Imperialism românesc şi schizofrenie identitară în Republica Moldova

TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României

Cândva, mai demult,  la o discuţie cu un fost Ministru de Externe a României, am avansat teza potrivit căreia, de la obţinerea independenţei de către Republica Moldova (RM), politica României faţă de statul vecin a fost una de imperialism cultural, ceea ce s-a dovedit a fi, în cele din urmă, contraproductiv şi ineficient. Bineînţeles, reacţia a fost una de negare vehementă. Acest tip de refuz este tipic nu doar clasei politice, ci şi aşa numitei elite academice,  mass-media, şamd.  Atitudinea cea mai frecventă, debordând de sinceritate,  pe care o întâmpin atunci când critic politicile culturale[1] ale României în RM este: ”Păi, cum rămâne cu legăturile de sânge, cu trecutul strămoşesc, nu justifică ele acest tip de abordare ?”. Sau: „Cum să fie România, care e săracă, imperialistă?!”. De aceea, trebuie precizat de la bun început: sumele de bani alocate pe proiecte culturale au fost şi rămân modeste per se, la fel ca şi rezultatele obţinute, însă tendinţa de dominare culturală şi stabilirea unor raporturi ierarhice între donator şi receptor este evidentă.

Faptul că tendinţele imperialiste s-au concentrat covârşitor în zona culturală este şi mai rău decât dacă ele s-ar fi orientat către economic, de exemplu: pe de o parte, imperialismul cultural românesc a întreţinut tensiunile identitare din RM, tensiuni nocive pentru statalitatea moldovenească şi, respectiv, societatea moldovenească. Pe de altă parte, au contribuit la propagarea unei imagini agresive şi autiste a României în rândul multor moldoveni – şi cum altfel puteau să fie percepute discursurile naţionaliste de către o populaţie cu restanţe salariale de 7-8 luni?

Faptele vorbesc de la sine.  Până în 2007, când România a aderat la UE, asumându-şi prin aceasta şi obligaţia de a contribui cu fonduri pentru dezvoltare către ţările terţe, diversificându-şi finanţările, asistenţa financiară a României s-a limitat aproape exclusiv la dimensiunea culturală. Principalii piloni ai arhitecturii instituţionale care gestionau resursele financiare destinate RM – Institutul Cultural Român (ICR) şi Departamentul Românilor de Pretutindeni (DRP) – şi-au concentrat fondurile preponderent către susţinerea presei de limbă română şi a proiectelor culturale româneşti, situaţie care continuă şi până în prezent. Cert este că, ani la rând prezenţa României în Basarabia a fost resimţită mai ales sub aspect cultural, ceea ce nu ar fi tocmai rău dacă acest tip de intervenţie culturală  nu ar fi avut  – şi are în continuare –  un specific  accentuat naţionalist, unionist, anti-comunist şi ortodoxist. Iată doar câteva exemple. În anul 2010, 94 000 de euro din bugetul DRP au reprezentat finanţări direcţionate către Mitropolia Basarabiei (faţă de 35 000 euro pentru proiecte culturale şi  educaţionale): susţinerea financiară pentru plata onorariilor preoţilor slujitori, sprijinirea centrului administrativ al Mitropoliei Basarabiei din cadrul Patriarhiei Române prin „achiziţionarea unui autoturism care va fi folosit pentru eficientizarea activităţii centrului eparhial”. Iată şi câteva mostre de proiecte educaţional-culturale:  editarea volumului „Crimele regimului totalitar comunist în RASSM (1924-1940) şi RSSM (1940-1941 şi 1944-1989)” sau sprijinirea simpozionului „Anul 1940 în istoria românilor”, organizat „cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la dramaticele evenimente ale anului 1940 pentru destinul românilor [2].

Efectul acestei paradigme a fost, în cel mai bun caz irelevant şi în cel mai râu caz păgubos.  Irelevant,  pentru că a dus la consolidarea unei caste a aşa  numiţilor „români de profesie”, o mână de agenţi culturali abonaţi la sursele de finanţare româneşti şi   aflaţi într-un decalaj teribil în raport cu restul societăţii,  cu nevoile şi atitudinile acesteia. Această restrânsă elită şi-a ratat vocaţia iluministă, de porta-voce şi de formator al maselor, constituindu-se într-o mică oligarhie fără o funcţie socială, care funcţionează doar pentru a se auto-reproduce. A fost contraproductiv pentru că prin promovarea unui românism agresiv, restrâns la o minoritate modestă, acest tip de abordare a accentuat disfuncţionalităţile şi bolile societăţii moldoveneşti post-sovietice, blocată într-un impas identitar care a paralizat atât societatea, cât şi clasa politică.

Pentru ca lucrurile să fie mai clare,  e necesar  să explicăm un pic contextul.

În istoria modernă a RM au existat două mari proiecte de forjare a identităţii naţionale: unul a vizat construirea identităţii naţionale româneşti (în intervalul 1918-1940), altul – a naţiunii moldoveneşti (în perioada sovietică). Nu este nici o exagerare în a afirma că în anul 1918, când Basarabia s-a unit cu România, identitatea naţională românească era inexistentă pe teritoriul dintre Nistru şi Prut. Parte a Imperiului ţarist, Basarabia începutului de secol 20 fusese exclusă de la proiectul modern de creare a naţiunilor, identitatea locuitorilor acesteia fiind una locală, regională şi de tip premodern. După 1918, statul modern român s-a angajat într-un proiect de uniformizare culturală şi identitară  a provinciilor recent alipite, care nu a fost deloc lipsit de dificultăţi[3].

