„Hamas e responsabil și Hamas va plăti“

IuliaPopovici1Imaginați-vă, înainte de toate, o cutie cu patru pereți și nici o ieșire, plină de furnici. Imaginați-vă apoi că printr-o fantă ați băga fum în cutia cu furnici, iar în timp ce toată colonia fuge în partea opusă, băgați fum prin altă fantă. Și tot așa. Iar în timp ce vă uitați la furnicile care aleargă disperate și dezorientate, imaginați-vă că nu sînt furnici, că sînt oameni. Oamenii din Fîșia Gaza. Și că fumul nu e fum, sînt gloanțe, bombe, rachete și șrapnel. Aruncate de armata israeliană sau trase de milițiile Hamas, dar care cad pe locul de unde au fost lansate.

Din 2007, de cînd în Gaza a fost instaurată blocada terestră, aeriană și maritimă, o dată la unul, doi sau trei ani (adică în 2008-2009, în 2012 și acum, în 2014) cele 1,8 milioane de locuitori se trezesc în situația furnicilor din cutia cu patru pereți. În mod „normal“, densitatea populației în Fîșia Gaza este de 4.750 de locuitori pe km2 (foarte aproape de densitatea unor mari orașe europene, ca Londra sau Barcelona; cum în acest teritoriu palestinian există și zone agricole sau nelocuite/nelocuibile, aglomerarea din orașe este încă și mai mare; în Gaza City, de pildă, trăiesc 516.000 locuitori pe o suprafață de 45 km2, ceea ce înseamnă 11.466 locuitori/km 2, echivalentul densității din Beijing, Gaza City fiind, astfel, mai populată decît New Dehli). Atunci cînd a decis intervenția terestră în zonă, armata israeliană a stabilit o regiune tampon, de 3 km în interior, de-a lungul graniței cu statul evreu, iar tuturor palestinienilor care locuiau aici li s-a cerut să-și părăsească locuințele; regiunea tampon reprezintă peste 40% din suprafața Fîșiei. Mutarea populației de la graniță spre interior a dus la aproape dublarea densității în restul de sub 60% din teritoriu. În acest moment, densitatea populației într-un teritoriu fără nici o graniță deschisă, fără buncăre sau adăposturi și unde înălțimea medie a clădirilor este sub cea a oricărui mare oraș european, este echivalentul celei din capitala României, București (8.449 de locuitori pe km2). Gîndiți-vă că s-ar executa foc de mortiere în cartierul Titan, iar operațiunea s-ar numi Protective Edge…

Subiectul conflictului palestiniano-israelian e unul foarte delicat, ideologic și sentimental. Chiar dacă efectul psihologic al rachetelor trase dinspre Gaza către teritoriul israelian e mult mai mare decît cel fizic (între iunie 2004 și iulie 2014, 50 de persoane au fost ucise de rachete, mortiere și proiectile antitanc trase de Hamas), asta nu înseamnă că amenințarea nu e resimțită ca reală.[i] Uciderea chiar în Cisiordania a trei tineri evrei, membri ai unor grupări religioase, e de natură să revolte opinia publică, la fel ca și posibilitatea ca militanți ai Hamas să se strecoare noaptea prin tuneluri ca să atace civili israelieni (aceasta fiind o tactică nouă a Hamas, importată de la Hezbollah-ul libanez).

Există, însă, și alte fapte: Fîșia Gaza e un teritoriu ocupat[ii], din care fapt decurg, conform legilor internaționale, o serie de obligații ale ocupantului. Chiar dacă Raportul Goldstone (numele sub care sînt cunoscute rezultatele Misiunii ONU stabilite după conflictul din Gaza din 2008-2009), conform căruia și Israelul, și Hamas se făceau vinovate de crime de război și care concludea că blocada reprezintă o încălcare de către statul evreu a obligațiilor sale de ocupant, nu a fost recunoscut de Tel Aviv (iar Richard Goldstone și-a retras semnătura – ceilalți trei membri ai Misiunii și-au susținut poziția), problema încă rămîne. Locuitorii din Gaza nu pot pleca să lucreze în altă parte – în consecință, șomajul depășește 40%. Palestinienii nu pot pescui decît la limita a 3 mile marine (cca 5,5 km) în largul coastei, iar asupra pescarilor neînarmați care depășesc limita se trage cu gloanțe adevărate. Inclusiv copii au murit (de pildă, de cancer) pentru că li s-a refuzat de către Israel transferul către spitale din afara Fîșiei Gaza. 75% din casele distruse în timpul Operațiunii Cast Lead (2008-2009) nu erau reconstruite în 2012.

