Încă un moment de economie (politică): ianuarie 2015

bazacanaEste doar prima parte a unei cercetări interesate de strategia posibilă a stângii, evidenţiată mai degrabă în partea a treia, prin discuţia asupra Syrizei.

 

Premise ale creşterii capitaliste şi măsurile din ianuarie 2015

 

A

Creşterea economică de tip capitalist – adică pentru maximizarea profiturilor private – are nevoie de bani mai mulţi decât cei rezultaţi din vânzarea produselor ciclului anterior de producţie. Este vorba de banc-notele emise de bănci centrale („unele bănci”, spunea Marx în Capitalul, volumul III (1863-1883)), sau moneda de credit („anti-Numéraire”, spunea Anghel Rugină) care nu satisface cerinţele echilibrului economic: dar logica de maximizare a profitului indiferent cum nici nu este interesată întâi de echilibru, sau pur şi simplu îl subordonează, adică îl amână mereu până după obţinerea câştigurilor semnificative.

 

Dar pentru a avea creştere economică de tip capitalist, nu trebuie să existe nici inflaţie prea mare deoarece asta ar duce la scăderea cererii şi a consumului (deci a profiturilor), şi nici deflaţie prea aspră, deoarece scăderea preţurilor înseamnă, din nou, scăderea profiturilor.

 

Dar, cu toată politica economică a ţinerii inflaţiei sub control – ~ 4-2% – (după anii 70 ai secolului trecut, când ea a urcat chiar spre o cifră cu două unităţi) din anii 90 încoace, şi oricât ar încuraja această inflaţie temperată activitatea economică, rezultatele nu au fost formidabile. Nici creşterea economică nu a mai atins nivelurile din anii 60, nici decalajele interne din „lumea civilizată” nu au mai fost cele din acelaşi deceniu. Crizele – de la cele din anii 96-98 din America Latină, Asia şi Rusia, la criza dot.com şi la cea din 2007 începând, deci menţionându-le doar pe cele mai importante –, şomajul, creşterea numărului de locuri de muncă precare în cadrul numărului general de locuri de muncă, scăderea reală a salariilor, privatizarea sănătăţii şi a educaţiei (socotite după război drept semne ale superiorităţii unei politici economice) au dus la o stagnare a numărului şi calităţii „claselor mijlocii” şi la mărirea prăpastiei dintre „cei 99%” şi ceilalţi.

 

Astăzi, şi mai ales odată cu scăderea preţului petrolului, socotită a fi miezul deflaţiei de către economişti – deci „analiştii” ar trebui să fie mai puţin euforici atunci când vorbesc numai despre consecinţele scăderii preţului petrolului asupra Rusiei – are loc o deflaţie îngrijorătoare[1] chiar în inima economică a UE, Germania. Deflaţia presupune şi scăderea valorii monedei: ceea ce favorizează exportatorii, dar îngreunează puterea de cumpărare a populaţiei interne. În plus, asta înseamnă şi că valoarea reală a datoriilor creşte (deci scad investiţiile), şi că – pe acest fundal – odată mai mult banii sunt drenaţi spre speculaţii financiare. Dar astfel, creşte preţul obligaţiunilor financiare (cu diferite scadenţe) şi, deci, scade randamentul lor, deoarece profitul lor anual calculat în funcţie de preţul lor la cumpărare – preţ pe care statele emiţătoare îl returnează la scadenţă – este invers proporţional cu randamentul/rata dobânzii lor atunci când se vând pe pieţele financiare: valoarea lor de piaţă scade atunci când toată lumea le-a tot cumpărat şi pe deasupra mai este şi dificilă re-vânzarea lor.

 

De aceea, încă o dată, criza din economia reală – determinată de productivitatea formidabilă şi de concurenţa internaţională strânsă – se simte şi în economia financiară. Şi totuşi, deoarece este din ce în ce mai vizibil că măsurile monetariste de stimulare nu mai au succes în economia reală, majoritatea banilor se îndreaptă tot spre speculaţii, indiferent de randamentul chiar sub 0 al obligaţiunilor: căci se poate mereu câştiga ceva din preţul plătit pentru nişte obligaţiuni scumpe, iar această situaţie a obligaţiunilor este dată şi de politica băncilor centrale de a cumpărat titluri de stat. După cum se poate şi pierde: aşa cum s-a întâmplat cu cei care au cumpărat obligaţiuni elveţiene înainte de scăderea valorii francului elveţian faţă de euro[2].

 

Iar toate acestea determină o dată mai mult capitalul financiar să preseze băncile centrale să bată bani mai mulţi. Căci singura soluţie pentru acest capital este să continue să cumpere obligaţiuni financiare din ce în ce mai scumpe: să acumuleze bani cât mai mulţi, cu care să cumpere tot ce poate. Bani cât mai mulţi, acumulând o valoare imensă din jocuri financiare: jucătorii sunt simpli paraziţi, desigur, dar ce s-ar întâmpla dacă ar avea loc o stabilizare mondială?

 

Ideea, promovată recent de Anghel Rugină pentru economii naţionale, presupune revenirea la moneda-marfă, cu acoperire în metale preţioase – la rândul lor reflectând starea economiei reale –, şi care „nu generează putere şi profituri nelegitime”[3]. Această revenire este justificată – arăta Anghel Rugină – prin faptul că experienţa inversă, a monedei-credit, dezlegată de rezervele de aur (adică de monedă-marfă, sănătoasă), este mai degrabă un eşec: problemele financiare sunt insolubile, bugetul şi balanţa comercială şi de plăţi sunt în deficit cronic – ce cere, în această logică, mereu mai multă monedă de credit –, statele sunt debitoare, parcă economiile lor ar fi incapabile să susţină importuri[4].

