Încă o mostră din imaginarul libertarian. Scrisoare deschisă către semnatarii unei scrisori

de Isaac Ionescu

Textul ăsta vine târziu, având în vedere că ieri s-a aprobat deja creșterea salariului minim de la 900 la 1050 lei. Am decis, totuși, să-l scriu, având în vedere isteria creată zilele astea de către cei mai binevoitori dintre libertarienii noștri simpatici de Facebook. Lipsit fiind de o exegeză economică, voi exprima un punct de vedere personal, în calitate de cetățean indirect reprezentat de către clasa socială în cauză.

E vorba de scrisoarea publicată de Mediafax, în care o elită – un establishment-profet- trage mânerul social de alarmă pentru ca Guvernul să nu aprobe creșterea salariului minim, întru evitarea unui iminent dezastru economic. În primul rând, hai să vedem cine semnează această scrisoare. I-am numărat eu. Sunt 33 de oameni, dintre care 13 cadre didactice din domenii economice – toate din mediul universitar, de la lectori până la profesori -, 5 persoane cu funcții eterogene – analiști, economiști și un avocat- și, în sfârșit, 15 antreprenori. Dintre aceștia din urmă, cei mai mulți sunt președinți ai diverse companii. Putem așadar, conclude că, împreună cu ceilalți cinci, în acest colectiv avem un raport aproximativ de 60-40 pentru privați, care foarte probabil depășesc zona upper middle. 

Nu e necesar să maximalizăm-forțat procentajul privaților din această formulă sau să umflăm imaginar salariile academicilor astfel încât să transformăm totul în acuze de clasă. Scurta experiența mea de viață, marcată de sindromul autocolonizator al românilor săraci lipiți, dar ahtiați după capitalism, ține loc de orice explicație. Am întâlnit de prea multe ori amărâți susținători ai muncii ca realizare și familii sărace care se distanțau, mândre, de rude și mai sărace. Profesorul meu de antreprenorială dintr-a 11-a, care inclusiv după căsătorie și mutarea în gospodărie făcea naveta sat-oraș și câștiga un salariu obișnuit de mizer de profesor, ne explica la ore cu sclipiri în ochi despre minunăția privatizării, concurența capitalului și supremația lui. În fine, pentru că asta e o discuție de sine stătătoare, voi încheia paragraful cu statistica de pe capitalism pe pâine, care dovedește faptul că există destule zile când aproape un milion de oameni se racordează la un buletin de știri misticoido-profetic care aruncă cu noroi în stat, bugetari, asistați și practic, într-o mare bucată din popor. Acel milion de oameni nu au cum să fie toți patroni și afaceriști bogați care scrolează de pe iPad în vreo limuzină din Drumul Taberei. Pariez că ăia nu depășesc nici 5% din cuantumul de cititori. Nu, cei mai mulți cititori CPP sunt mijlocași ca mine și ca tine, oameni cu joburi nesatisfăcătoare și rate la bancă. Tot ce ținebrandingul ăla fascinant în picioare e fantezia pură sau, dacă vreți, masochismul ideologic al românilor de a plăti de mai multe ori biletul la același film horror.

Dar să trecem la discuție. Să analizăm punct cu punct părțile scrisorii.

Stimată doamnă ministru,

Suntem un grup de cadre didactice, economişti, antreprenori şi manageri preocupaţi de politicile publice care afectează climatul de afaceri şi bunăstarea populaţiei şi dorim să atragem atenţia asupra proiectului de Hotărâre de Guvern privind creşterea salariului minim în anul 2015.

Intuim raţiunile politice şi totodată constrângerile bugetare care ar justifica o astfel de decizie. Totuşi, considerăm oportun să ne exprimăm un punct de vedere care, sperăm, într-o primă fază va determina reconsiderarea acestei decizii, iar ulterior va constitui o temă de discuţie şi un punct de plecare pentru formularea unor politici sănătoase de natură să sprijine bunul mers al economiei.

Măsura creşterii salariului minim pe care o doriţi implementată în 2015 este distructivă pentru economie şi afectează bunăstarea celui mai sărac segment al forţei de muncă.

Bun, continuați.

Argumentăm în primul rând prin considerentul că “salariul minim” instituie o prohibiţie: îi împiedică pe angajatori să colaboreze cu persoanele slab calificate, precum tinerii fără experienţă, în situaţia în care productivitatea muncii acestora este inferioară salariului stabilit în mod artificial prin lege. În consecinţă, fixarea unui nivel minim al salariilor mai sus decât cel determinat de realitatea economică duce la descurajarea cererii de muncă (din partea angajatorilor), la creşterea şomajului şi a economiei subterane.

