Google: cuvinte dincolo de gramatică

Viața umană poate fi descrisă ca un dialog prelungit cu lumea. Omul interoghează lumea și e interogat de către ea. Acest dialog e reglat de modul în care definim întrebările legitime pe care le putem adresa lumii sau pe care lumea ni le poate adresa nouă – și de modul în care identificăm răspunsurile relevante la aceste întrebări. Dacă credem că lumea a fost creată de Dumnezeu, punem întrebări și așteptăm răspunsuri diferite decât dacă credem că lumea este o „realitate empirică” necreată. Iar dacă credem că ființa umană este un animal rațional, practicăm acest dialog altfel decât am face-o dacă am crede că omul este un corp de dorință. Astfel, dialogul nostru cu lumea este întotdeauna bazat pe anumite presupoziții filosofice care îi definesc mediul și forma retorică.

Astăzi, practicăm dialogul nostru cu lumea în primul rând prin Internet. Dacă vrem să-i punem întrebări lumii, ne comportăm ca niște utilizatori de Internet. Și dacă vrem să răspundem la întrebările pe care ni le adresează lumea, ne comportăm ca niște creatori de conținut [content providers]. În ambele cazuri, comportamentul nostru dialogic este definit de reguli și moduri specifice în care întrebările pot fi puse și răspunse în acest cadru al Internetului. Sub regimul actual în care funcționează Internetul, aceste reguli și moduri sunt predominant definite de Google. Astfel, Google joacă astăzi rolul care era ocupat tradițional de filosofie și religie. Google este prima mașină filosofică de care știm care reglează dialogul nostru cu lumea înlocuind presupozițiile metafizice și ideologice „vagi” cu reguli de acces formalizate strict și universal aplicabile. Din acest motiv, este extrem de important pentru cercetarea filosofică actuală să analizeze modul de operare al lui Google, și mai ales să analizeze presupozițiile filosofice care-i determină structura și funcționarea. Așa cum voi încerca să arăt, Google, ca mașină filosofică, își are genealogia în istoria filosofiei – mai ales a filosofiei recente.

Să luăm în considerare regulile Google de dialog cu lumea. Conform acestor reguli, fiecare întrebare trebuie să fie formulată ca un cuvânt sau o combinație de cuvinte. Răspunsul este dat sub forma unui set de contexte în care acest cuvânt sau combinație de cuvinte poate fi descoperit de motorul de căutare. Asta înseamnă că Google definește întrebarea legitimă ca fiind o întrebare despre sensul unui cuvânt individual. Și identifică răspunsul legitim la această întrebare ca o desfășurare a tuturor contextelor accesibile în care apare acest cuvânt. Suma tuturor contextelor desfășurate este înțeleasă aici ca sensul adevărat al cuvântului care a fost întrebat de către utilizator. Și pentru că nu există altă întrebare care poate fi formulată de Google, în afară de întrebarea privind sensul unui cuvânt izolat, acest sens adevărat apare ca singurul adevăr care e accesibil subiectului contemporan. Implicit, cunoașterea adevărată este înțeleasă aici ca suma tuturor ocurențelor tuturor cuvintelor din toate limbile cu care operează astăzi omenirea.

Astfel, Google presupune și codifică disoluția radicală a limbajului în mulțimi de cuvinte izolate. El operează prin cuvinte care sunt eliberate de supunerea lor la regulile obișnuite ale limbii – la gramatica sa. În mod tradițional, atunci când alegeam limbajul (și nu, de exemplu, extazul religios sau dorința sexuală) ca mediu de dialog cu lumea, presupuneam că întrebările noastre – pentru a fi legitime – trebuie să ia forma unor propoziții corecte gramatical, precum: „Care e sensul vieții?” sau „E lumea creată de o inteligență superioară?” etc. Desigur, acestor întrebări se putea și trebuia să li se răspundă doar printr-un discurs corect gramatical – de o doctrină filosofică, o teorie științifică, o narațiune literară.

