“Grecia nu va putea niciodată să își plătească datoriile. Fie vom falimenta, fie vom transfera datoria grecilor către Banca Central Europeană”

Redacția
Texte selectate sau scrise de echipa redacţională: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Florin Poenaru.

CriticAtac în dialog cu Leonidas Chrysanthopoulos, Secretar General Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre. S-a născut în 1946 la Atena, unde a studiat Științe Politice și Economice la Universitatea din Atena. A fost reprezentantul Greciei la Naţiunile Unite, Directorul Cabinetului Diplomatic al Ministerului pentru Afaceri Europeneâ şi Director General pentru Afaceri Europene. Activitatea sa diplomatică se întinde de la Toronto, până la Varșovia, Erevan și Beijing.

 

Cum a ajuns Grecia în situația în care se află acum? Este răspunderea guvernului grec, sau putem spune că Grecia nu este decât primul simptom al unei crize mult mai profunde a sistemului capitalist? Unde greșim?

Este rezultatul combinației dintre mai mulți factori. Nu putem numi un singur vinovat și, pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem în trecut cel puțin până la momentul prăbușirii dictaturii în Grecia, în anul 1974. La numai șapte ani, într-un moment în care țara nu își revenise complet de pe urma jafului comis de junta militară, Grecia adera la UE – în speranța că aceasta îi va garanta nu doar pacea, democrația și libertatea, dar și că piața comună va contribui la creșterea economică și dezvoltarea țării.

În momentul în care Grecia a aderat la UE, avea o agricultură înfloritoare, la fel ca și industria, turismul și serviciile. Treptat, am fost obligați să ne reducem producția agricolă, pentru a reduce surplusul de ulei de măsline de la vremea aceea, în timp ce afluxul de subvenții UE ne-a redus, de asemenea, producția agricolă.  Am avut obligația de a ne închide sau de a vinde industria oțelului, pentru a ne conforma normelor UE de concurență loială și, până la urmă, nu am rămas decât cu turismul.

În același timp, în încercarea de a aduce Grecia la „standardele de viață central europene”, UE a început să își exporte bunurile către Grecia. (Liderul grupului parlamentar conservator din Parlamentul german, Kauder, a declarat recent pentru un ziar german că Grecia trebuie dirijată în continuare cu o mână forte către Standardele Central Europene). Dar să revenim la situația de la începutul anilor 1980. Desigur, grecii doreau să aibă toate acele bunuri de lux, mașini scumpe și frumoase, case, sisteme de aer condiționat, telefoane, telecomunicații și așa mai departe. Iar băncile ofereau cu bucurie mijloacele de a le achiziționa – fără să verifice dacă cetățeanul are un venit care să îi permită să restituie vreodată împrumutul acordat. Multe programe de dezvoltare UE au început să îi ajute pe greci să își ridice standardele de viață – și să ajute națiunile industrializate din UE să își vândă produsele. Iar grecii au continuat să consume. Noul trend economic al globalizării a contribuit la rândul său la acest proces. În loc să investească în statele membre, marile industrii din UE au mers către est, având grijă să reducă șomajul în China, înecând piețele UE cu produse ieftine și de proastă calitate. În Grecia, o treime din magazinele de retail care comercializau produse de cea mai bună calitate s-au închis în perioada crizei, în timp ce produsele chinezești cu preț redus și-au mărit cota de piață.

Când, în 1999, Clinton a semnat abrogarea Legii Glass-Stegall, a dispărut orice posibilitate de control a sistemului bancar.

Între timp, UE a creat o monedă comună, Euro – o monedă pe care 60% dintre greci nu au vrut-o, așa cum nu au vrut-o vreodată nici 90% dintre germani. Zona euro era un ansamblu extrem de eclectic de piețe și națiuni dominat de aceeași structură. Schemele de venit erau extrem de diferite, la fel ca și sistemele de pensii, de taxare, de asigurări sociale, de sănătate etc. – și totuși, toate acestea au fost obligate să folosească aceeași monedă, fără să aibă posibilitatea de a-și adapta competitivitatea industriilor prin devaluarea monedei. Desigur, erau reguli care trebuiau urmate: conform Tratatului de la Maastricht, statele membre din zona euro nu puteau avea un raport PIB/ datorie publică mai mare de 60%. Dar încă de atunci lucrurile stăteau altfel în realitate: Italia avea 105,8%, Grecia 97,6%, Belgia 89,6%, Franța 68%, Portugalia 66,4%, iar Germania 65,9%. Așa că întrebarea care se pune este de ce au stabilit politicienii de la vremea respectivă zona euro, când erau perfect conștienți de faptul că șase națiuni îi încălcau din start regulile.

