Biutiful a venit in cinematografele din România. La Scala, a doua zi după premiera filmului, abia daca se adunaseră vreo 15-20 de spectatori, ceva mai mulţi totuşi decât acum câţiva ani când am mers să văd 21 de grame, de acelaşi regizor, şi unde eram 4 spectatori cu totul în sala. Filmele lui Innaritu, deşi profunde, nu sunt totuşi genul de film de arta care sa alunge spectatorii grăbiţi si fără gustul a ceea ce se cheamă “ des temps morts” – ritmul filmelor sale este alert, poveştile, deşi intense şi adânci, sunt extrem de “catching”, fără lentoarea şi minimalismul cineaştilor români evitaţi de public. De ce nu gustă românii filmele lui Inarritu?
Inarritu a manifestat dintotdeauna o predilecţie pentru lumea marginalilor, a paria societăţii moderne – criminali, şomeri, imigranţi ilegali. Numai ca în Biutiful, universul acestor marginali nu este alternat, ca în celelalte filme, cu cel al castelor superioare, îndulcind astfel imaginea periferiei sociale şi făcând-o suportabilă în ochii spectatorului: din film lipseşte cu desăvârşire figura burghezei middle upper class interpretată de Naomi Watts în 21 de grame sau cea a lui Daniel şi Valeria din Amores Perros. Acţiunea lui Biutiful este, spre deosebire de celelalte filme ale lui Inarritu, lineară, fără flash back-uri în timp sau povesti de viaţă paralele care la un moment dat se intersectează. Inarritu se concentrează de data aceasta exclusiv pe viata lui Uxbal, protagonistul filmului, şi pe universul social în care acesta îşi petrece viaţa: poliţişti corupţi, imigranţi, traficanţi. O lume care, cu certitudine, nu e dezvăluită ochiului turiştilor Barcelonei. O lume a cărei metaforă vizuală revine insistent în film sub forma unor imagini aproape obsesive cu tot felul de insecte: larve care se târăsc lent, gândaci ce se înghesuie într-un colt, furnici încercând să se strecoare în casă. La fel sunt şi eroii noştri care încearcă sa supravieţuiască şi să îşi păstreze demnitatea umană într-o societate care îi împinge ca pe nişte insecte urât mirositoare la marginea ei. Cine nu observa similaritatea dintre insectele foşnind în colţul lor de pe tavanul camerei lui Uxbal şi cadavrele a câteva zeci de muncitori chinezi aduşi la mal de către valuri? Cine se împiedică şi cui îi pasă de nişte insecte într-un colţ? Dar de nişte chinezi care muncesc la negru, identici cu alte milioane de chinezi muncind pentru 50 de cenţi pe zi, “gata să o sugă”, ca să ajungă în Europa, ne întreabă Inarritu…
Uxbal, protagonistul filmului, este interpretat de Xavier Bardem, un actor la fel de convingător în rolul milionarului cu sex appeal din Love East Pray ca şi în rolul paraplegicului din Mar Adentro şi care nu se dezminte nici de astă dată. Rămas orfan de tată încă înainte de a se naşte, Uxban e divorţat, îngrijind singur cei doi copii ai săi. Fosta soţie suferă de bipolaritate şi îl înşeală pe bandă în perioada crizelor sale maniacale, inclusiv cu propriul frate. Uxbal e şomer, trăieşte din activităţi ilegale şi, ocazional, din practicarea unor „şedinţe cu morţii”, cărora le traduce gândurile adresate celor rămaşi în viaţă, datorită unor abilităţi extrasenzoriale. Adevărata sa dramă însă începe abia când descoperă că e bolnav de cancer şi mai are de trăit cel mult câteva luni, idee pe care o refuză vehement, de teama de a nu lăsa în urmă doi copii orfani care să îi urmeze destinul lui „minunat”.
