În sfîrşit, Contracriza?

BOGDAN GHIU, Contracriza, Editura Cartea Românească 2011 (fragment).

Contracriza va fi lansată vineri, 27 mai 2011, la Cluj, de la ora 18.00 la librăria Book Corner (vor prezenta Ciprian Mihali şi Emilian Cioc), şi de la ora 20.00 la Fabrica de Pensule, iar sâmbătă, 28 mai, de la ora 15.00, la Bookfest (standul Polirom/Cartea Românească, vor prezenta Iulia Popovici şi Costi Rogozanu). În paralel, Bogdan Ghiu va lansa şi eseul Dadasein (editura Tracus Arte).

 

 În sfîrşit, Contracriza?

(septembrie 2010-februarie 2011)

Ajutaţi-ne, dar nu interveniţi!

(mesaj al răsculaţilor libieni către occidentali,

martie 2011)

Vorbeşte criza. Spune:

„Aveţi grijă de voi!”

Învingeţi sau muriţi.

Ucide sau mori.

Nu aşteptaţi nimic de la Stat!

Eu sînt Statul, eu cu ai mei, nu putem să dăm nimic altcuiva. Eu sînt Statul. Sînt aici ca să vă civilizez, să vă-nvăţ viaţa. Voi m-aţi pus.

Modernizez Statul, adică eu şi ai mei nu vă datorăm nimic, nu avem nimic să vă dăm. Eu, Sstatul, nici nu exist. Sînt în inexistenţa puterii. Eu sînt Statul minimal. Statul trebuie să fie restrîns, reformat, din Stat trebuie să rămînă doar Eu, Eu-Statul. Nu am nimic să vă dau.

Eu sînt Statul şi vă reduc la mine. Fac Revoluţie! Revoluţionez societatea!

Titlu de ştire: „Răscoală în spital”. Nu revoluţie. „E normal să ne revoltăm atîta timp cît copiii noştri nu mai au ce mînca.” Copii, răsculaţi-vă înaintea părinţilor voştri!

POPOR = PÎINE. Poporul, popoarele nu se revoltă „natural” decît atunci cînd nu mai au ce mînca. Asta arată vitalitatea şi puritatea lor.

Voi vedeţi criza? Cum arată criza? Cine şi cum o concretizează, o face vizibilă şi-o arată, spunînd: uite, asta e criza?

Culmea – actualitatea strictă: a aplica ca aşa-zise „măsuri anti-criză” exact ceea ce a provocat criza, a relua cauzele crizei (totale dereglementare şi flexibilizare neoliberală) ca leac politic anti-criză.

Anti-criza e aplicarea crizei, e politica crizei.

Politicul transmite criza dinspre economic spre societate. Socializează, „implementează” criza.

Cea mai mare frică a mea e să nu-mi ratez epoca, să nu trec pe lîngă geniul prezentului (geniul este întotdeauna al prezentului, ca prezent, manifestare a prezentului în indistinct, confuz şi amorf – care nu există). Geniul prezentului, ce bine, ce noroc, din cînd în cînd se manifestă, nu trebuie căutat, surprins, manifestat, ci doar înţeles, respectat, ascultat, prelungit, consolidat. Prezentul e geniul, genialitatea.

Gîndire obligatoriu disociată despre criză: „criminalizabilă” ca faptă, criza ar putea avea efecte indirecte, neintenţionate, pozitiv „pervers” benefice dacă n-ar fi generalizată şi monopolizată, codificată politic. Bătălia pe criză: cine profită de ea şi împotriva cui. Criza ca ocazie şi armă. Miza e dominaţia împotriva democraţiei, puterea împotriva societăţii cu mijloace minime şi pe cheltuiala societăţii înseşi, extinderea uneia sau a alteia.

Nu profitaţi de criză. Nu extindeţi, nu generalizaţi, nu politizaţi criza. Lăsaţi criza să acţioneze, să-şi producă efectele morale, sociale, politice (în această ordine).

Criza e un un gol, o ocazie, un moment mort, de suspensie: ca o revoluţie. Trebuie lăsată să creeze posibilităţi, nu imposibilităţi.

Criza ar trebui să relanseze lupta, să re-facă lupta (în prezent blocată sau deviată pe tot felul de „linii moarte” şi de fronturi false) posibilă, să refacă posibilitatea luptelor. Politizarea crizei prin „anticriză” urmăreşte de fapt blocarea definitivă, imposibilizarea pe termen cît mai lung a luptelor, crearea posibilităţilor de uitare durabilă a luptei, de generalizare a unui habitus acomodant, autodistructiv.

Stat public – Stat privat.

N-a fost nicio criză. S-a simulat o criză pentru a se preîntîmpina, bloca Criza. Din capul locului criza a fost anti-Criză, a avut rol anti-critic. A fost o escaladare, un atac combinat, o tehnică de luptă, o manevră: crearea unei situaţii de „criză” + „combaterea”, „rezolvarea” ei, adică totala dezarmare, dezarmarea capilară a societăţii.