În sfârșit, Tratatul de la Lisabona – pe care foarte puțini politicieni l-au citit – a acordat Uniunii Europene autoritatea de decizie în aceste probleme.

După care, întregul sistem s-a prăbușit

Deci, este vina guvernului grec? Nu în totalitate. Desigur, o națiune poate aștepta de la conducătorii săi ca aceștia să ia decizii în favoarea țării și a poporului lor – și să lupte pentru acestea. Cel puțin, o națiune este îndreptățită să se aștepte ca guvernul său și așa-zișii specialiști să știe ce fac și să aibă cunoștințe și o experiență solidă în propriul domeniu de expertiză. Dar nu așa au stat lucrurile. Chiar și FMI-ul a recunoscut, într-un proces de evaluare internă, că nu a prevăzut criza greacă și că nu știe cum să o gestioneze. Iar declarațiile altor politicieni sunt și ele atât de consecvente în inconsecvență, încât este neclar dacă știu într-adevăr ce fac și de ce. Cel puțin, se ridică întrebarea de ce populația – dacă ați citit comentariile de prin presă – a știut ce se va întâmpla cu măsurile de austeritate implementate anul trecut, în timp ce politicienii nu.

Și ce fac politicienii din zona euro? Nu îi interesează decât să își promoveze interesele naționale și sunt complet lipsiți de viziune în ceea ce privește moneda europeană. Pentru că, dacă ar fi avut viziune, francezii nu ar fi obligat anul trecut o țară în pragul falimentului cum este Grecia să cumpere 6 fregate evaluate la miliarde de euro, iar germanii nu ar fi constrâns Grecia să cumpere aeronave și submarine. Dimpotrivă, ar fi trebuit să interzică oricărui stat membru din zona euro să vândă armament Greciei. Pentru că nu grecii vor menține locurile de muncă din industria de armament franceză și germană. Ceea ce ridică o problemă interesantă. Aceea că Grecia cheltuiește aproximativ 4% din PIB pentru înarmare și că, din 1974, cea mai mare parte a acestui armament este achiziționat din Germania la un cost anual de 300 de milioane de euro, sau de 2,6 miliarde în numai ultimii 5 ani.

Da, este o criză profundă a sistemului capitalist. Să ne uităm numai la criza financiară globală. Dacă până și o țară ca Germania are nevoie de 1500 de ani pentru a-și plăti datoriile în rate lunare de 100 de milioane de euro – și doar datoria, fără să includem dobânda – atunci sistemul capitalist prezintă o eroare extrem de serioasă.

Deci practic, ceea ce a obținut Grecia datorită UE și monedei euro a fost un lucru la care cu siguranță nu ne așteptam – cel puțin, nu pe termen lung. Astăzi suntem controlați de UE și de FMI, astfel că ne-am pierdut suveranitatea ca națiune și, în plus, democrația însăși pare să fie în joc.

Nu oamenii obișnuiți sunt vinovați pentru situația în care a ajuns Grecia și, cu toate acestea, ei sunt cei care trebuie acum să plătească. Există vreo modalitate de a distribuit altfel costurile, astfel încât cei care dispun de posibilități economice mai mari să plătească mai mult?

Cea mai simplă modalitate prin care un guvern poate obține bani este din impozitarea salariilor, a pensiilor și prin impozitare indirectă. Și asta a făcut guvernul Greciei anul trecut. Pensiile s-au redus cu aproximativ 20-30%, veniturile bugetarilor s-au redus cu aproximativ 25%, iar taxele au crescut. Astăzi, benzina costă cu 20 de cenți mai mult în Grecia decât în Germania – în timp ce germanii câștigă de două, până la trei ori mai mult decât salariul mediu pe care îl câștigă un grec în același post și pentru o muncă similară. TVA-ul este de 25%. Iar FMI-ul și UE s-au întrebat de ce nu a crescut și nu înflorit venitul intern după implementarea acestor măsuri, așa cum s-au așteptat – cel mai probabil, nu și-au dat seama că o reducere a venitului cu 25% duce la taxe mai mici pe venit. Reprezentantul FMI s-a mirat îndeosebi de faptul că rata inflației a crescut cu 5,6%, fără să își pună problema că atunci când taxele și costurile sunt mai ridicate, industria va transfera aceste costuri către populație, ducând astfel la un nivel mai mare al inflației. Taxiurile și-au mărit tarifele, la fel ca și transportul public, în timp ce chiar și laptele și pâinea sunt mai scumpe. Mai mulți bani a însemnat de asemenea „o mai mare eficiență” în ochii creditorilor – și, conform politicienilor noștri, singura soluție a fost disponibilizarea oamenilor. Astfel, rata șomajului a ajuns acum la 16%. A scăzut puterea de cumpărare. Magazinele s-au închis. Mai mulți șomeri sunt pe drumuri. Se vinde tot mai puțin. Și iarăși se închid magazine. Este un cerc vicios al recesiunii forțate. Nu este de mirare că Ministra de Finanțe a Spaniei a respins săptămâna trecută propunerile UE similare cu cele impuse asupra Greciei. Astfel de măsuri, a spus aceasta, nu vor stimula creșterea, ci vor duce la recesiune.