 

Dar nimeni, nici preşedintele american Clinton şi nici cel român – cărora le-a scris Anghel Rugină[5] – nu a reacţionat la imaginea idealistă a economistului echilibrului. Căci imaginea acestuia nu doar că exclude problemele economice şi costurile sociale din perioada „echilibrului” (de dinainte de anii 30 ai secolului trecut), dar mai ales este cu totul în răspăr cu interesele capitalului. Esenţial pentru acesta este să creeze profit, iar cel financiar urcă şi securizează profitul până la culmi ce permit posesorilor să cumpere întreg Pământul.

 

Tocmai acest specific al capitalului financiar-bancar a dus la progresiva sa dezlegare de mecanismul economiei reale – inclusiv prin faptul că acest capital a eludat legile antitrust[6] – şi deci la predominanţa capitalului financiar-bancar în cadrul capitalului ca atare. Dar, deşi monetizarea creşterii, exacerbarea sistemului de credit şi autonomizarea sistemului financiar bancar au dus la acumulări ameţitoare de bogăţie, polarizarea socială şi disfuncţionalităţile economice au tot crescut până la pragul critic al acestor ani de după declanşarea crizei din 2007-8.

 

Ca urmare, cuvântul de ordine actual al capitalului este „reflaţia” (adică inversarea deflaţiei). Ca şi „re-locarea” industriei (reshoring ca inversare a offshoring), dar fără prea mari rezultate[7]: păi cum s-ar putea, dacă preţul forţei de muncă e cu mult mai mic aiurea, şi cum s-ar putea dacă jocul pe creşterea şi scăderea cantităţii monetare înseamnă câştiguri legate de diferenţele de valoare monetară, de cursuri de schimb?

 

B

La fel, creşterea economică cere dobânzi moderate/mici, deoarece numai astfel afacerile – derulate mereu doar pe sume împrumutate – şi consumul individual (realizat tot pe credit datorită salariilor „ajustate” mereu pentru a permite creşterea mai mare a profiturilor, ca şi datorită reducerii cheltuielilor sociale ale statelor) înfloresc. Şi totuşi, cu toate dobânzile moderate [8], în realitate nici cheltuielile făcute de populaţie nu au crescut, din moment ce oamenii nu sunt solvabili, şi nici firmele din economia reală nu au putut – datorită concurenţei mondiale uriaşe – să se dezvolte/să obţină o creştere a profitului. Doar profiturile financiar-bancare au crescut, iar aceasta tocmai pe seama mânuirii instrumentelor financiare. Dar dacă dobânzile scad sub 0, apare deflaţia, adică scăderea preţurilor, deci a profiturilor. Cauza socotirii deflaţiei drept periculoasă nu este că oamenii ar aştepta o scădere şi mai mare a preţurilor – pentru a cumpăra sau investi – ci deoarece, în mod nemijlocit, scad profiturile, iar mijlocit, scad inclusiv profiturile bancare. În plus, deflaţia/scăderea preţurilor, nu este doar rezultatul scăderii prea mari a dobânzilor, ci şi al generalizării progresului tehnic şi, deci, al creşterii concurenţei.
Dacă dobânzile sunt 0, profiturile bancare nu se mai realizează. Dar ce înseamnă asta? De ce nu? Nu numai pentru că ele primesc înapoi foarte puţin peste ceea ce au împrumutat, ci şi pentru că: pe de o parte, nu mai pot ele însele împrumuta sumele necesare pentru a le da apoi cu împrumut – adică trebuie să dea dobânda, oricât de mică, instituţiilor bancare de la care se împrumută, iar această dobândă este plătită greu din moment ce ele însele primesc dobânzi mici de la firmele şi populaţia care împrumută de la ele, iar pe de altă parte, dobânzile percepute de la firme şi populaţie sunt mult prea mici, adică profiturile directe, mult prea mici. Mai clar, diferenţa dintre câştigul estimat a se realiza în urma operaţiilor băncilor de a împrumuta firmele şi populaţia şi, pe de altă parte, câştigul instituţiilor la care băncile se împrumută este mult prea mică.

Şi totuşi, băncile trebuie să coboare şi mai mult rata dobânzii: ca să meargă căruţa, indiferent de costuri pentru căruţaş[9].

 

Ce este quantitative easing (QE)?

 

Este o batere de monedă de către băncile centrale – în acest caz, Banca Centrală Europeană – fără ca să aibă o susţinere în aur[10] şi economia reală, pentru ca să aibă lichidităţile necesare unei creşteri a inflaţiei care, la rândul ei, să facă mai activă şi profitabilă mişcarea monetară. À propos, creşterea sumelor de bani disponibile pentru bănci aduce cu sine şi creşterea dobânzilor interbancare, iar de aici creşterea concentrării şi centralizării capitalului bancar, ca şi a speculaţiilor[11]. Ce se întâmplă cu aceşti bani, care le este parcursul? Băncile centrale împrumută: 1) statul – care nu are bani, pentru că a vândut deja toate activele care i-ar fi adus câştiguri directe şi, în al doilea rând, îngroapă o mare cantitate de bani în armament şi susţinerea birocraţiilor: astfel că nu-i mai rămân cât trebuie pentru cheltuielile sale sociale care reprezintă, totuşi, raţiunea de a fi a statelor moderne; 2) băncile private.