Necesitatea redefinirii non-/post-tehnologice a tehnicii. Ce este tehnica? Intervenţie în existent, dereglarea existentului (sabotarea unui segment, a unei secvenţe, stricarea unui resort funcţional al acestuia, a unui „nex”), urmată de „repararea” stricăciunilor, de insinuarea, astfel, în existent, de grefare pe existent şi de ocuparea lui tactică. Tehnica este întotdeauna „tehnica loviturii de stat”: producerea crizei şi „rezolvarea” ei, ca strategie de insinuare în existent, de ocupare a lui, de luare „funcţională” în posesie, de naturalizare, prin resorbţie în ţesuturile vitale ale existentului.

E criză, dar nu asta. Falsificarea crizei prin dublarea şi simularea adevăratei crize, împotriva ei.

Pentru Criză, deci împotriva Anticrizei: constructivism.

Lovitură, truc: ca să nu mai facem crize, ca să terminăm odată cu „crizele” noastre, de fapt pentru o cît mai completă eliminare a potenţialului de criză, adică de răspuns, de reacţie, neefectuat dar deranjant, ameninţător, al societăţii supuse tehnicii globalizării, ca nu cumva, Doamne fereşte, să provocăm criza noastră, sîntem băgaţi în criză disuasivă, în criză preventivă, în pre-anti-criză.

Criza e, de fapt, anti-Criza, prin tehnica provocării unei crize-anticriză cu funcţionalitate şi cu externalităţi pozitive multiple. Introducerea dispozitivelor de criză ca motor pentru o eventuală relansare a capitalismului – prin criza provocată de „anti-criză”.

Guvernarea prin criză.

Criza e folosită ca şantaj, ca presiune pentru a închide cu forţa, ca pe o simplă paranteză, o epocă, pentru a lichida definitiv nişte cuceriri sociale eliminîndu-le ca pe un accident nefericit. Numai aşa, în detrimentul democraţiei –  care, ideologic, a fost reprezentat ca fiind principalul ei reprezentant –, se va relansa capitalismul, speră Nordul structural-tipologic al dominaţiei să-i reimprime un avînt ascendent, paşnic descurajant.

Întoarcere înapoi cu peste 100 de ani.

Lichidarea democraţiei. Luptele trebuie relansate altfel, cu (altă) creativitate. Trebuie să ne întoarcem înainte de revoluţia bolşevică, de rezolvarea revoluţionar-bolşevică a unei crize.

Criza nu trebuie privită esenţialist, substanţialist, ca un accident, ci politic-funcţional. Şi nu trebuie privită negativ, ci dublu, bifurcat, disputat, antagonic pozitiv, ca un război între două pozitivităţi ale aceluiaşi „fenomen” (care, dispariţie, distrugere fiind, nu se fenomenalizează, ci trebuie, tocmai de aceea, fenomenalizat, „pozitivat”, manifestat, produs): ca politică de reformă, de „revoluţionare” a societăţii prin regresie, prin împingerea ei înapoi (revoluţie: regresie). Criza e un regim politic, un tip-limită de „guvernamentalitate”, o tehnică de conducere, o politică care procedează prin evacuarea încărcăturilor potenţial revoluţionare printr-o dublare „tehnică” a revoluţiei. Criza e dublul dezarmant, simularea „tehnică” a revoluţiei.

Criza trebuie privită pozitiv şi neesenţialist. Ca politică de dominare SAU de eliberare. Noi am fantasmat istorial pe schema criză-revoluţie-eliberare, CONTRA capitalismului, a dominaţiei, a codificării exclusiv economiste a libertăţii, cînd criza e de fapt, prim, tehnică de dominaţie, în mod pozitiv.

Criza e guvernare, nu eliberare. E pozitivă doar în scop negativ, de negare a libertăţii, nu negativă (negatoare) în scop pozitiv. Criza nu e negaţie pentru eliberare, ci reformare, „revoluţionare” prin lovitură de către Stat a societăţii pentru o guvernare fără rezistenţă, pentru dominaţie.

Criza ca guvernare şi politică.

Sînt lichidate cîştiguri, cuceriri democratice vechi de peste 100 de ani, adică foarte recente, de o mare fragilitate, care acum îşi demonstrează precaritatea. „Modernizarea” Statului prin lichidarea societăţii.

„Criza” împotriva Crizei, ca ocazie şi motor al modernizării împotriva modernităţii.

Regres şi în sensul că, fiind atacat socialul, stînga, atît cît mai există, în loc să se inventeze, să se creeze, să evolueze, priveşte în urmă, se comportă ea însăşi regresiv, involuînd.

Ca şi cum condiţiile de muncă ar fi produs criza, acum se distruge tocmai ceea ce mai rămăsese din muncă. E noua confuzie profitabilă.

Trebuie să-i trădăm – e o datorie, aceasta e viitoarea misiune, trădătorul e viitorul erou, dar trădarea însăşi trebuie bine înţeleasă, redefinită – pe cei care ne trădează. Nu putem fi solidari, cooperanţi, colaboraţionişti ai propriei distrugeri.