Pe lângă aceasta, împrumuturile intră și ies imediat din țară – la fel ca și dobânzile pentru națiunile UE creditoare care, la rândul lor le returnează băncilor, pentru a-și plăti propriile dobânzi pentru împrumuturi. Investițiile în industria și economia țării sunt zero – și dacă nu se restructurează economia, aceste ciclu nu poate fi oprit. Mai multe datorii nu vor face decât să creeze dobânzi și mai mari, care vor necesita noi împrumuturi, la care se vor plăti noi dobânzi. Dau ca exemplu, din nou, cifrele din Germania, care este întotdeauna exemplul de țară UE înfloritoare – a împrumutat recent 300 de miliarde de euro (ceea ce echivalează cu aproape toată datoria Greciei), pentru a plăti dobânzile pe alte împrumuturi pe care le-a făcut deja.

Astfel, cetățeanul obișnuit plătește într-adevăr datoria, în timp ce investitorii și oamenii mai bogați, care sunt de obicei antreprenori, au la îndemână o diversitate de instrumente și posibilități de a-și declara costurile pentru venit și de a utiliza portițele de economisire a taxelor care sunt cât se poate de legale.

Se poate distribui mai echitabil? – Desigur că exista această posibilitate. Nu am nici o soluție la îndemână, dar sunt convins că atunci când gânditorii și experții din toată lumea se întâlnesc și fac niște exerciții de gândire „outside-the-box” [„înafara cutiei”], pot veni cu soluții care să dea posibilitatea săracilor și bogaților să trăiască mai bine în lumea asta. Pământul dispune de resursele necesare – trebuie doar să schimbăm modalitatea de distribuție. Ca și contribuția cetățenilor și a corporațiilor.

Poate că ar trebui să ne regândim cu toții teorema economică de creștere continuă. Fizica ne spune că există o limită naturală a creșterii și că, în momentul în care aceasta este depășită, are loc o explozie sau un dezastru – se pare că același lucru este valabil și pentru sistemul financiar global.

Programul de austeritate este extrem de nepopular în Grecia, unde au avut loc proteste în masă. Unii consideră că grecii nu vor decât să continue  cu modul de viață nesustenabil de a trăi peste mijloacele proprii. Cine trăiește peste mijloacele proprii?

Da, grecii protestează pentru că s-au săturat. S-au săturat de politicieni care îi mint în timp ce continuă să cheltuiască pe elicoptere și nave charter de stat și hoteluri de lux în călătorii. S-au săturat de un sistem care a furat procentajul pe care l-au dat din salariile și pensiile lor. Și sunt numai câteva exemple de ceea ce grecii nu vor mai tolera. Pentru prima oară în istoria modernă, au loc astfel de demonstrații populare care nu sunt nici controlate și nici organizate de vreun partid politic sau sindicat. Numai duminica trecută cinci sute de mii de oameni s-au adunat pe străzile din Atena pentru a protesta pașnic împotriva noilor măsuri și împotriva partidelor politice care au jefuit țara. Iar partidele politice sunt speriate. La fel este și guvernul. Miniștrii au fost atacați cu iaurt. Nici nu îndrăznesc să își arate fața pe străzile din Atena. Oamenii cer decizii imediate, soluții și modalități de a continua.

Grecii sunt cu toții conștienți de faptul că pe umerii lor apasă o datorie care nu poate fi plătită și că asta va însemna greutăți. Dar vor soluții rezonabile, pragmatice pentru a rezolva problema. Sunt dispuși să plătească ceea ce într-adevăr datorează – dar nu și ceea ce au inventat bancherii și politicienii, prin construcții financiare obscure. Și, în cele din urmă, vor o modalitate de a scăpa de aceste probleme, nu să se afunde și mai rău în ele, prin acceptarea unor alte împrumuturi care nu înseamnă, de fapt, decât alte datorii.