Revenim la marea supărare fundamentală a libertarienilor, după ideea cotei progresive: existența salariului minim, acea gîlmă din brațele corporațiilor pregătite să îmbrățișeze cu toată efuziunea materială angajații, dacă nu s-ar băga nesimțitul ăsta de Stat peste tot. Deci, ce face salariul minim? Îi împiedică pe angajatori să angajeze legal persoane mai slab calificate, pe bani mai puțini, în situația în care productivitatea muncii lor este mai mică de 670 lei. Dragă domnilor semnatari, am două întrebări: (1.) ce fel de muncă standard sau ușoară (de 8 ore pe zi) valorează, pentru voi, mai puțin de 670 lei? (2.) atunci când ați lucrat ultima oară pe salariul minim de 670 lei pe lună (la fel ca un sfert dintre angajații români), după ce v-ați plătit chiria, întreținerea, rata la bancă, mâncarea, transportul, medicamentele, hainele, cursurile și ieșirile în oraș, ce insule exotice ați preferat pentru concediu? Azure sau Ibiza?

Ca o paranteză, am parte de un mic șoc de fiecare dată când mă confrunt cu vederi teoretizate, zâmbite, argumentate frumos de la mese de sticlă, de către oameni care câștigă de câteva zeci de ori salariul minim și nu și-ar putea fizic închipui cum e să trăiești cu el. Vă anunț senin pe această cale că minimul pentru un trai decent  de subzistență (adică să ai unde să locuiești și ce să mănânci) oscilează între 500 și 1000 lei – în funcție de cât de nenorocită e chiria pe care o ai la marginea orașului și în funcție de cum alternezi pâinea cu pate cu o ocazională supă. Ca student, mă învârt și eu prin zona asta, iar evadatul din ea vă garantez că nu se face ca un pocnit din degete prin proverbiala „muncă cinstită și determinare”.

Dar să revenim pe pământ, cum îi place dreptei. Dacă realitatea economică dictează un salariu minim de exact 670 lei și nu mai mult (caz în care o mărire a salariului minim ar fi o supralicitare) îmi pare rău, dar trag concluzia că realitatea economică e nașpa. Nu știu cât de evident pot să fac faptul că orice efect ulterior – scăderea numărului de angajați concomitent cu mărirea șomajului – decurge direct din asta, și nu din faptul că unele firme ar fi coercise să adauge 120 lei unui salariu mizer angajaților care o duc de azi pe mâine. Scopul salariului minim e tocmai de a asigura nivelul minim de trai decent uman, fapt care în România nu e azi aplicabil. Soluția nu e să dai vina pe o creștere a salariului minim la nivele ceva mai puțin inumane, soluția e să te uiți de unde provine hiba sistemică care permite ca până și un salariu insuficient angajatului să fie o povară pe umerii angajatorului.

Aici m-aș lega, printre altele, de taxe, căci România are, într-adevăr niște taxe mari – pentru ca 670 lei să ajungă în mâna angajatului, angajatorul trebuie să plătească efectiv 1108 lei, căci 40% (cumulat din partea angajatorului cu cea a angajatului) pleacă către stat. Asta nu reprezintă vreun impediment real pentru marile corporații scăldate în profituri internaționale (deși câteodată ele sunt cele mai vocale), dar poate veni de furcă unui mic antreprenor care vrea să-și facă un atelier sau un magazin cu patru angajați, iar noua lege îi năruie visul. Mă mențin pe poziție: soluția e cota progresivă. Să scădem din taxele guvernamentale ale micilor investitori și să taxăm fără milă giganții corporate. Deși am vaga impresie că dacă se implementează asta, într-un pur spirit românesc, guvernanții vor reuși măsura doar la o singură tabără, mărind taxele.

Cei afectaţi se împart în două categorii: (1) întreprinzătorii şi companiile care oferă de lucru oamenilor fără calificări deosebite şi care vor descoperi că trebuie să cheltuiască mai mulţi bani din buzunar pentru a-şi menţine activitatea, putând induce şi o creştere a preţurilor care îi va afecta în primul rând tot pe cei cu un nivel redus al veniturilor; (2) persoanele cu slabă calificare sau fără experienţă, care ocupă sau vor să ocupe o slujbă şi care vor fi concediate, puse în imposibilitatea de a găsi un loc de muncă sau nevoite să lucreze fără acte legale.

Sunt absolut convins că despre sărăntocii necalificați și afectați de creșterea prețurilor sunt interesați autorii, atât la punctul 1, cât și 2 :). Da, normal, dacă dai afară oameni pentru că nu îți mai permiți sau nu e destul de profitabil pentru tine, ei vor deveni șomeri sau se vor reorienta pe piața neagră. Opțiuni care, mă scuzați, sunt ambele preferabile unui loc de muncă plătit chiar și cu noua, fabuloasa sumă crescută la 790 lei în mână. Repet. Tot ce derivă pe plan general – șomaj, demiteri, nu va fi în un efect al măririi salariului minim la o cotă puțin mai umană, ci reflectă o carență economică care handicapează România de la începutul tranziției până azi. Majorarea e ceva necesar ca să normalizăm situația în primă instanță. Majorarea salariului minim e primul pas către normalitate. După ce ne ocupăm de cea mai arzătoare problemă a angajatului român, putem începe planul pe buget.

