pirinei, de groaza ca nu va apuca sa traverseze muntii pina in Spania pentru a se salva”.

Ungaria 56

In 1956, dupa moartea lui Stalin, Hrusciov face un lucru neasteptat: denunta cultul personalitatii. Un gest care avea sa schimbe intr-un mod implacabil si politica lui Dej. Ianosi are in aceste pagini analize extrem de subtile ale situatiei, mai ales ca poate analiza comparativ si situatia din Ungaria si mai si stia destul de bine situatia in URSS dupa sase ani de studiu. Ianosi urmareste atent cum Dej pacaleste noile directive, intarind politica stalinista, declansind noi epurari si, mai ales, declansind noua linie nationalista pe care Ceausescu avea s-o duca mai departe exacerbind-o. Analizeaza si politica dubla a lui Dej care i-a asigurat si increderea sovietica, si colaborare cu noi beneficii – momentul Ungaria ‘56 a fost negociat cum se cuvine (asa ajunge marele filosof Lukacs Gyorgy la Snagov, retinut alaturi de Imre Nagy – scapa totusi de condamnarea cu moartea).

Ar mai fi de notat felul in care Ianosi a perceput atunci revoltele din Ungaria 1956. O opinie aparte in care are incredere o are tatal vitreg, Erdelyi Laszlo: “Ca urmare, Laci a oscilat in aprecieri, la inceput mai apasat pro, spre sfirsit net contra; iar mama i-a creditat judecata. Ce opinii mi-a transmis? In principal ideea ca, daca un timp fusese vorba de o disidenta care nu atenta la natura orinduirii, reformistii au pierdut, pas cu pas, terenul in fata tendintelor restauratoare: cardinalul Mindszenty devenise conducatorul efectiv al miscarii, sprijinit de revenirea unor oameni politici din exil, ca si a latifundiarilor dornici sa-si redobindeasca terenurile nationalizate. Motivul, sustinea Laci, pentru care majoritatea taranimii, spre deosebire de o parte a muncitorilor, nu s-a alaturat revoltei a fost tocmai teama de a-si pierde pamintul, periclitat de a fi retrocedat vechilor proprietari de mosii imense”.

Apoi, teoria clovnilor-tirani nu e de ignorat. Asa cum Hrusciov fusese sluga umila (si umilita) a lui Stalin, asa se profila figura lui Ceausescu. Dej obtine retragerea trupelor si, la putin timp, incepe sa-si securizeze pozitia si linia “asiatica” prin eliminarea tuturor rivalilor posibili. Ianosi vine cu multe argumente, cu priviri inapoi care merita citite si citate.

Ianosi trece pe la catedra de estetica Marxist-Leninista de la Institutul de Arte (Teatru si Cinematografie, a avut studenti multi, actori si regizori care aveau sa devina celebri) in functia de “instructor” in Comitetul Central. Prima functie pare sa-i dea si o idee despre rolul sau la CC. Seful Pavel Tugui ii da o lista a unor intelectuali maghiari exclusi in 1949 si ii cere o nota informativa in baza careia sa fie reincadrati, ceea ce se si intimpla in numai o luna: “Mi se rezerva, de buna seama, rolul unui pion in jocul dinainte aranjat”. Ianosi ajunge in CC din dorinta partidului de a avea in rindurile sale mai multi “specialisti”. Ironic, treaba seamana mult cu mitul “tehnocratului” din alte vremuri. Mai era si argumentul increderii in sistem, inca intretinute: “Am acceptat. Nu aveam inca retineri fata de functiile politice”. Nu aflam mari lucruri noi despre marele sef Leonte Rautu, aflam insa cite ceva despre atmosfera de lucru. Stilul mereu acelasi: directive si executare. Si munca de birou, rapoarte in care nimeni nu a intervenit, mai scrie Ianosi.