Google dizolvă toate discursurile transformându-le în norii de cuvinte [word clouds] care funcționează ca niște colecții de cuvinte de dincolo de gramatică. Acești nori de cuvinte nu „spun” nimic – ei doar conțin sau nu un cuvânt particular sau altul. Astfel, Google presupune eliberarea cuvintelor individuale de lanțurile lor gramaticale, de supunerea lor la limbajul înțeles ca o ierarhie de cuvinte definită gramatical. Ca mașină filosofică, Google se bazează pe credința în libertatea extra-gramaticală și în egalitatea tuturor cuvintelor și dreptul lor de a migra liber în orice direcție posibilă – de la un nor local, particular la altul. Traiectoria acestei migrații este adevărul unui anumit cuvânt așa cum este afișat de Google. Iar suma tuturor acestor traiectorii este adevărul limbajului ca întreg – adevărul limbajului care și-a pierdut puterea gramaticală asupra cuvintelor. Gramatica e mijlocul prin care limbajul în mod tradițional crea ierarhie printre cuvintele sale. Iar această ierarhie informa și chiar determina modul în care funcționau întrebările filosofice tradiționale despre cunoaștere și adevăr. A întreba prin intermediul Google presupune, dimpotrivă, o mulțime extra-gramaticală de nori de cuvinte ca răspuns – norii de cuvinte în care apare cuvântul căutat.

De fapt, înțelegerea adevărului ca sens adevărat al cuvintelor nu e neapărat ceva nou în filosofie. Platon începuse deja să chestioneze sensul unor cuvinte izolate precum „dreptate” sau „bine”. Astfel, Platon a demarat procesul de eliberare a cuvintelor de supunerea lor la gramatica miturilor narative și a discursurilor sofiste. Dar el credea că acest sens poate fi găsit numai într-un nor unic de cuvinte care își are locul în cerul transcendent al ideilor pure. Mai târziu, enciclopediile și dicționarele au încercat să definească sensul privilegiat, normativ al cuvintelor individuale. Aceste enciclopedii și dicționare au constituit pasul următor în istoria eliberării cuvintelor de limbaj. Însă libertatea cuvintelor era încă limitată la utilizarea lor în contexte normative prescrise. Filosofia secolului al XX-lea a dus mai departe acest proces de eliberare. Structuralismul – începând cu Ferdinand de Saussure și Roman Jakobson – și-a mutat atenția de la utilizarea normative a cuvintelor la utilizarea lor factuală în cadrul limbajelor vii, contemporane. A fost un pas uriaș către eliberarea cuvintelor, însă conceptul de context normativ de utilizare a rămas practic intact. Limbajul prezent, viu, contemporan a devenit contextul normativ tipic. Același lucru poate fi spus și despre tradiția Anglo-Americană a investigării „limbajului obișnuit”, care se bazează și ea pe o ideologie a prezenței. Adevărata schimbare a început odată cu poststructuralismul – în special deconstrucția derrideană. Aici, cuvintele individuale au început să migreze de la un context la altul, schimbându-și permanent sensul pe parcurs. Implicit, orice încercare de a stabili un context normativ a fost declarată deșartă. Însă această migrație era înțeleasă de deconstrucție ca o migrație potențial infinită cu o traiectorie infinită, astfel încât orice întrebare privind sensul cuvintelor a fost declarată ca neadmițând răspuns.