Cine trăiește peste mijloacele proprii? Dați-mi voie să spun întâi de toate că întreaga lume trăiește peste mijloacele proprii. În momentul de față folosim și consumăm resursele a două planete și jumătate, în timp ce noi nu avem decât una la dispoziție. Am pus un preț pe orice, chiar și pe lucrurile pe care planeta le-a oferit umanității gratis. Deci, de fapt, cu toții trebuie să revenim la un nivel normal și să încetăm să trăim peste propriile mijloace.

În ceea ce privește Grecia – se fac multe comentarii în presa dinafara Greciei, în care se arată că grecii trăiesc peste mijloacele proprii. Fiecare grec mediu care depinde de contracte de leasing pentru mașină, licența pe care trebuie să o plătească în continuare pentru camionul pe care îl are, ipoteca pe care o are pe casă și care nu este plătit în totalitate, nu poate fi învinovățit, desigur. Este adevărat că economia țării nu este adaptată la cheltuielile cetățenilor săi, pentru că întreaga economie greacă, de la industriile primare, la cele terțiare sunt complet paralizate. Dar nu cetățeanul grec, care încearcă să trăiască dintr-un salariu mediu de 700 de euro pe lună, trebuie învinovățit. Și, mai ales, nu acum, după ce măsurile de austeritate au redus atât de mult veniturile. În momentul de față, grecii trăiesc din economii și – acolo unde se mai poate – fac împrumuturi, mai degrabă decât să moară de foame. Mașini noi? Rata vânzărilor de mașini a scăzut cu 50% în comparație cu anul trecut. Apartamente noi? Cei care au posibilitatea se mută înapoi la țară, pentru a mai reduce din costurile de trai, sau se mută împreună cu alți membri ai familiei, pentru a reduce chiriile. „Enoikiazetai” (de închiriat) și „poleitai” (de vânzare) sunt cele mai des întâlnite anunțuri în Grecia în prezent.

Deși UE finanțează tot soiul de privilegii pentru politicienii și funcționarii săi, în multe din țările UE sărăcia este din ce în ce mai prezentă. În Germania, fiecare al șaselea rezident trăiește sub nivelul de sărăcie, iar Germania indică acest nivel de sărăcie cu un venit anual de  11151 de euro. Un nivel deosebit de ridicat de sărăcie îl prezintă România, cu un venit anual de 1297 de euro.

Dar aceștia muncesc mai puțin și ies la pensie mai devreme a titrat presa germană despre greci. Până când statisticile au scos la iveală că aceasta era o minciună a oamenilor din relații publice și că germanii muncesc mult mai puțin decât grecii și, mai mult, că se bucură mai devreme decât noi de pensie. Deci, trăim noi, cetățenii, peste propriile mijloace? Nu. Dar cineva trăiește, pentru că altfel nu ne-am afla în situația asta. Se poate spune despre un bancher că trăiește peste mijloacele proprii atunci când primește bonusuri de milioane de euro la sfârșitul anului? Sau despre investitorii care au speculat de pe urma crizei Grecești? Nu? Nu trăiesc aceștia din mijloacele tuturor celorlalți?

Când economia europeană a fost relansată după al Doilea Război Mondial, am avut foarte mulți antreprenori – cei mai mulți ai unor afaceri de familie care aveau grijă și se gândeau la viitor și la ce se va întâmpla cu angajații și copii lor dacă închid. Astăzi avem marile corporații. Astăzi un funcționar bancar de la ghișeu câștigă 1500 de euro, iar directorul lui 15 milioane. Am pierdut simțul realității. Lumii nu îi pasă de sustenabilitate, ci doar de capitalul acționarilor pe următoarele trei luni. Și aceasta este problema.

O alternativă ar fi ca Grecia pur și simplu să nu își plătească datoria. În ce măsură este această „reducție” o posibilitate reală?