Cimentul și spinoasele tuneluri

Unul dintre motive – pe lîngă faptul că Israelul nu s-a implicat în acest proces – este criza cronică de materiale de construcții în Fîșia Gaza. Economia din Gaza e bazată pe un sistem de pseudo-import-export, controlat de Israel. De teamă că Hamas construiește, cu materialele respective, tuneluri către propriul teritoriu – tuneluri pe care actuala Operațiune Protective Edge e menită a le distruge –, statul evreu a limitat drastic pietrișul, cimentul și fierul al căror import era permis – în cele mai multe cazuri, pentru construcții supervizate de organizații internaționale. Pînă la răsturnarea, de către armata egipteană, a guvernului Morsi, exista un sistem bine pus la punct de tuneluri prin care erau aduse, printre altele, materiale de construcții din Egipt, taxate de Hamas (care, tot prin tuneluri, făcea rost de arme). Organizația israeliană pentru drepturile omului B‘Tselem a dat publicității, în ianuarie 2014, un material amplu explicînd măsura în care distrugerea tunelurilor și orientarea majoritară a materialelor de construcții (al căror import e autorizat de Israel) către organizațiile internaționale afectează economia precară a Fîșiei Gaza și existența cotidiană a oamenilor.

Homemade rockets

Denumirea în engleză, spre deosebire de cea în română (rachete artizanale), conține întreaga rețetă de fabricație a așa-numitelor proiectile Qassam: în curtea din spate, pe bază de fertizatori (îngrășămînt agricol din cel mai banal) și urme vagi de TNT, cu asamblare manuală, de multe ori explodînd în timpul asamblării și fără precizie în atingerea țintei. Pînă și unele organizații proisraeliene recunosc natura improvizată a acestor rachete.Publicația Al-Monitor, cu sediul la Washington și care a fost acuzată că, pro-Iran fiind, ar susține regimul sirian al lui Bashar al-Assad[iii], publică totuși un articol în care, cu toată lauda de sine a membrilor Hamas citați, transpare destul de evident cum, în absența susținerii din partea Iranului și odată cu „alungarea“ de la putere a Fraților Musulmani în Egipt, Brigăzile al-Qassam trimit către teritoriul Israelului niște bombardele. Mortale, evident, dacă în imediata lor vecinătate se găsesc ființe vii, motiv pentru care, momentan, aceste rachete par a fi ucis mai mulți ingineri palestinieni care le manipulau și oameni aflați în zona de unde ele erau trase (există numeroase lansări ratate, vom reveni asupra acestui aspect) decît „ținte“ israeliene (în actualul conflict, Israelul a anunțat două victime civile; nu e vorba doar despre lipsa de precizie a rachetelor Qassam, ci și de eficiența scutului antirachetă israelian, Iron Dome).

Sigur că Hamas nu poate recunoaște faptul că trage în Israel cu praștia, fiindcă partitura pe care trebuie și vrea s-o joace e cea a unei organizații puternice, autosuficiente și capabile să opună Israelului o rezistență militară eficientă. Numai păstrîndu-și această imagine poate continua să primească finanțare din partea altor organizații și state islamice.

Însă această imagine servește în egală măsură și Israelului (care, probabil, nu crede în respectivul mit sau/și e perfect conștient de eficiența Iron Dome – altfel cum ar fi convins SUA și UE că, deși o rachetă aterizase în apropierea Aeroportului Ben Gurion, iar zborurile fuseseră inițial suspendate, nu există un pericol real pentru traficul aerian internațional?) – ale cărui reacții, chiar dacă parțial justificate, au fost considerate de-a lungul istoriei recente ca disproporționate (în Raportul Goldstone, în 2009; de către trimisul special al ONU, Richard Falk, în 2012; de către vice-prim-ministrul britanic Nick Clegg, în iulie 2014, de către Human Rights Watch, de fiecare dată, etc.). La urma urmei, e un efect tot psiholologic – atunci cînd pui alături 50 de victime civile în zece ani și 1.000 de morți în cîteva săptămîni, panica alergării în adăpost și inexistența nici unui adăpost…, ideea de măsură diferită e prima care-ți sare în ochi. Să luăm faptele unul cîte unul.

Încă de la începutul noii serii de conflicte, Israelul a luat contra palestinienilor măsuri care i-au atras acuze de acțiuni de pedepsire colectivă (collective punishment), printre altele, nepermițîndu-le unor cetățeni din Cisiordania să treacă granița – Podul Allenby – spre Amman (singurul oraș de unde cisiordanienii pot zbura către alte țări). Unul dintre cei întorși din drum era un artist care călătorea pentru o expoziție la New York, care nu avusese nici o problemă să treacă granița cu două săptămîni înainte și căruia i s-a spus că va putea călători după 1 august, cînd el însuși nu va mai reprezenta o „problemă de securitate“. Tratamentul tuturor palestinienilor în timpul căutării celor trei evrei răpiți a fost de natură să aducă atingere demnității persoanei.