Astfel, Google poate fi văzut ca un răspuns la deconstrucție în cel puțin două privințe. Pe de o parte, e bazat pe aceeași înțelegere a limbajului ca spațiu topologic, în care cuvintele individuale își urmează propria traiectorie – subminând orice încercare de a fi teritorializate în contexte fixe, privilegiate, normative și de a fi consemnate unor sensuri normative. Pe de altă parte, Google este cu toate acestea bazat pe credința că aceste traiectorii sunt finite – și, din acest motiv, pot fi calculate și afișate. Desigur, ne putem imagina un număr infinit de contexte și, implicit, traiectorii infinite pentru fiecare cuvânt individual. Însă acest gen de imaginație neglijează faptul că orice context trebuie să aibă un anumit suport material – un mediu – pentru a fi „real”. Altfel, un astfel de context e doar ficțional și, prin urmare, irelevant în ce privește căutarea noastră a cunoașterii și adevărului. Se poate spune că Google întoarce deconstrucția cu capul în jos înlocuind o proliferare de contexte potențial infinită, însă doar imaginară, cu un motor de căutare finit. Acest motor de căutare caută nu o infinitate de posibilități de sens, ci o mulțime de contexte, disponibilă de facto, prin care sensurile cuvintelor sunt definite. În realitate, jocul nemărginit al imaginației își are limitele sale în situația în care toate cuvintele apar în toate contextele. Într-o astfel de situație limită, toate cuvintele devin identice în sensul lor – ele colapsează într-un singur semnificant flotant cu zero semnificație. Google previne un astfel de rezultat prin limitarea căutării la contexte care există cu adevărat și sunt deja afișate. Traiectoriile diferitelor cuvinte rămân finite și, astfel, diferite. Se poate spune că fiecare cuvânt ajunge să fie caracterizat de colecția sensurilor sale – o colecție a contextelor pe care acest cuvânt le-a acumulat de-a lungul migrației sale prin limbaj și care poate fi numită capitalul simbolic al cuvântului respectiv. Iar aceste colecții, fiind „reale”, i.e. materiale – sunt totodată diferite.

În contextul unei căutări Google, utilizatorul de Internet se găsește într-o poziție metalingvistică. Într-adevăr, utilizatorul ca utilizator nu este prezent pe Internet ca un context de cuvinte. Desigur, ne putem căuta pe Google propriul nume – și obține toate contextele în care apare acest nume. Dar rezultatele acestei căutări manifestă utilizatorul nu ca utilizator ci ca furnizor de conținut. În același timp, știm că Google monitorizează obiceiurile de căutare ale utilizatorilor individuali și creează contexte din operațiunile lor de căutare. Dar aceste contexte – folosite în principal în targeting-ul publicitar – rămân de obicei ascunse de utilizator.

Heidegger a vorbit despre limbaj drept casă a ființei – o casă în care omul locuiește. Această metaforă presupune înțelegerea limbajului ca o construcție gramaticală: gramatica limbii poate fi, într-adevăr, comparată cu gramatica arhitecturală a unei case. Cu toate astea, eliberarea cuvintelor individuale de aranjamentele lor sintactice transformă casa limbajului într-un nor de cuvinte. Omul devine fără de casă din punct de vedere lingvistic. Prin eliberarea cuvintelor, utilizatorul limbajului este trimis pe o traiectorie care e în mod necesar una extralingvistică. În loc să fie un păstor al cuvintelor, așa cum sugera Heidegger, omul devine un curator de cuvinte – folosind vechi contexte lingvistice, locuri sau teritorii, sau creând altele noi. Astfel, omul încetează să mai vorbească în sensul tradițional al cuvântului. În schimb, el lasă cuvintele să apară sau dispară în diferite contexte – într-un mod practic complet tăcut, pur operațional, extra- sau meta-lingvistic.

Această deplasare fundamentală în utilizarea limbajului e bine reflectată de echivalența crescândă dintre contextele afirmative și critice. Disoluția gramaticii și eliberarea cuvintelor individuale fac tot mai irelevantă diferența dintre da și nu, dintre o poziție afirmativă și una critică. Ceea ce contează e doar dacă un anumit cuvânt (sau nume, teorie, eveniment) apare în unul sau mai multe contexte. În termenii unei căutări Google, o ocurență într-un context afirmativ sau negativ îi conferă cuvântului o aceeași cantitate de capital simbolic. Astfel, operațiile lingvistice de bază, afirmația și negația, devin irelevante și sunt înlocuite de operațiile extralingvistice de includere sau excludere a anumitor cuvinte în anumite contexte – ceea ce e exact definiția curatoriatului. „Curatorul de cuvinte” operează cu textele la fel ca și cu norii de cuvinte – îl interesează nu ceea ce „spun” aceste texte, ci care cuvinte apar în aceste texte și care nu.