 

  1. a) Cu banii bătuţi, băncile centrale cumpără şi mai multe titluri de stat – sau datoria statului – şi astfel devin creditori foarte importanţi ai statelor. Iar, după cum se ştie, băncile centrale nu mai sunt părţi ale mecanismului statal, nu mai urmăresc cât de câta îndeplinire de către stat a obligaţiilor faţă de proprii cetăţeni, ci interesele sistemului financiar global, ale capitalului financiar global. De exemplu, obiectivul imperios al acestor bănci de a returna banii luaţi de la Mecanismul European de Stabilitate (MES) – un fond european ce garantează că statele se împrumută reciproc atunci când propriile bănci centrale şi guvernele au probleme în a da înapoi banii luaţi cu împrumut de la diferite tipuri de bănci private – denotă interesul creditorilor internaţionali de a avea mereu surse financiare în statele care se îndatoraseră[12] atunci când şi-au privatizat majoritatea surselor de venituri directe imense, când au acceptat autonomia băncilor centrale şi când au luat cu împrumut sume mai mult sau mai puţin sifonate de către birocraţia de stat. Fluxul banilor de la state – realizat prin austeritatea impusă propriilor populaţii şi prin vânzarea a noi active ale statului – către instituţiile financiare private are loc prin logica nesfârşită a dobânzilor la dobânzi (la noi împrumuturi pentru a plăti ratele la împrumuturile anterioare) şi este „asigurat” prin instituţii financiare internaţionale – ca MES sau FMI – care au „preluat” o mare parte din operaţiunile băncilor private de a credita statele. Adică este vorba despre o ascundere a capitalului financiar mondial în spatele acestor instituţii internaţionale care reprezintă maniera indirectă de a-şi subordona statele: maniera directă fiind pur şi simplu dependenţa de băncile private.

 

  1. b) Apoi, cu banii luaţi de la băncile centrale, guvernele îşi acoperă titlurile de stat care, fără această acoperire, nu se mai vând/nu se mai vând la o valoare cât mai bună. De asemenea, guvernele cumpără obligaţiuni ale unor bănci şi fonduri de pensii (pentru a le capitaliza mai mult, adică a le creşte valoarea financiară: pentru a da lichidităţi acestor instituţii). Cumpărarea pe piaţă a titlurilor de stat duce la condiţii mai bune pentru ca statele să se împrumute, adică la reducerea dobânzilor plătite de ele pentru împrumuturile lor: iar asta înseamnă că ele însele vor avea mai mulţi bani, ceea ce, teoretic, e bine pentru a înviora afacerile: vor putea să susţină contracte de stat ce vor adăuga noi straturi de grăsime pe burţile afaceriştilor privaţi şi ale birocraţiei de stat.

 

Dar de fapt, este vorba de vechea tehnică de batere de monedă ce, în sine, nu are efectele benefice imaginate de teoriile monetariste: decât dacă baterea de monedă este subordonată numai unei economii reale ce are mereu pieţe de desfacere. Şi, desigur, decât dacă este vorba de ţări aflate în poziţii dominante în economia mondială.

Menţinându-ne la un singur aspect, dacă titlurile de stat sunt acoperite de o masă monetară mai mare, atunci şi valoarea lor creşte. Dar asta înseamnă, pe de altă parte, că vor fi mai scumpe pentru investitorii financiari: care vor pierde, săracii, înainte de a câştiga prin re-vânzări isteţe. După cum, sistemele de pensii care sunt instrumente financiare de investiţii şi care sunt susţinute şi de titlurile de stat, primesc o acoperire mai mică de la aceste titluri care sunt mai scumpe acum: deci şi randamentul sistemelor de pensii devine mai mic.

 

Nici un exemplu de quantitative easing – ca acela al Marii Britanii în 2009 – nu este demn de urmat, deoarece nici condiţiile nu mai sunt astăzi ca în 2009 şi nici nu este vorba de acelaşi tip de economie. Marea Britanie are monedă proprie, deci capacitatea de a bate monedă pentru propriile interese – şi nu pentru cele din afara sa – iar puterea sa constă tocmai în City, în sectorul financiar-bancar ce trebuia să primească o injecţie de lichidităţi. Dar creşterea economică anuală de 1,5%-2% raportată pentru 2009 nu a dus decât la creşterea profiturilor acestui sector, şi nu la vreo reducere a decalajelor sociale şi la creşterea nivelului de trai al majorităţii populaţiei. Dimpotrivă. Iar în ceea ce priveşte seria de quantitative easing din SUA – şi cu tot dolarul monedă universală – ea nu a dus nici la creşteri economice capabile să reducă şomajul semnificativ, dacă nu la nivelul anilor 50-60, nici la reducerea decalajelor sociale şi la creşterea nivelului de trai al majorităţii populaţiei. Faptul că un 0,5-1% creştere a fost socotit un succes de către „elita” americană este doar semnul decăderii economice a sistemului şi al epuizării ingineriei financiare.

 

Dimpotrivă, QE s-a concretizat în financiarizarea şi mai agresivă a economiei[13]: cea mai importantă parte a profiturilor au fost obţinute în sectorul financiar-bancar[14] şi, de asemenea, a avut loc preluarea în proprietate privată a tot ce se putea cumpăra cu banii falşi obţinuţi prin speculaţiile financiare. Şi QE a contribuit la polarizarea şi mai mare a bogăţiilor lumii, deci la creşterea prăpastiei sociale dintre cei 1% şi cei 99%.

 

În ianuarie 2015, quantitative easing iniţiată de Banca Centrală Europeană a fost singura măsură – înfăptuită, deci, tot în registrul financiar-bancar – pe care capitalismul european a mai avut „inventivitatea” s-o facă. Ea a fost menită să susţină deprecierea euro-ului pentru a favoriza exporturile şi atractivitatea aceluiaşi euro pentru investiţii/speculaţii financiare şi, deci, pentru a asigura profiturilor protagoniştilor acestor speculaţii. QE se aşează în logica „ajutorării” băncilor/capitalului financiar – ce susţine, la rândul său, doar marile corporaţii din economia reală –, vizibilă odată cu criza din 2007 începând.

 

Iar Tsipras a vorbit despre QE deja cu 6 luni înaintea lui Mario Draghi, socotind-o prima măsură a viitorului său guvern, alături de reducerea datoriei Greciei – aşa cum avusese loc în 1953 reducerea datoriei Germaniei federale – şi un nou „plan Marshall” pentru întreaga Europă, pentru ca prin injecţia de lichidităţi să ia avânt economia[15]. Dar cui va vinde această Europă atât de exuberant, din moment ce, pe de o parte, există o austeritate generalizată, iar pe de altă parte, o concurenţă mondială uriaşă? Şi ce fel de „avantaj comparativ” are aici Grecia? Aşa că, din punct de vedere capitalist, e mai probabilă o continuare a austerităţii combinată cu îndatorarea statelor – pentru a o „uşura” – şi o atitudine războinică faţă de concurenţi.