O simplă rotiţă…

Problema criticilor e una singura. Intrebarea suna asa: cum ai putut sa stai acolo vazind epurarile din jur? Unul dintre raspunsuri il citez pe larg: “Cei din Sectorul de literatura am avut vreun rol in aceste rusinoase procese ideologice ori penale? Nici unul. Urmaream din izolarea noastra executiile intelectualilor bucuresteni. Nu am fost consultati in legatura cu vreuna dintre ele. Nu ne-am numarat printre «alesii» trimisi la sedintele publice de la Teatrul CCS sau Facultatea de Drept. Personal am parcurs numai «dosarul Földes» si am asistat la excluderea lui din partid de la Cluj. Eram functionarii unui «Castel» kafkian. Ne faceam aparitia in «satul» de la poalele castelului, ne intilneam cu cite un locuitor, il primeam de regula la Informatii, citeodata in incinta ferecata sub sapte lacate. Habar n-aveam insa despre ce se petrece in sferele inalte ale CC (adica in cabinetele de la etajele inferioare), cine ce ordine emite, spre a fi prompt executate. Intelegeam motivele pentru care 1956 a nascut singeroasele replici in 1958-1960. Detaliile lor le aflam insa indirect si vag, in masura in care se strecurau in presa, erau pomenite in reuniuni, ni le relatau unii martori oculari. Sansa de a nu fi fost angrenat in acest tavalug nu ma scutea de angoase; multi vor crede ca nici de responsabilitati”.

Nu stiu de ce mi-au venit in minte comparatii stranii cu lumea de azi. Ce se intimpla daca intrebati un simplu functionar de la banca de ce nu v-a spus toate detaliile si chichitele comisioanelor pe care le presupune un credit. Sau un executor judecatoresc de ce arunca oameni afara din casa. Sau daca intrebati un jurnalist de ce a scris un text mincinos sau de ce lucreaza intr-un trust media care difuzeaza si prostii. Sau daca intrebati un inginer de ce accepta o constructie sub standarde doar ca sa faca investitorul economii etc. E explicatia lui Lenin, amintita de autor la un moment dat: nu sint decit “o rotita si un surub”. Statutul de rotita si surub nu absolva pe cineva de remuscari. Dar Ianosi stie sa nu contracareze cu “eroisme”, asa cum au facut alte “rotite” si “suruburi” din sistem. Scrie la fel de retinut si rational despre cum si de ce a recomandat publicarii Jurnalul de la Paltinis.

Iese din CC si se concentreaza asupra muncii din Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucuresti. Sint iarasi pasaje interesante despre cum au evoluat lucrurile acolo. Cartea e imensa, faptele si notele de acolo pot genera mult mai multe discutii decit cele citeva note pe care le-am facut eu. E recurenta o atitudine pe care am respectat-o la acest om, felul in care apara – tocmai pentru ca a citit si stie, acuzatiile in bloc, cele mai multe bazindu-se pe citate aiurea scoase din context – textele unor Marx sau Lenin. E un pasaj in care demonstreaza cum Lenin a combatut proletcultismul. Cit despre Marx, au fost multe ocaziile in care Ianosi a tot fost nevoit sa explice iar si iar chestiuni simple despre ce a insemnat marele ginditor si de ce e important sa nu-l aruncam la gunoi, mai ales in acelasi timp in care restul lumii il redescopera (a cita oara?).

Ianosi chiar incheie reafirmindu-si credinta in stinga. Este interesat de nelinistirile din ultimul timp de tip occupy, desi stie ca sint simple anticipari fara consistenta. “Stinga traditionala a disparut”, scrie Ianosi. Ce diferenta era intre Blair si Thatcher? E asta o problema pentru stinga? “Acum ea este marginala. Si o vreme asa va si ramine. Nu-i un motiv suficient pentru ca un om de stinga sa-si renege asteptarile, oricit ar fi ele de utopice.”

recenzie apărută în Suplimentul de Cultură

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.