De fapt, această dezvoltare a fost deja prezisă de unele mișcări artistice de la începutul secolului al XX-lea – mai ales de futuristul italian Filippo Tommaso Marinetti în textul său din 1912 despre „distrugerea sintaxei”, în care el îndemna explicit la eliberarea cuvintelor de lanțurile sintactice1. Cam în aceeași perioadă, în 1914, el a propus o variantă timpurie de nori de cuvinte pe care le-a numit parole in libertà (cuvinte în libertate)2. Și, după cum se știe, a început să practice în mod conștient o artă și o politică al căror scop era să șocheze și să tulbure mediile culturale burgheze din Europa. În acest fel, Marinetti a inventat ceea ce am putea numi auto-propaganda negativă. El a înțeles că într-o epocă a cuvintelor eliberate, a fi obiectul dezgustului public sau chiar al urii face ca numele tău să apară mai frecvent în media decât dacă ai fi obiectul simpatiei publice. Știm cu toții cum această strategie a devenit o tactică standard de autopromovare în epoca Google.

O altă sursă timpurie a emancipării cuvintelor de gramatică poate fi văzută în utilizarea freudiană a limbajului. Cuvintele individuale funcționează aici aproape ca niște link-uri pe Internet: ele se eliberează de pozițiile lor gramaticale și încep să funcționeze ca niște legături spre alte contexte subconștiente. Această invenție freudiană a fost folosită extensiv de arta și literatura suprarealistă. Arta conceptuală din anii 1960 și 1970 a creat spații de instalații pentru contexte de cuvinte și nori de cuvinte. Arta de avangardă a experimentat și ea cu eliberarea fragmentelor de sunete și a literelor individuale de subjugarea lor la formele de cuvânt stabilite gramatical. Ne putem gândi la aceste practici artistice ori de câte ori urmărim o căutare Google „în timp real” – aici, motorul de căutare începe să lucreze înainte ca forma gramatical corectă a cuvântului căutat să apară.

Astfel, putem spune că Google – cu abordarea sa metalingvistică, operațională și manipulativă a limbajului – se înscrie mai degrabă în tradiția artei de avangardă din secolul al XX-lea decât în tradiția filosofiei de dinainte. Dar în același timp, tocmai această tradiție artistică e cea care se opune practicilor Google. Lupta pentru eliberarea cuvintelor este totodată o luptă pentru egalitatea lor. Egalitatea radicală a cuvintelor – eliberate de structurile ierarhice dictate de către gramatică – proiectează limbajul ca un fel de democrație perfectă a cuvintelor care corespunde democrației politice. În fond, eliberarea și egalitatea cuvintelor între ele sunt cele care le fac universal accesibile. Am putea spune că poezia de avangardă și arta secolului al XX-lea au creat viziunea unui Google utopic – a unei mișcări libere a cuvintelor în interiorul spațiului social. Google-ul factual, realmente existent este desigur o realizare tehnico-politică, dar și o trădare a acestui vis utopic de eliberare a cuvintelor.