O altă măsură foarte disputată o reprezintă detenția administrativă – dreptul pe care îl are Ministerul Apărării de a ordona încarcerarea unor persoane, în absența unei anchete penale sau a unui ordin judecătoresc, pe o perioadă nedefinită de timp. Detenția administrativă e aplicată, mai ales în ultimii ani, aproape exclusiv palestinienilor, iar dacă în decembrie 2013, B’Tselem declara că sînt 140 de palestieni închiși fără proces în închisori israeliene, imediat după evenimentul tragic implicîndu-i pe cei trei tineri evrei, 400 de palestinieni au fost arestați și 200 dintre ei urmau să fie supuși detenției administrative. Zece oameni au murit pentru că au „amenințat“ soldați israelieni cu pietre sau verbal, în timpul raidurilor IDF (Israel Defence Force – denumirea preferată de presa internațională pentru armata statului evreu) în Cisiordania.

În timp ce poziția oficială a Israelului este că Hamas își pune în pericol propriii cetățeni, plasînd lansatoare de rachete în zone intens populate sau ascunzîndu-se printre civili (vezi declarația unor ambasadori ai Israelului – la Buenos Aires, de pildă), în actualul conflict există cel puțin trei situații în care această explicație nu e foarte convingătoare.

„Ținte militare legitime“

Pe 16 iulie, patru copii sub 14 ani au fost uciși de proiectile trase din avion, în timp ce jucau fotbal, ziua în amiaza mare, pe plaja din dreptul unui hotel în care sînt cazați mulți jurnaliști străini, sub ochii acelor jurnaliști. IDF a declarat că vîna teroriști Hamas, iar copiii sînt victime colaterale – deși au fost singurele victime: militarii din avion au crezut că siluetele de pe plajă sînt luptători Hamas care fug. Human Rights Watch explică de ce perspectiva IDF încalcă legile internaționale (inclusiv cele de război): o țintă poate fi considerată militară, și deci legitimă, atunci cînd a fost identificată ca atare; atunci cînd această țintă nu e identificată precis, ea trebuie considerată ca fiind civilă.

Aceeași lege de război interzice „atacurile nediscriminatorii“, cele în care, printre altele, „daunele colaterale sînt excesive în raport cu avantajul militar obținut“. Pe 11 iulie, nouă palestinieni (printre care doi copii) au murit,[iv] în urma unui atac israelian asupra unei terase, Fun Time Beach Café, aflată pe plaja din Gaza, unde bărbații se adunaseră ca să vadă semifinala dintre Argentina și Olanda. IDF a declarat că atacul era țintit asupra unui militant Hamas, însă nu a putut oferi alte informații (de pildă, dacă persoana vizată se număra, în final, printre victime). A urmări un meci de fotbal, la o terasă, împreună cu alți oameni, nu poate fi considerată o formă de ascundere în spatele unor scuturi umane, iar de vreme ce era anticipabil că atacul va genera victime civile, e greu ca el să fie considerat justificat din punct de vedere militar.

Un al treilea incident a avut loc pe 24 iulie, cînd o școală administrată de UNRWA (United Nations Relief and Work Agency for Palestine Refugee in Near East) la Beit Hanoun, care servea drept adăpost pentru mii de refugiați, a fost bombardată, rezultînd 17 morți și 200 de răniți, majoritatea femei și copii. IDF a susținut două versiuni contradictorii – prima, că a lovit școala pentru că de acolo lansa Hamas rachete și că ar fi oferit o fereastră de patru ore pentru evacuarea refugiaților, a doua – reluată ad nauseam de presa israeliană –, că de vină pentru morți ar fi fost o rachetă Hamas care n-a „decolat“. Responsabilii UNRWA, într-un limbaj care vădea faptul că se află la marginea disperării, au declarat că au încercat să contacteze IDF ca să negocieze evacuarea și nu li s-a răspuns (probabil de aici, din conflictul de informații cu UNRWA, s-a născut alternativa cu racheta Hamas). Există mai multe materiale care analizează originea atacului – iar posibilitatea să fi fost o rachetă Qassam este zero (artizanale cum sînt, ele nu se dezintegrează la impact – deci ar fi trebuit să i se găsească, totuși, carcasa; aici și aici, imagini cu resturi de proiectile trase de Hamas). Momentul e extrem de asemănător bombardării, în 2008-2009, a școlii Al-Fakhura – care s-a desfășurat după același scenariu. În 2012, Israelul a admis că, în timpul Operațiunii Cast Lead, din școlile administrate de UNRWA nu au fost lansate rachete Hamas.