Începând cu 1940, acest proiect cultural-identitar este abandonat şi înlocuit cu proiectul de creare a naţiunii moldoveneşti. În timp ce în întreaga Uniune Sovietică naţionalismul era pus la zid şi înfierat ca fiind retrograd şi burghez, în RSSM se cultiva subtil un soi de naţionalism moldovenesc, menit să reprezinte  o pavăză în calea eventualelor aspiraţii românofile sau unioniste. Proiectul, care a durat mai bine de 50 de ani, nu a rămas fără rezultate: după 1992, anul declarării independenţei RM, cea mai mare parte a populaţiei de limbă română de dincolo de Prut a continuat să se considere a fi moldoveni de naţionalitate.

Momentul declarării independenţei Republicii Moldova a reprezentat momentul reluării simultane a celor două mari proiecte identitare – moldovenesc şi românesc – care fuseseră avortate din cauza evanescenţei constructului politico-statal care le susţinea. Aceasta simultaneitate a celor două proiecte cultural-identitare desfăşurate în paralel a aruncat, efectiv,  societatea moldovenească într-o schizofrenie identitară dăunătoare pentru bunul mers al lucrurilor. De ce? Pentru că orice discuţie tematică, fie ea ideologică, politică sau economică, eşuează lamentabil într-un conflict identitar. Nu poţi vorbi la Chişinău de stânga şi dreapta, despre capitalism sau despre drepturi cetăţeneşti  fără a cădea în cele din urmă într-o dezbatere despre identitatea naţională, rusofobie, românofobie, şamd.  La nivel politic, acest aspect se traduce printr-o amplă ocupare a  dezbaterii publice  de către aspectele identitare. Cu menţiunea că circul identitar nu ţine de foame, ba din contra, prin deturnarea energiilor şi adâncirea unor clivaje periculoase, fragilizează funcţionalitatea statului şi subminează politicile acestuia.

În aceste context, care a fost rolul jucat de politica culturală a statului român? Una pernicioasă, pentru că prin supralicitarea aspectelor identitare şi cultivarea unei elite culturale, a adâncit clivajele societăţii moldoveneşti. Mai întâi, proiectul românesc al elitei culturale dominante nu coincide cu cel al elitei politice, mai degrabă interesate de proiectul moldovenist, cel mai potrivit să asigure legitimitate statalităţii moldoveneşti. Altfel spus, în RM proiectul politic şi cel cultural nu coincid. Consecinţa este lipsa unei infrastructuri politice şi instituţionale care să susţină proiectul cultural românesc, iar pe de altă parte, lipsa de consistenţă a proiectului moldovenist, golit de forţa simbolică şi culturală necesară.  Pentru că, în pofida faptului că cei mai mulţi cetăţeni ai RM se declară moldoveni, proiectul identitar moldovenist e şubred: pentru a nu fi confundat cu un proiect distopic, bazat strict pe elementele furnizate de propaganda sovietică, el are nevoie de producţie culturală şi simbolică, pe care cea mai mare parte a elitei culturale, angrenate în proiectul românesc, nu i-o furnizează. Acum câţiva ani, am făcut o serie de focus grup-uri în RM cu subiecţi care se defineau ca fiind moldoveni. Totuşi, atunci când îi întrebam prin ce se defineşte naţiunea moldovenească, răspunsurile erau evazive, nesigure sau, pur şi simplu, confuz-amuzante: „ Noi, moldovenii, tăiem porcul de Crăciun, iar românii taie vaca”, „Noi, moldovenii, ne tragem din Adam şi Eva, iar românii din pruncii aia alăptaţi de căţea”. Cam acesta este arsenalul cultural şi simbolic al moldovenismului în cazul omului de rând.

O altă discrepanţă de sorginte identitară este cea dintre elitele culturale şi mase (după binecunoscutul model din România actuală, de altfel), dintre „românii” de profesie şi masele  largi formate din cei ce se consideră moldoveni. Această prăpastie subminează, din nou, ambele proiecte identitare, deposedând-le de suportul popular, în cazul celui românesc, şi de suportul cultural, în cazul celui moldovenesc. Iar România, prin politicile sale culturale de după 1992, nu a făcut decât să alimenteze aceste clivaje şi să perpetueze disfuncţionalităţile care decurg din acestea. Într-un anumit sens, se poate afirma că politica culturală a României a subminat funcţionarea statului moldovenesc prin alimentarea unui conflict contraproductiv şi nociv pentru societate. Mai mult, a îngrădit periculos  conţinutul conceptului de românofil, reducându-l la semnificaţiile sale ortodoxiste, anti-comuniste şi şoviniste. Nu de un influx de naţionalism şovinist avea nevoie cea mai săracă ţară din Europa.

După 2007 structura asistenţei financiare a României către RM s-a modificat radical, fiind redirecţionată preponderent către sectoare ca agricultura sau sănătatea, astfel încât ponderea asistenţei pentru proiecte culturale a scăzut. Altfel spus, relaţia cu RM a început să se europenizeze treptat, chiar dacă atitudinea de frate mai mare nu a dispărut din ecuaţie şi chiar dacă politicile culturale naţionaliste au rămas intacte. Complexul de frate mai mare al României – fie el bun român şi patriot, fie european şi civilizator – este un sindrom care nu va dispărea prea curând, din multe motive,  însă în termeni strict pragmatici, din perspectiva fratelui mai mic este preferabil ca fratele mai mare să renoveze spitale decât să ţină simpozioane despre sentimentul românesc al fiinţei. Este preferabil să se îngrijească de sănătatea unei naţiuni, la propriu, decât de sănătatea simţămintelor identitar-patriotice.


[1] Precizez că prin politici culturale nu mă refer şi la bursele acordate studenţilor din RM, care reprezintă un subiect ce merita analizat separat.

[3] Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Humanitas, 1998

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.