În totalitarism, disidentul, azi, trădătorul: acelaşi erou, radicalizat ca înţelegere. Tot mai pronunţat se profilează figura trădătorului, ca erou moral al epocii actuale (pentru a trăi inaugural, ca deschidere epocală, ceea ce inamicii declaraţi vor să termine, să imprime ca închidere, ca lichidare).  

După blocarea locală, „accidentală” în dictaturi, acum blocarea globală, finală, cu accente de încheiere a operei de domesticire a omului, în lumea însăşi. Din Deschis – dacă e să povestim mitic-metafizic istoria –, lumea a devenit Închiderea, Închisul, Caverna însăşi.

Trebuie să trădăm închisoarea prezentului (şi să reactivăm, deci, aceste figuri, această stilistică: la acea epocă sîntem întorşi, deci ne reîntoarcem), duşmanii noştri au lichidat istoria în „lume” ca să ne poată închide în „naturalitatea” spontană, reflex-transcendentală, a spaţiului, au lichidat-terminat istoria (deja finalizată, concepută finalist; şi abia în acest sens s-ar putea vorbi despre un „sfîrşit al istoriei”, inclusiv prin futurismul, prin tehno-fascismul vitezei), adică temporalitatea inerent mesianică, producătoare de aşteptare-speranţă, religie, milenarism, în spaţiu nimic din toate aceste reflexe „metafizice” ale omului nu mai este posibil, spaţiul fără timp e închisoarea perfectă, Peştera însăşi, privarea de timp, de istorie.

Trebuie să trădăm închisoarea globală a spaţiului-lume, a lumii-spaţiu-fără-istorie tocmai pentru a redeschide timpul istoric, dizolvat. Sîntem privaţi de timp, de una dintre coordonatele transcendentale (problemă enormă: este posibil aşa ceva? Cu ce consecinţe?). Sîntem închişi nu în prezent, ci în spaţiu. Tocmai din inflaţia de spaţiu, de construire a plecat, germinal, criza!

Trebuie să trădăm! Nu se poate să nu trădăm! Nu putem decît să contra-trădăm, să denunţăm falsele alianţe, falsele pacte pur formale deja încălcate! Mai bine trădător decît colaboraţionist.

Dar trădarea trebuie concepută ca o politică de trădare prin care recurgem – pentru a ne trăda stăpînii, duşmanii, „Nordul” – unii la alţii, lăsînd „uşi întredeschise” pentru ca duşmanul-aliat să poată să pătrundă în diversele enclave de spaţiu-închisoare din care, închişi fiind, noi nu ne putem elibera singuri, nu putem decît să fim eliberaţi printr-o politică de trădare a falselor pacte şi contracte sociale care legalizează dominaţia.

Capitalism de criză, capitalism de urgenţă, capitalism al distrugerii, al lichidării, terminal – fără democraţie, împotriva democraţiei. Urgenţa, problema, acum, este aceea de a salva democraţia, nu capitalismul, care nu vrea decît să-i ia definitiv locul: dacă tot se disociază de ea, trebuie ajutat printr-o contra-disociere a democraţiei de capitalism, printr-o subordonare democratică a capitalismului care şi-a aservit democraţia. Pînă acum, capitalismul fusese prezentat ca expresie şi, inversat, chiar ca principala garanţie de facto a democraţiei, care îl garanta, la rîndu-i, de jure.

Criza ca tehnică de guvernare: se produce, prin grefare tehnică,  criză, după care se legalizează practicile ilegale ale puterii, puterea iese din ilegalism. Abuzurile de facto devin practici legale. Guvernare prin criză.

Abia prin pierderea lui, locul de muncă ar trebui privit, din nou, şi ca loc de luptă, de reunire, de constituire: munca organizează, e nemijlocit constituantă. Locul de muncă e şi loc de socializare: spaţiu public, spaţiu social. Acasă, şomeri, dispărem. Strada e amorfă. Locul de muncă trebuie analizat, tocmai, ca loc. Fără loc de muncă, care e loc în societate, loc social, nu mai ai de unde să lupţi. Iluzia, trucul, înşelătoria clasei de mijloc ca mijloc de mascare a (sub-)proletarizării, de omogenizare. Necorelat cu un loc de muncă (înţeles ca spaţiu social) şi cu un spaţiu public, spaţiul privat devine o gaură neagră (Deleuze-Guattari).

Cum dispărem. Sîntem activaţi, „vizibilizaţi”, subiectivaţi doar fiscal. Subiectul fiscal al „im-politicii”.

„Modernizarea” şi „reformarea” Statului nu înseamnă deloc ceea ce pretind a fi, ci doar o retragere a Statului, o deresponsabilizare. Statul devine autonom faţă de societate, fără nicio responsabilitate. Devine, de fapt, o întreprindere privată a puterii.

Crizele aduc revoluţii. Asta se întîmpla şi acum. Pe post de „anti-criză”, Statul se „auto-revoluţionează”, îşi aplică lui însuşi o lovitură de stat, reducîndu-se, în fapt, doar la o continuă lovitură de stat: Statul-lovitură.

Criza a fost deja, de la început, o contracriză.

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.