De fapt, ne-am putea întreba dacă Google afișează într-adevăr fiecare context existent atunci când ne folosim de el pentru a dezvălui adevărul limbajului – și anume suma completă a traiectoriilor cuvintelor individuale. Firește că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ. În primul rând, multe din aceste contexte rămân secrete – pentru a putea fi vizitate avem nevoie de acces special. În plus, contextele individuale sunt ierarhizate de Google – iar utilizatorul își restrânge în general atenția la primele pagini care de rezultate afișate. Dar cea mai importantă problemă are de-a face cu poziția metalingvistică a însuși motorului de căutare Google. Așa cum am mai spus, utilizatorul de internet operează, în căutarea sa, într-o poziție metalingvistică. El nu vorbește – ci practică selecția și evaluarea cuvintelor și a contextelor. Cu toate astea, Google însuși îi scapă reprezentării lingvistice. El practică o preselecție și o priorizare care sunt totodată și acte de curatoriat al cuvintelor. Subiectul căutării de pe Internet știe că selecția și evaluarea sa a contextelor depind de procesele de preselecție și pre-evaluare efectuate de motorul de căutare Google. Utilizatorul poate vedea doar ceea ce-i arată Google. Astfel, Google e inevitabil resimțit de utilizatorii săi ca o subiectivitate ascunsă (și potențial periculoasă) – care operează în maniera unei conspirații mondiale. Această conspirativită ar fi imposibilă dacă Google ar fi infinit – dar e finit și, implicit, suspect de manipulare. De fapt, următoarele întrebări devin inevitabile: de ce contextele astea și nu altele? De ce această ordine și nu alta a rezultatelor căutării? Care sunt contextele ascunse pe care Google le creează prin monitorizarea practicilor de căutare ale utilizatorilor individuali?

Aceste întrebări conduc la un fenomen care definește tot mai tare atmosfera intelectuală a ultimelor decenii. Mă refer aici la turnura politică și tehnologică din istoria metafizicii. S-a vorbit foarte mult – și se tot vorbește – despre sfârșitul metafizicii. Dar aș argumenta că, de fapt, contrariul e adevărat: noi trăim nu sfârșitul metafizicii, ci democratizarea și proliferarea metafizicii. În fond, orice utilizator de Internet nu este „în lume” pentru că nu este în limbaj. Iar Google se prezintă ca o mașină metafizică care e totodată manipulată de o subiectivitate metalingvistică, metafizică. Astfel, subiectul unei căutări Google devine implicat într-o luptă pentru adevăr care e, pe de o parte, metafizică și, pe de altă parte, politică și tehnologică. E metafizică deoarece este o luptă nu pentru un anumit adevăr „lumesc” sau altul, pentru un context particular sau altul. Mai degrabă, e o luptă care vizează însuși accesul la adevăr – înțeles ca suma totală a contextelor existente din punct de vedere material. E lupta pentru idealul utopic al circulației libere a informației – libera migrație a cuvintelor eliberate prin totalitatea spațiului social.

Cu toate astea, această luptă devine tehnico-politică, pentru că dacă toate cuvintele sunt deja recunoscute ca „metafizic” libere și egale, fiecare instanța particulară a includerii și excluderii lor trebuie să fie identificată ca un act de putere politică, tehnologică sau economică. Fără viziunea utopică a cuvântului pe deplin eliberat, Google ar fi imposibil – și o critică a Google ar fi, de asemenea, imposibilă. Doar dacă limbajul a fost deja transformat într-un nor de cuvinte, putem ridica întrebarea privind capitalul simbolic al fiecărui cuvânt – pentru că doar în acest caz capitalul simbolic al cuvintelor individuale devine rezultatul unor practici extra-lingvistice de includere și excludere. Google-ul „realmente existent” poate fi criticat doar din perspectiva poetică a ceea ce am putea numi un Google utopic – un Google care întrupează conceptul de egalitate și libertate pentru toate cuvintele. Idealul utopic, avangardist, al cuvântului eliberat a produs o „poezie dificilă” care pentru mulți cititori pare inaccesibilă. Cu toate astea, tocmai acest ideal utopic e cel care definește lupta noastră contemporană, cotidiană pentru accesul universal la libera circulație a informației.

_____

1 Filippo Tommaso Marinetti, Les mots en liberté futuristes, Lausanne, Editions l’Âge d’Homme, 1987 [ed. or. 1919], pp. 13sqq.

2 Ibid., pp. 40-41.

 

Traducere din limba engleză de Alex Cistelecan

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.