În același timp, însă, devine evident că în Vestul Europei, manifestațiile și pozițiile publice pro-Palestina încep să fie manipulate și instrumentalizate, de o manieră periculoasă, de către dreapta antisemită. La Paris, chiar și protestele pașnice au fost marcate de caricaturi antisemite și arderea drapelului israelian. Anterior, în capitala Franței, manifestațiile propalestiniene fuseseră interzise în urma unor violențe antisemite survenite pe 13 iulie, la Sarcelles, o suburbie pariziană cu o largă majoritate evreiască, unde magazinele au devenit ținta unor fumigene. De altfel, stînga franceză s-a văzut forțată să-și abandoneze în mai multe rînduri cauzele, odată ce ele au fost preluate de extrema dreaptă (de pildă, discutarea din perspectivă feministă a chestiunii vălului islamic). În multe locuri din lume, inclusiv în Germania, protestele pro-Gaza au căpătat cel puțin în cîte-o ocazie accente violent antisemite. Ceea ce înseamnă că e tot mai greu de purtat o dezbatere coerentă despre situația din Israel și Teritoriile Ocupate, care să aibă în vedere atît mult-clamatul drept la autoapărare al statului evreu, cît și dreptul nu doar la demnitate, ci chiar la viață al palestinienilor, în condițiile în care, în ultimă instanță, nu cetățenii, ci Israelul și Hamas-ul sînt suspecte în egală măsură de crime de război.

Și totuși, cine erau vinovații?

Într-un articol reluat, în traducere, de Courrier International, o intelectuală israeliană de dreapta compara uciderea celor trei adolescenți evrei cu atentatul asupra sportivilor în timpul Olimpiadei de la München, acuzînd explicit Hamas-ul și cerînd o răzbunare la fel de exemplară. „Hamas e responsabil și Hamas va plăti“, a declarat prim-ministrul Benjamin Netanyahu despre răpire. Pe 25 iulie, mai multe publicații au preluat informații provenind direct de la purtătorul de cuvînt al Poliției israeliene, Mickey Rosenberg: conducerea Hamas nu a fost implicată în uciderea celor trei tineri, ea fiind rezultatul „inițiativei unei celule izolate“. „Dacă răpirea ar fi fost comandată de liderii Hamas, am fi aflat“, a declarat Rosenberg. Păcat că nu i-a spus asta și lui Netanyahu.

Pentru că „Hamas trebuia să plătească“, în Gaza au murit în iulie 2014 peste 1.000 de oameni (trei sferturi dintre ei, fără legătură cu Hamas; o treime dintre ei, copii sub 18 ani), iar peste 150.000 sînt refugiați.

_______________

[i] Urmarea? În cel mai recent sondaj de opinie, desfășurat chiar înainte de izbucnirea conflictului de acum, 60% dintre israelieni susțineau ideea soluției celor două state (în scădere față de cifrele – 67-68% – din 2012); 25% susțineau păstrarea situației actuale, iar 23% – ideea unui stat binațional în care palestinienii să aibă drepturi restrînse (doar 10% doreau un stat în care toți cetățenii să fie egali). 42% dintre israelieni nu au întîlnit niciodată un palestinian.

[ii] După „dezangajarea“ din Gaza din 2005 (cînd Israelul și-a retras coloniștii și soldații din Fîșie, cedînd controlul zonei în mîinile palestinienilor), Tel Aviv-ul a susținut constant că nu mai „ocupă“ acest teritoriu, avînd, deci, dreptul să-l trateze ca pe o țară inamică. Nici un stat sau organizație internațională nu a acceptat această interpretare a legilor internaționale, avînd în vedere că Israelul controlează total intrarea în și ieșirea din Gaza, ca și accesul populației la apă, electricitate, sisteme de canalizare, tratament medical și bunuri de maximă necesitate.

[iii] Impresia pe care o dau toate materialele accesibile mai ales în engleză (dar în limbi europene, în general) este că față de chestiunea israeliano-palestiniană nu există surse 100% „obiective“, iar războiul se poartă intens pe teren informațional – cu toate părțile (inclusiv Hamas și armata israeliană) intens prezente, de pildă, pe Twitter.

[iv] Pentru cei cărora Human Rights Watch li se pare o sursă partizană, iată alte relatări ale evenimentului, în New York Times, Times of Israel, The Irish Times.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.