 

Deci: i) băncile private nu mai primesc toţi banii împrumutaţi şi dobânzile de la populaţie şi firme; ii) statul ajută băncile (nu e vorba că n-au „lichidităţi”, ca şi cum ar fi o înflorire a afacerilor şi a consumului ce cer bani, deci ce trebuie bătuţi – inflaţie –, ci nu mai au forţă, deoarece nu mai primesc banii înapoi); (iii) statul se îndatorează prea mult, ceea ce duce la creşterea dobânzilor plătite de el, pentru a împrumuta din nou pentru a plăti dobânzile la împrumuturile sale la bănci private/FMI, şi desigur la reducerea cheltuielilor sociale/culturale; iiii) QE e un nou mod de a salva băncile private: deoarece statele nu mai puteau pur şi simplu să se împrumute la aceste bănci cu dobânzile inerent crescute, BCE a preluat o parte cel puţin a acestor datorii, iar statele pot din nou să se împrumute de la băncile private; acestea au din nou un venit sigur; dar statele tot vor trebui să plătească – la BCE, ca şi la băncile private.

 

Quantitative Easing şi plutirea liberă a francului elveţian

 

Şi Banca Elveţiei bate bani, în acelaşi cor al Quantitative Easing iniţiat în Europa. Această măsură (QE) nu este defel opusă trecerii la cursul liber al francului faţă de euro, din 15 ianuarie 2015. Anularea cursului fix a fost determinată de nevoia de a atrage speculatorii financiari din UE după ce economia slabă a UE – prin deflaţia care înseamnă oricum reducerea profiturilor – îi făcuse pe aceştia să caute monede profitabile în alte zări. Francul a vrut să fie o asemenea monedă.

  1. a) Valoarea francului elveţian a crescut pentru ca să atragă „investitorii” financiari, mai importanţi decât pierderile determinate de faptul că mulţi elveţieni s-au dus să cumpere în Franţa şi Germania şi că au cumpărat mai mulţi euro cu aceeaşi unitate de franci. Mai importanţi decât iminenta recesiune a Elveţiei: deoarece ceea ce contează înainte de toate este capitalul financiar. După cum, operaţiunea însăşi de a dezlega francul de valoarea euro a fost direct determinată tot de logica sectorului financiar (şi nu de dorinţa de a “păstra competitivitatea industriei elveţiene” ce produce într-o proporţie semnificativă pentru consumul de prestigiu şi, în orice caz, pentru ţările dezvoltate): este vorba de sectorul financiar elveţian şi doar în ultimă instanţă de solidaritatea cu cel european[16].

În această logică a sistemului financiar, valoarea „mai scăzută” a francului faţă de euro – necesară în 2011 pentru a nu distrage cu totul atenţia investitorilor financiari din ţările Europei occidentale, adică pentru a susţine indirect economiile acestora, adică şi capacitatea lor de a cumpăra produse elveţiene şi, mai ales, de a avea sumele trebuincioase pentru a investi în industria financiară din Ţara cantoanelor – a ajuns sa fie plătită cu mult prea mulţi bani, tipăriţi într-o veselie pentru a cumpăra euro pentru a păstra cursul: şi pentru ce, din moment ce euro ca atare dă multe semne că nu se simte prea bine legată fiind de o economie puternic înghesuită de concurenţa internaţională şi, deci, doritor mai degrabă să se asigure prin speculaţii financiare – inclusiv cu francul elveţian – deoarece strategia „scapă cine poate” a căpătat forme nebănuite înainte de autonomizarea sistemului financiar-bancar faţă de economia reală?

O valoare mai mare a francului va întreţine mai bine acest sistem, cu atât mai mult astăzi, când el este mult mai legat de economia mondială decât de conexiunea tradiţională cu industriile producătoare elveţiene şi cu cele europene chiar. Cu alte cuvinte, francul ar dori să fie şi mai mult perceput ca o moneda sigură, în aceste vremuri de turbulenţă economică. Deci nu doar că economia Elveţiei cu plătitorii ei de taxe nu prea ar mai fi putut suporta cheltuielile uriaşe prilejuite de cumpărarea de euro, dar aceşti euro ar fi ajuns să cumpere pentru elveţieni mai puţin, din moment ce economia UE este in recesiune.

Valoarea acţiunilor întreprinderilor producătoare a scăzut din moment ce creşterea monedei naţionale duce la scăderea posibilităţii de export, iar o oarecare creştere a preţurilor pentru intern a avut loc: dar oare interesul capitalului nu e mereu cel al celui mai puternic (astăzi – financiar), nu „trebuie să facem sacrificii” în numele acestuia?

  1. b) Iar după măsura oficială a Băncii Centrale Europene din 22 ianuarie de QE, Elveţia nu poate decât să adauge la măsura iniţială şi baterea de franci[17]. Deoarece nu doar că aceasta are virtuţile – discutabile – arătate mai sus, ci şi că, altfel, Elveţia s-ar vedea lipsită de nişte pârghii ce, oricât de temporare, îi permit să facă faţă (împreuna cu francul său atrăgător[18]) concurenţei, inclusiv a celei din UE. Sigur, fuga investitorilor spre franc ar fi mai domolită prin QE european, dar ce să-i faci? Soluţia este să scadă francul sub euro: o întreagă tevatură fără rezultate prea grozave. Căci, oricum, conversia creditelor contractate în franci elveţieni în diferite ţări la cursul din ziua contractului nu duce – deşi pe termen scurt scad profiturile băncilor, şi „asta nu e de acceptat acum, pe criza asta” – decât la prelungirea fluxului bănesc spre bănci, deci la un fel de avantaj pe termen lung.