Aproape toate scenele din fim şi din viaţa lui Uxbal sunt macabre, sinistre sau pur şi simplu respingătoare, un material din care aparent e greu sa urzeşti tragedii – tragediile sunt inseparabile de o anumită grandoare sau nobleţe a fiinţei umane, de o viziune care nu percepe omul ca pe o larvă măruntă foşnind într-un colţişor al societăţii şi urinând sânge sau purtând scutece în floarea vieţii. Nu exista nimic înălţător în secvenţele din viaţa lui Uxbal pe care Inarritu decide să ni le înfăţişeze: chiar şi acea dolce vita trăită imediat după refecarea paradisului domestic prin împăcarea cu soţia sa, Marambra, are o notă de penibil stânjenitor şi incomod. Îl vedem pe Uxbal aşezat la masă cu soţia şi cei doi copii, mâncând îngheţată direct cu mâna şi apoi Marambra povestindu-le copiilor cum s-au cunoscut ea si cu Uxbal: erau la o petrecere, Uxbal i-a luat mâna într-a sa şi i-a dus-o încetişor la nas, iar ea a băgat mâna în nasul lui şi a scos de acolo…un muc. Cam aşa sfârşesc toate scenele „frumoase” din film, eşuând inexorabil în penibil, în jalnic sau terifiant.
Ne sugerează cumva Inarritu că frumosul şi sublimul sunt privilegii de castă sau, în orice caz, privilegii inaccesibile marginalilor societăţii, locuind în case cu igrasie, bântuite de insecte murdare, cu mobilă veche şi pereţi dărăpănaţi sau imigranţilor ce dorm la comun, pe nişte saltele în subsolul unei clădiri friguroase, unde vor şi muri asfixiaţi în cele din urmă? “Tati, cum se scrie “beautiful”?” îl întreabă fetiţa sa pe Uxbal “Cum se aude, b-i-u-t-u-f-u-l”, îi răspunde acesta. Cu certitudine, Uxbal nu cunoaşte ortografia corectă a cuvântului nici în viaţa reală, omite ceva esenţial şi nici măcar nu ştie, datorită unei conjuncturi a sorţii care face ca ortografia corectă a lui „beautiful” să fie un apanaj al celor proveniţi din familii normale, care au şansa unei educaţii cumsecade, nu a celor orfani, nevoiţi să facă trafic şi să ia şi dea comisioane ilegale ca să trăiască.
Şi totuşi, Inarritu reuşeşte să redea tragedia cuvenită „larvelor” societăţii umane. La ce pot spera însă marginalii societăţii, ce îi deosebeşte de lumea animală, de larve, de insecte pe aceşti traficanţi ilegali, infractori, proxeneţi, şomeri, paraziţi sociali etc? Răspunsul se lasă aşteptat îndelung şi vine abia spre final. Înainte de moarte, Uxbal primeşte o sumă considerabilă de la partenerul său de „afaceri” , împreună cu care se făcea vinovat de moartea imigranţilor chinezi, pentru a „cumpăra” poliţiştii ce se ocupau de investigaţie şi a ascunde urmele. „Să nu te încrezi niciodată într-o fiară înfometată”, îi spune la un moment dat un poliţist. Uxbal este o fiară înfometată, aşa că foloseşte banii dându-i lui Ige, o imigrantă ilegală pe care o primise să locuiască în apartamentul său. Neavând încredere în soţia sa internată iarăşi la spitalul de nebuni, Uxbal o roagă pe Ige să aibă grijă de copiii după moartea sa. Este şi Ige o fiară înfometată? Ce altceva poate fi o senegaleză ilegală, fără loc de muncă, cu un prunc după ea, al cărui soţ a fost deportat în Senegal datorită unei greşeli a lui Uxbal? Chiar a doua zi după ce primeşte banii, Ige îşi face bagajul şi se îndreaptă spre aeroport, cu intenţia de a se întoarce la soţul ei.
Târziu în noapte, în clipele dinaintea morţii, când Uxbal îi dăruieşte fetiţei sale inelul cu diamant moştenit de la mama sa, Ige se întoarce înapoi. Nu a plecat. Foamea nu a reuşit să învingă umanitatea. Nu, nu suntem doar animale, nu suntem doar larve chiar dacă ne târâm ca ele şi suntem nevoiţi să ucidem ca să trăim – există ceva mai presus de foamea noastră şi acesta este de fapt „diamantul” pe care Uxbal i-l dăruieşte fetiţei sale cu doar câteva secunde înainte de moarte. Ca bufniţa moartă cu care începe şi se încheie filmul, şi Uxbal scuipă înainte de moarte „ghemotocul cu blana” victimelor pentru a putea pleca dincolo cu conştiinţa uşurată. În ciuda notei sumbre şi deprimante, Biutiful ne transmite un mesaj optimist, deşi poate mult prea subtil pentru cei care caută să fie confortaţi exclusiv prin happy end-uri la primul nivel.