Aşa cum atestă studiile ştiinţifice, economiştii, în marea lor majoritate, s-au declarat de-a lungul timpului împotriva instituirii salariului minim sau a creşterii acestuia, exact din motivele enumerate mai sus. Poate cel mai apreciat manual universitar modern de economie, cel al profesorului N. G. Mankiw de la Universitatea Harvard, se referă explicit la această problemă, menţionând că 79% dintre economişti sunt de părere că salariul minim creşte rata şomajului în rândul tinerilor şi al persoanelor slab calificate.

79% economiști, dintre care cel mai probabil 0% economiști de stânga. Hai să folosim argumentul autorității într-un context în care status-quo-ul se legitimează singur prin puterea prezenței. Nu știu cum sunteți voi, dar eu, când mă lovesc la tot pasul de neoliberalism naturalizat, de la modul de implementare a cognitiv-behaviorismului ca terapie productivă, până la trainingurile motivaționale de la joburi, nu pot să nu observ cum zona academică e de asemenea acaparată de o dominantă culturală care nu prea face loc abordărilor alternative. De asemenea, aș vrea să văd și eu aceste studii științifice de-a lungul timpului, dacă se poate. Iar dacă comprimi la modul absolut cărți contemporane de economie sau discursuri de afaceriști, o să vezi că „binele” general care se urmărește se reduce, de multe ori, la profitul global al unei elite. Trebuie să facem așa și așa pentru ca miraculosul mediu de afaceri să prospere. Mediul de afaceri prosperă, oamenii mor de foame. Majoritatea, cea mai nevoit-dependentă de mediul de afaceri, e cea lăsată pe locul doi.

Pe lângă asta, am senzația că autorii textului pur și simplu iau realități occidentale și le transpune la noi, unde, spre deosebire de Vest, un om poate aparține de the working poor sau chiar să facă foamea cu salariul minim. Nu am cercetat statistici, dar mi-e foarte greu să cred că menținerea sau creșterea ușoară a celui mai mic venit minim din toată Europa – probabil veriga care mai ține tot sistemul ăsta fragil în picioare – e cea care ne va dăuna mersului economic. Într-adevăr, în Germania nu există salariu minim, dar în Germania nu e nevoie de el(deși am înțeles că și ei îl vor avea în curând). La nordici, există sindicate și acorduri directe între cele două părți. Ei bine, în România, unde sindicatele sunt inexistente sau o glumă proastă, unde de multe ori președintele de sindicat e mână în mână cu patronul și nu are loc nicio reprezentare reală a intereselor angajaților, nu e cazul să aplicăm statistici externe; cu atât mai puțin statistici fără link. Am căutat personal datele și am dat atât de surse „directe”, cât și de pagina Wikipedia, unde sunt prezentate statistici mixte. Mai departe nu mă hazardez și las experții ambelor tabere să se certe pe subiect. (între timp, Victoria Stoiciu a făcut lumină în ceea ce privește câteva dintre miturile evoluției și statutului salariului minim în România, inclusiv raportul minim-mediu)

După cum bine ştiţi, în România rata şomajului în rândul tinerilor este de aproape 4 ori mai mare decât rata generală a şomajului (23,9% faţă de 6,7%), iar „munca la negru” a luat proporţii îngrijorătoare. Potrivit Consiliului Fiscal, unul din cinci salariaţi lucrează “la negru”: “La nivelul anului 2012, în România erau circa 1,57 milioane de salariaţi, patroni şi întreprinzători individuali neînregistraţi, «la negru», reprezentând aproximativ 27,7% din totalul salariaţilor, patronilor şi întreprinzătorilor individuali din economie”. Aceeaşi sursă menţionează că evaziunea fiscală din “munca la negru” s-a dublat faţă de anii dinaintea crizei economice, valoarea anuală a impozitelor pe venit şi a contribuţiilor pe care întreprinzătorii refuză să le achite ajungând la 3,7 miliarde de euro.

Îmi pare rău să aud asta. Hei, știți care e cea mai mare cauză a muncii la negru (precum și a emigrării a 2 milioane de români)? Vă zic eu: sărăcia. Nu un salariu minim care și până acum era atât de mare încât obliga bieții patroni să ducă personalul în șomaj. Hai să fim nițel serioși.

Continuarea aici

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.