 

Ambele măsuri au fost luate, înainte de toate, pentru profiturile bancare: chiar dacă acestea au fost ultimele care au suferit din cauza deflaţiei. Căci băncile suferă mereu ultimele în această fază a capitalismului financiar transnaţional[19].

 

Aceste măsuri, despre care se vorbeşte mult acum, sunt doar o parte şi constituie doar o faţetă a economiei capitaliste. Care se află în criză sistemică indiferent de euforia celor 1%.

 

Un adjuvant al măsurilor economice este agresiunea economică virtuală asupra monedelor prin casele de rating. Nu este o surpriză decât pentru naivi că aceste case sunt instituţii subordonate aceloraşi forţe ale capitalului transnaţional care luptă pentru păstrarea supremaţiei capitalului euro-atlantic[20]. În fond, de ce a fost retrogradată Rusia la categoria junk de către Standard & Poor’s (27 ianuarie)? Pentru ca speculatorii să nu meargă acolo – şi, desigur, să se orienteze spre dolar, euro, franc elveţian etc. Dar frisoanele oligarhilor ruşi – căci şi ei suferă atunci când li se reduce câmpul de joc financiar – nu ating deloc populaţia: sau mai corect, o ating indirect, prin faptul că economia este condusă de către oligarhi. (În acelaşi timp, accesul întreprinderilor ruseşti la finanţare externă nu duce la anularea activităţii lor, deoarece Banca centrală are rezerve mari de valută externă iar economia dispune de un surplus de cont curent şi de datorii foarte mici[21]).

 

Bani adevăraţi şi falşi

 

Toate mişcările capitalului financiar au în vedere creşterea profitului său, deci în fond concentrarea şi centralizarea sa. Umflarea valorii monedelor – şi inclusiv umflarea datoriilor – şi multiplicarea lor speculativă este o parte esenţială a acestor mişcări. Dar, deoarece această tendinţă întâlneşte fragmentarea capitalului în goană după profituri private, umflarea este inegală, iar capitalul câştigă din această inegalitate: nu doar prin speculaţia asupra cursurilor de schimb, ci şi prin vânzarea şi cumpărarea la burse a acţiunilor, inclusiv a celor bancare, şi a datoriilor pe termene diferite.

(În treacăt, deoarece tocmai diferenţele de situaţie în diferite ţări duc la câştiguri, ideea unificării reglementărilor economice în UE – de exemplu, realizarea unui sistem unitar de taxare – trenează. Este însă privită cu entuziasm propunerea desfiinţării taxelor pe profit[22]).

 

Transnaţionalizarea şi financiarizarea capitalului au însemnat tocmai o acumulare planetară a banilor falşi, a sumelor imense fără acoperire reală şi a valorilor supralicitate, susţinute de politica băncilor centrale de a bate monedă pentru băncile private. Toate valorile şi succesele afişate de statisticile economice din ultimele decenii sunt umflate, bazate pe credit şi o aşteptare de câştig mai mare decât dobânda la suma împrumutată care nu au acoperire în economia reală.

 

Perspectiva rezultată din acest mecanism al banilor falşi nu este decât aceea a „volatilităţii”: nu doar a circulaţiei financiare febrile – doar-doar s-o câştiga ceva – ci şi a evaporării „valorilor”. Deşi imaginea construită pe multiplicarea şi medierea datoriilor „în funcţie de risc” – vezi aşa-numitele derivate (derivatives) – a fost exuberantă (ea cerea dobânzi mici la sumele luate de la băncile centrale, tocmai pentru a permite „investiţii” financiare însufleţite), nu doar criza de supraproducţie şi concurenţa din economia reală ci şi procesele din sfera financiară – scăderea valorii unor monede faţă de altele, scăderea valorii unor acţiuni şi obligaţiuni – au dus la o presiune asupra măsurării lucrurilor: caracterul fals al imaginii economiei este din ce în ce mai evident şi stânjenitor.

 

În fond, chiar deflaţia este un semn al iminenţei unei „ore a adevărului”: preţurile scad datorită progresului ştiinţific-tehnic fulminant şi a productivităţii; dar atunci de ce o ducem atât de rău? Iar capitalul ce-şi vede valorile scăzute ale monedelor ca urmare a jocurilor cu bani falşi se poate oare refugia în aur, din moment ce asta ar însemna o distrugere a bazei puterii sale, moneda-credit?

 

Fenomenul este vizibil în termeni de geopolitică a unipolarităţii şi multipolarităţii[23]. Pare că tocmai pentru că Rusia şi China detronează rolul dolarului de monedă universală, iar asta îi scade puternic valoarea, şi se silesc să acopere cu aur cât mai mult din valoarea monedelor lor – în timp ce în SUA încă din 1965-68 cerinţa unei rezerve de aur de 25% a fost anulată[24] –, ele ar fi astăzi purtătoarele steagului economiei bazate pe „bani adevăraţi”. Hm. Totul este ca ele să nu preia mecanismul speculativ ca mod de creare a puterii economice[25], nici să nu considere că ajutorarea băncilor private ar garanta sănătatea economiei, nici să nu se bucure de creşterea numărului de miliardari proprii, şi ca noi să nu reducem totul la geopolitică. Contează, totuşi, care este obiectivul economiei. În jurul acestui obiectiv se duc, în fond, luptele. Ba chiar non-conformismul Greciei nu face decât să arate că este vorba de procese structurale ale economiei capitaliste şi că, până la urmă, şi ţările occidentale se vor îndrepta spre o economie mai departe de falsitatea monedelor speculative[26].