Acesta este o întrebare simplă, care are un răspuns simplu. Grecia nu va putea niciodată să își plătească datoriile. Așa cum nu va putea nicio altă țară europeană sau SUA. Fie vom falimenta, fie vom transfera datoria grecilor către Banca Central Europeană. Această din urmă posibilitate, care ar putea fi mult mai practică decât ceea ce se întâmplă acum, cu toate împrumuturile, ar reduce datoria care poate fi valorificată ca obligațiuni pe 10 ani, cu o dobândă de 3%. Grecia ar plăti atunci Băncii Central Europene 3% pe o perioadă de 10 ani. Ambele soluții ar permite Greciei să își reducă obligațiile de plată, lăsându-i probabil și posibilitatea și suficiente fonduri din împrumuturi pentru a putea începe să își relanseze și revitalizeze economia.

Grecia are un guvern social-democrat, care este teoretic angajat față de un principiu de justiție socială. Până acum, reforma asigurărilor sociale și reducerea drastică a fondurilor pentru asigurări sociale nu se prea aliniază la ideologia socialistă a partidului de guvernare. De ce se întâmplă asta și credeți că este posibilă o revitalizare a politicilor de echitate socială în Grecia?

Se presupune că Grecia are un guvern socialist și nu unul social-democrat. PASSOK este socialist, iar George Papandreou este în prezent președintele Internaționalei Socialiste. Dar și Mubarak era membru al Internaționalei Socialiste. După prăbușirea Uniunii Sovietice, diferențele dintre stânga și dreapta s-au șters treptat peste tot în lume, până când nu au mai fost prea mari diferențe ideologice între politicile de aripă stânga, de centru și de centru-dreapta. Acesta a fost și cazul Greciei, unde nu sunt mari diferențe între politicile Noului Partid Democrat de centru-dreapta și cele ale PASSOK-ului. Iar acesta din urmă își justifică măsurile de austeritate prin aceea că nu a știut că se va afla într-o situație atât de catastrofală atunci când făcea promisiunile pre-electorale. Se pare că toate partidele din lume încearcă în momentul de față să se poziționeze în centru. Cel mai probabil din motivul că încearcă să ofere cât mai multor oameni cu putință o opțiune politică. Dezavantajul este că sunt lipsiți de perspective și viziuni clare în programele și acțiunile lor – și în curând vor fi astfel și în ochii alegătorilor. Numai viitorul ne va spune dacă partidele vor supraviețui prezentelor linii politice păstrând, în același timp, susținerea populației. În Grecia, renașterea politicilor de echitate socială ar putea fi posibilă numai după un faliment financiar controlat și responsabil din punct de vedere social. Se pare că aceasta nu poate fi realizată decât de noile partide politice, și nu de către cele vechi.

Ar ajuta în vreun fel dacă, după cum sugerează unele voci, Grecia ar părăsi zona euro?

Nu există o clauză de ieșire din zona euro în Tratatul de la Lisabona. Este un club în care calitatea de membru este veșnică. Astfel încât, retragerea oricărui membru din zona euro ar trebui negociată. Ar fi benefic pe termen lung ca Grecia să părăsească zona euro și să revină la drahmă, pentru că prin devalorizarea drahmei exporturile sale ar fi mai competitive peste hotare, ceea ce ar stimula economia greacă. Moneda euro nu poate fi devalorizată, ceea ce duce la procesul economic actual de reducere a cheltuielilor, care pavează drumul către recesiune, după cum am văzut. Dar dacă guvernul grec gestionează tranziția corespunzător, poporul nu ar avea decât de câștigat. Există întotdeauna o altă posibilitate de care se teme Bruxellesul – falimentul financiar al monedei euro în interiorul zonei euro. În asemenea caz, întreaga zonă euro s-ar putea prăbuși, conform punctului de vedere al unor bancheri. Într-o astfel de situație, euro și-ar pierde aproape jumătate din valoare la anunțarea falimentului. Iar dacă ne gândim că euro s-a devalorizat deja cu aproximativ 20% în ultimii ani în comparație cu francii elvețieni și dolarii australieni și alte monede (în momentul de față, euro este ridicat doar în comparație cu dolarul american), o astfel de evoluție este extrem de indezirabilă. Așa-zisele piețe (care, în realitate sunt reprezentate de speculatori) ar începe să exercite presiuni asupra Portugaliei, Spaniei și Irlandei, aducând astfel acestei țări într-o situație asemănătoare cu a Greciei și cu rezultate similare. Asta înseamnă că prăbușirea zonei euro ar crea un nou dezastru financiar mondial. Sper ca o astfel de posibilitate să nu se împlinească, întrucât ar însemna victoria dolarului. Dar dacă acesta ar fi rezultatul falimentului financiar grec, care ar fi în beneficiul Greciei și al poporului grec, atunci așa să se  întâmple. Și poate că o ieșire controlată din zona euro, înainte de prăbușirea completă a sistemului, ar contribui la supraviețuirea celorlalți. Desigur, celelalte țări din „PIGS” ar putea apoi urma exemplul Greciei de a ieși din zona euro, care astfel își va rezolva problemele. Ceea ce va reconfirma cu siguranță că acest întreg construct a fost un eșec încă de la început, dar, cel puțin, aceasta ar putea fi soluția cea mai puțin dezavantajoasă pentru oameni și viețile acestora.