 

Iar speculaţia pe cursurile de schimb, chiar dacă duce la câştiguri private, per ansamblu se dovedeşte a fi un joc de sumă nulă: căci unii câştigă pe seama pierderii celorlalţi. Dacă o concluzie a acestui fapt este că mai sănătoasă este o monedă unică – pe plan mondial – cu funcţia de a susţine economia reală şi nu speculaţiile, atunci înţelegem că euro ca atare este o astfel de monedă: numai caracterul său capitalist este nociv, nu şi sensul său de integrare a economiilor.

 

Ce poate face Grecia Syrizei?

 

Depinde numai de principiile şi obiectivele asumate de către forţa de stânga ce şi-a adjudecat locul de alternativă de stânga la politica de tip capitalist a partidelor ce s-au perindat până acum pe scena politică.

 

Dar declaraţiile de pe scena politică a Greciei ne uşurează înţelegerea: în timp ce coaliţia conservatori-socialişti (Noua Democraţie-PASOK) a susţinut că, în urma austerităţii, „datoria e în sfârşit sustenabilă”[27], logic Syriza ar fi trebuit şi trebuie nu doar să fie stegarul anti-austerităţii, ci şi a negării cauzelor acesteia. Or,

înainte de alegeri şi apoi, Syriza a spus că va „negocia” cu creditorii internaţionali ai Greciei, pentru a obţine un acord mai avantajos de returnare a banilor[28]. Doamne! Să plătească eşalonat pe un interval mai mare, deci să aibă acum mai mulţi bani pentru a curma austeritatea. După cum se ştie, ştergerea unei părţi a datoriei – dorită de noul guvern grec[29] – nu este acceptată de către UE[30], deoarece ar constitui un precedent.

 

De fapt, ştergerea unei părţi a datoriei – deja înfăptuită în 2012 de către unii creditori privaţi, pentru că mai bine e să iei totuşi ceva decât nimic – nu rezolvă nimic dacă nu este urmată de condiţii avantajoase pentru noi împrumuturi necesare serviciului datoriei restante (şi pentru creşterea veniturilor populaţiei). Dar cum mai poate da capitalul financiar astăzi condiţii avantajoase din moment ce el însuşi e vital dependent de stoarcerea a cât mai mult hic et nunc, deoarece numai astfel se gândeşte că îşi poate asigura spatele mai târziu? Se poate oare baza Grecia pe orbirea capitalului european şi, în acelaşi timp, pe interesul acestuia de a mai salva ceva continuând să o împrumute tocmai pentru reformele ei sociale anti-liberale? Poate oare accepta capitalul financiar să sprijine tocmai dezlegarea ţărilor de el?

Şi, mai ales, nu duce o asemenea tactică de noi împrumuturi la continuarea înrobirii ţării?

 

Deja situaţia economiei mondiale – adică a capacităţii capitalului mondial de a o conduce cât de cât coerent – este atât de problematică încât până şi cercuri legate de „elite” cred că e nevoie de „o reformă mondială a impozitelor” (şi, desigur, pentru asta, de un World Tax Summit chiar în acest an). Iar asta presupune depăşirea sistemului din anii 20, şi impunerea taxării echitabile şi a multinaţionalelor. Căci ele au mai multă influenţă decât statele, iar negocierile cu acestea nu au loc niciodată de pe poziţii egale, ci profund asimetrice[31]. Este adevărat, dar încrederea că sistemul se va lăsa reformat în sensul pierderii unor profituri seamănă cu buna-voinţă sinceră a lui Turgot care a vrut să universalizeze impozitarea nobililor tocmai pentru a salva ancien régime: dar nu i-a mers, regimul semnându-şi astfel sentinţa.

 

În programul Syrizei există, într-adevăr, şi schimbarea sistemului de taxe – de exemplu, desfiinţarea taxei suplimentare pe orice locuinţă, măsură introdusă în 2011, şi, în schimb, creşterea taxelor pe proprietăţile de lux şi pe a doua locuinţă[32]– şi scăderea datoriilor ţării (şi chiar în cadrul/în urma unei conferinţe europene asupra datoriilor, lucru pe care UE nu îl acceptă „deoarece această conferinţă deja există”[33]) şi participarea la QE european, adică dorinţa ca Banca centrală europeană să cumpere, cu banii apăruţi prin QE, titluri ale statului elen[34]: bani pentru ştergerea austerităţii. Ca şi taxarea capitalului elen speculativ din offshore-uri: dar nu este oare acest ultim punct doar unul de reducere a „extremismului” capitalului pentru ca sistemul să mai poată fi suportat şi să mai câştige timp?

 

După cum, în programul Syrizei şi deja între obiectivele punctuale deja realizate există: reasigurarea electricităţii gratuite pentru 300.000 de gospodării, restabilirea salariului minim legal (751 euro), reangajarea a 3.500 de şomeri, desfiinţarea instituţiei care se ocupă de privatizări. Ca şi acordarea de cetăţenie greacă pentru copiii născuţi sau crescuţi în Grecia. Ca şi reintroducerea contractului colectiv de muncă, ca şi desfiinţarea legilor anti-sindicale, introduse în timpul guvernării coloneilor dar folosite şi de către Noua Democraţie.

 

Dacă – aşa cum e în program – Syriza vrea să menţină echilibrul bugetar, dar pe seama celor avuţi, dacă poate avea loc chiar o re-subordonare a băncii centrale guvernului care se va putea îndatora la ea, dacă va impune chiar o stabilizare, adică o reformă monetară re-distributivă (cu o rată de schimb a vechii monede (euro) cu „noua drahmă” diferenţiată după volumul tranzacţiei, şi cu o garantare a parităţii vechii şi noii monede numai până la un plafon)[35]: totul depinde de politica inflexibilă a UE de a nu permite precedentul grec: de a rămâne în Uniune şi totuşi a demara o negare a neo-liberalismului şi o refacere a statului social.

 

Aşadar? Negocieri dure, chiar neacceptarea continuării programului de salvare a Greciei (cu pericolul pentru capitalul european ca ţara, falită, să îşi tipărească propria monedă[36] şi, deci, să înceteze să mai fie parte din sistemul de împrumutare şi plătire la nesfârşit a datoriilor; să suspende plata datoriei şi să facă audit-ul care va diferenţia între datorii legitime şi ilegitime, să naţionalizeze băncile, să controleze mişcarea capitalurilor[37] şi astfel să iasă de facto din euro) pentru a ajunge în cele din urmă în aceeaşi situaţie de colonie fără speranţă?

 

Creditorii şi investitorii financiari occidentali sunt, fireşte, panicaţi: îşi pierd şi o oaie de muls – inclusiv prin privatizările ce nu mai au loc – ba chiar şi altele dacă intervine contagiunea, şi nu au, drept armă economică (deci în afara celei politice, mediatice şi violente), decât speranţa că guvernul elen va fi suficient de în nevoie după banii obţinuţi imediat în vechiul fel încât le va ceda. De aceea, Banca Centrală Europeană nu poate accepta re-subordonarea băncii centrale elene faţă de guvern: şi deşi BCE a refuzat temporar în 2013 şi euro cipriot, măsura similară pe care o va lua şi acum poate să ducă Grecia la a ieşi din euro.

 

Dar dacă ţara elinilor o va face, depinde numai de cât se va radicaliza Syriza.

 

Nu constituie oare toate acestea o situaţie favorabilă unei schimbări revoluţionare? Nu este limpede că o bună parte a datoriilor ţărilor este fictivă, rezultată din umflarea speculativă a monedei de credit (şi în plus şi tâlhărită de „elite”) şi că a continua participarea la acest proces de distorsionare a economiei reale (şi, în acelaşi timp, de înrobirea ţărilor şi populaţiilor) este sinucigaş şi malign în planul istoriei? Nu este clar că dorinţa de a reveni la statul social – la politica keynesistă –, oricât de bine-intenţionată, nu se mai poate realiza fără o radicalizare a proiectului de societate?

 

Dacă măsura de ştergere a datoriilor este veche – Solon însuşi a impus-o la sfârşitul secolului al VI-lea î.e.n., σεισάχθεια – doar ea singură nu este suficientă: lăsând la o parte că împotriva ei creditorii ar fi în stare de orice. Este necesară inversarea tuturor tacticilor capitalului, iar asta nu înseamnă oare ca în locul privatizărilor să se instituie naţionalizările?

 

 

 

 

[1] Stefan Steinberg, Euro zone officially tips into deflation, 9 January 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/09/euro-j09.html.

[2] Nick Beams, Germany moves into deflation as global bond prices point to deepening slump, 30 January 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/30/germ-j30.html.

[3] Anghel N. Rugină, Principia oeconomica: fundamente noi şi vechi ale analizei economice (1986), îngrijitor de ediţie Gheorghe Dolgu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 275.

[4] Ibidem, p. 274.

[5] Vezi şi Anghel N. Rugină, Un “Miracol economic” în România este încă posibil!, Galaţi, Editura Porto Franco, 1992.

[6] Anghel N. Rugină, Principia oeconomica: fundamente noi şi vechi ale analizei economice, p. 278.

[7] Paul Craig Roberts, Freedom, Where Are You? Not in America or Europe — PCR, January 26, 2015, http://www.paulcraigroberts.org/2015/01/25/freedom-america-europe-pcr/.

[8] Nu este locul aici să detaliem: dar este vorba de dobânzile la împrumuturi interbancare care, teoretic, ar susţine şi dobânzile modice la împrumuturile făcute de afaceri şi de populaţie.

[9] Nick Beams, Australian central bank cuts rates as economic downturn accelerates, 4 February 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/02/04/aust-f04.html.

[10] Vezi şi glumeaţa şi clara analiză în Bill Holter, A Crazy Thought: Is Gold Money? The US “Claims” to Possess 8400 Tons of Gold, January 31, 2015, http://www.globalresearch.ca/a-crazy-thought-is-gold-money-the-us-claims-to-possess-8400-tons-of-gold/5428596.

[11] Mike Whitney, Draghi’s “No-growth”: Quantitative Easing Money for Stocks, Zilch for the Economy, January 23-25, 2015, http://www.counterpunch.org/2015/01/23/money-for-stocks-zilch-for-the-economy/.

[12] Vezi şi Bojan Dejak, The Cold War Was Won in the Nineties, or a Short History of the European Bank for Reconstruction and Development, Victoria, Ca., Trafford Publishing, 2005, unde apare clar că obiectivul băncii a fost de a asigura profit pentru ţările care erau deţinătoarele ei principale de acţiuni, şi nu de a schimba în bine contextul economic al ţărilor care au fost puse în situaţia de a beneficia de serviciile BERD.

[13] Pentru a vedea mai bine tabloul financiarizării economiei: astăzi tranzacţiile financiare mondiale dintr-o zi sunt de 40 de miliarde de dolari, în timp ce producţia este de 1 miliard, Roberto Savio, Banks, Inequality and Citizens, (27 janvier 2015), http://www.cetri.be/spip.php?article3763&lang=fr. Sau: în 2007, valoarea PIB mondial a fost de 65,61 miliarde de dolari, în timp ce valoarea tranzacţiilor a fost de 900 de miliarde de dolari, http://socialdemocracy21stcentury.blogspot.ro/2013/02/world-gdp-versus-total-value-of.html, February 2013.

[14] După 2008, guvernul american a pompat 7 trilioane în sistemul bancar-financiar, cu care acesta a achiziţionat active financiare de 30 de trilioane de dolari, Andre Damon, Capitalism and the global plutocracy, 21 January 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/21/pers-j21.html.

[15] L’accord BCE-Syriza pour sauver l’Euro : allégement de la dette grecque contre poursuite des « réformes structurelles », http://www.solidarite-internationale-pcf.fr/article-l-accord-bce-syriza-pour-sauver-l-euro-allegement-de-la-dette-grecque-contre-poursuite-des-reformes–125427670.html.

[16] Swiss central bank now has ‘unofficial euro target’, http://www.theguardian.com/business/2015/feb/01/swiss-franc-euro-target-unofficial.

[17] Swiss National Bank says stands ready to intervene in FX market, Zurich Mon Jan 26, 2015, http://www.reuters.com/article/2015/01/27/us-swiss-snb-idUSKBN0L00A820150127.

[18] O manifestare a acestui caracter atrăgător este şi acordul stabilit între China şi Elveţia privind crearea la Zurich a unui centru de schimb a renminbi (yuan), China, Switzerland to Announce Offshore Yuan Trading Center in Zurich, January 26, 2015, http://www.globalresearch.ca/china-switzerland-to-announce-offshore-yuan-trading-center-in-zurich/5426930.

[19] Vezi adeverirea în REFILE-SNB’s Danthine says cap on franc remains policy cornerstone –RTS, Mon Jan 12, 2015, http://www.reuters.com/article/2015/01/12/swiss-snb-idUSL6N0UR3LW20150112.

[20] Justice Department Investigating Moody’s Investors Service: Probe Looking Into Favorable Ratings on Mortgage Bonds Before the Financial Crisis, Feb. 1, 2015, http://www.wsj.com/articles/justice-department-investigating-moodys-investors-service-1422822296.

[21] Russia’s rating cut to have little impact on companies — Central Bank official, 27 January 2015, http://itar-tass.com/en/economy/773692.

Dar vezi Paul Craig Roberts, Russia In The Cross Hairs, january 26, 2015, http://www.paulcraigroberts.org/2015/01/26/russia-cross-hairs-paul-craig-roberts/: caracterul politic al instituţiilor de rating financiar se vădeşte şi în aceea că datoria naţională a Rusiei este de 11% din PIB, în timp ce al SUA este de 105; datoria naţională a Rusiei per capita este de 1645 $, în timp ce datoria naţională a SUA este, per capita, de 56.952 $; datoria naţională a Rusiei este de 235 de miliarde de dolari, în timp ce datoria naţională a SUA este de 18 triliarde (18 mii de milioane de milioane); PIB american e de 8 ori mai mare decât cel rusesc, dar datoria naţională a SUA este de 76,6 ori mai mare decât datoria naţională a Rusiei.

[22] Why the EU should abolish corporate income tax, https://euobserver.com/opinion/127489.

[23] Bill Holter, Market Uncertainty: Gold, Oil and the US Dollar, February 04, 2015, http://www.globalresearch.ca/market-uncertainty-gold-oil-and-the-us-dollar/5429553.

[24] Anghel N. Rugină, Principia oeconomica: fundamente noi şi vechi ale analizei economice, p. 274.

[25] Vezi totuşi măsura recenta a băncii centrale chineze de a reduce pragul rezervei obligatorii a băncilor, Oil Picks Up on News From China, 05.02.2015, http://sputniknews.com/business/20150205/1017803761.html.

[26] Bill Holter, Can Gold and the US Dollar Continue to Rise in Tandem? For How Long?, January 29, 2015,

http://www.globalresearch.ca/can-gold-and-the-us-dollar-continue-to-rise-in-tandem-for-how-long/5428123.

[27] Theodora Vetta & Anastasios Grigorakis, Greece: Promising the meta-austerity era: Directions and dilemmas, http://www.criticatac.ro/lefteast/greece-promising-meta-austerity-directions-and-dilemmas/.

[28] Vezi şi Greece: Seizing the Opportunity to Fight Austerity. Interview with Prime Minister Alexis Tsipras, February 03, 2015, http://www.globalresearch.ca/greece-seizing-the-opportunity-to-fight-austerity-interview-with-prime-minister-alexis-tsiparas/5429211.

Şi Robert Stevens, Financial markets celebrate as Syriza repudiates pledge to write off Greek debt, 4 February 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/02/04/syri-f04.html.

[29] Greece’s Varoufakis: ‘No debt talks with EU-IMF troika’, 30 January 2015,

http://www.bbc.com/news/world-europe-31055069.

[30] Germany vs Greece: Merkel Says ‘Nein’ to Greek Debt Negotiation, January 31, 2015, http://sputniknews.com/europe/20150131/1017583334.html.

[31] Winnie Byanyima, Inequality and climate change: 2015’s challenges, Jan 19 2015

https://agenda.weforum.org/2015/01/inequality-and-climate-change-twin-challenges-of-2015/; Winnie Byanyima, Why is Oxfam calling for a World Tax Summit?, http://blogs.oxfam.org/en/blogs/15-01-23-why-oxfam-calling-world-tax-summit.

[32] Greek elections: Five things Syriza wants to change, 28 January 2015, http://www.bbc.com/news/world-europe-31003070.

[33] Greece’s Varoufakis: ‘No debt talks with EU-IMF troika’, 30 January 2015,

http://www.bbc.com/news/world-europe-31055069.

[34] http://syriza.net.gr/index.php/el/programm/2015-01-08-11-53-38/17-oi-programmatikes-theseis-tou-syriza-sti-dethh, Greek elections: Five things Syriza wants to change, 28 January 2015, http://www.bbc.com/news/world-europe-31003070.

[35] Eric Toussaint interviewé par Benito Perez, Syriza : « Un grain de sable dans l’engrenage », 03 février 2015, http://cadtm.org/Syriza-Un-grain-de-sable-dans-l.

[36] Greece’s Varoufakis: ‘No debt talks with EU-IMF troika’, 30 January 2015,

http://www.bbc.com/news/world-europe-31055069.

[37] Eric Toussaint interviewé par Benito Perez, Syriza : « Un grain de sable dans l’engrenage », 03 février 2015, http://cadtm.org/Syriza-Un-grain-de-sable-dans-l.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.