Situația sistemului bancar este atât de critică, încât oricare din marile bănci din Grecia se poate prăbuși în perioada imediat următoare. Și, cel mai probabil, guvernul nu va mai avea de data aceasta posibilitatea de a acorda ajutoare pe scară largă, ca data trecută. A fost o idee bună ca grecii să salveze băncile și credeți  că ar trebui să se întâmple din nou? Care ar fi soluția?

Sistemul internațional bancar/ de mari corporații și lăcomia bancherilor/ investitorilor este una din cauzele crizei financiare globale. În Grecia, omul de rând nu este prea interesat de serviciile bancare de investiții. Pe el îl interesează să economisească o sumă mică de bani, pe care o depune la bancă. Acum, de când băncile au fost conduse către haos, corupție și anormalitate, economisește retrăgându-și depozitele bancare și păstrându-le acasă. Totuși, ar fi o soluție mai bună ca aceștia să își țină banii la bancă, pentru că, altfel, băncile ar falimenta. Nici nu vreau acum să ridic întrebarea unde s-au dus toate sumele mari de bani astfel încât se salvează unii pe alții acum și cu ce își plătesc bonusurile de milioane. Dar desigur, au nevoie de banii săracilor dacă procedează așa. Altfel, nu s-ar teme atât de mult că oamenii își vor închide conturile. Ce ne indică această situație? Nimic mai mult decât că lăcomia umană a deformat din nou conceptul de activitate bancară – care a fost inițial dezvoltat în principal pentru ca oamenii să aibă un loc sigur unde să își depoziteze economiile în timp ce, să spunem, călătoresc, sau când nu au nevoie de ei mai mult timp, pentru a avea posibilitatea de a-i retrage în alt moment sau loc. Este normal ca băncile să rețină un cost de gestionare. Dar lăcomia a pus stăpânire de tot. Acestea împrumută mai departe acești bani, uneori cu dobânzi scandaloase, care depășesc cu mult propriile comisioane. Sistemul Bancar Islamic oferă câteva exemple foarte bune, pentru că nu folosește dobânzile decât într-o măsură foarte limitată, care să acopere costurile și interzice complet speculațiile și cămătăria. Iar acest sistem pare să funcționeze foarte bine. Cel puțin, niciuna din aceste bănci nu a avut până acum vreo problemă financiară pe întreaga perioadă a crizei financiare mondiale. Și nu, nu grecii au fost cei care au salvat băncile. Ci băncile mari au fost cele care au „salvat” băncile, asigurându-le profituri suplimentare din  acest ajutor grec.

Un sondaj de opinie publicat în Kathimerini în 2009, arăta că 46% din greci au o părere pozitivă despre socialism. 21-26% dintre persoanele cu vârste între 18 și 34 de ani au fost de părere că „este nevoie de o revoluție”; iar 60-65% dintre persoanele de toate vârstele au fost de părere că „este nevoie de o schimbare socială profundă”. Credeți că există posibilitatea unei schimbări radicale în Grecia?

Acesta este un sondaj de opinie vechi, de acum doi ani, când niciunul dintre greci nu știa ce s-a întâmplat de fapt și cât de dezastruoasă era situația și cât de dezastruos va fi gestionată de specialiști. Astăzi, aceste cifre ar fi cu siguranță diferite. Revoluția și schimbarea radicală profundă este în desfășurare în Grecia. Și este pașnică și facem tot ce ne stă în putere să rămână așa. Furia oamenilor este atât de mare, încât dacă Grecia ar avea alegeri astăzi ar fi foarte posibil ca Partidul Comunist Grec, alături de alte partide care nu au avut niciodată reprezentanți în parlament, sau care sunt create acum, să intre în parlament și să formeze un guvern de coaliție. Celelalte partide care au participat la jaful țării ar putea nici să nu mai intre în parlament. Da, scena politică din Grecia se va schimba radical, din moment ce țara are nevoie de asta.

Traducere Sanda Watt

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole