Geneza leninismului romantic

indexContinuăm prezentarea cărţilor nominalizate la Premiul CriticAtac pe 2012 cu un fragment din Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc 1948-1989 de Emanuel Copilaş, Institutul European.

Leninism romantic

Ideologia oficială a comunismului românesc în perioada sa de închegare și individualizare în raport cu centrul moscovit, survenită după instaurarea lui Nicolae Ceaușescu la putere, în 1965 – o numesc leninism romantic. Ea nu se identifică, așa cum s-ar putea crede, cu gândirea și personalitatea lui Ceaușescu, în ciuda faptului că acesta a contribuit în cea mai mare măsură la definitivarea ideologică a leninismului romantic. Tendințe și orientări sociale, inerții administrativ birocratice și fidelități personal-ideologice își aduc aportul la înțelegerea leninismului romantic cel puțin în aceeași măsură. O altă particularitate a leninismului romantic o constituie structura sa intelectuală compozită, la care și-au adus din plin contribuția leninismul, romantismul german, fascismul sau naționalismul. De asemenea, leninismul romantic cuprinde în conținut atât elemente moderne sau exacerbat-moderne (care țin de leninism în sensul legitimării prezentului prin edificarea lumii viitoare, post-capitaliste, și prin credința în confirmarea științifică a acțiunilor regimului de către legile istorice a căror finalitate, culminând cu instaurarea revoluției globale, pretindea că o anunță), cât și din elemente anti-moderne (romantismul german cu al său cult al eroilor și al gloriei, respectiv naționalismul prin care se urmărea câștigarea populației de partea regimului, un naționalism pretins însă a fi epurat de inflexiunile sale „burgheze”, „reacționare” și „șovine”).

[…]

Evaluarea marxistă a dimensiunii internaționale a leninismului romantic

Filiația dintre marxism și leninism este de netăgăduit, așa cum am putut constata în capitolul teoretic. Teme predilecte din teoriile lui Marx au fost reinterpretate astfel încât au căpătat tot mai distinct conturul unei ideologii, o evoluție pe care gânditorul german cu siguranță nu ar fi aprobat-o dacă i-ar fi fost contemporan. Am văzut care sunt, pe scurt, principalele premise sociale, eonomice și filosofice ale marxismului: emancipare, surmontarea modului de producție capitalist, respectiv abolierea obiectualizării creației umane și anularea raportului dintre subiect și obiect, specific etapei istorice capitaliste, unde ultimul devine autonom și obține chiar o poziție superioară comparativ cu primul. Creația devine mai importantă decât creatorul, pe care îl subjugă. Revoluția preconizată de Marx semnifică depășirea acestui dualism și reluarea în posesie a umanității pe sine înseși ca întreg, inclusiv, sau mai ales, activitatea sa productivă în general, indiferent de domeniu.

Lenin, pe de altă parte, era mai puțin interesat de revoluția socială și conceptuală a lui Marx în favoarea celei politice. Bolșevismul s-a impus într-o țară agrară, înapoiată și subdezvoltată în raport cu standardele occidentale, pe când Marx se așteptase ca tocmai societățile cele mai avansate din punct de vedere economic să se transforme în pepiniere ale revoluției, deoarece trecuseră deja prin faza capitalistă, cea care oferă condițiile materiale pentru efectuarea revoluției; ultimul ingredient îl reprezenta dezvoltarea conștiinței proletariatului ca și clasă transnațională, de sine stătătoare. Predicțiile lui Marx nu s-au adeverit, dar au contribuit enorm la „umanizarea” capitalismului occidental. În Rusia, pe de altă parte, ideile marxiste au fost transformate din instrumente de cercetare empirică având rol declarat emancipator în arme de luptă pentru care practica socială nu mai reprezenta reperul absolut, ci inamicul care trebuia modelat în numele unor principii pseudoreligioase și pseudoștiințifice, așa cum a demonstrat Alain Besançon (1993). Materialismul istoric al lui Marx, originat din activitatea socială propriu-zisă, și care confirma sau infirma evaluările teoretice ale autorului, acestea modificându-se în consecință – este abandonat în cazul leninismului, în special în cazul leninismului post-revoluționar, în numele materialismului dialectic. Acesta nu mai reprezintă un produs al practicii și experienței, exercitând asupra lor un rol regulativ, ci este independent în raport cu realitatea empirică, pe care își propune să o constituie și reconstituie în conformitate cu propriile aspirații ideologice (vezi Kubálková, Cruickshank: 1980). Sau, cum am argumentat în ultimele capitole ale acestui studiu, „conștiința socialistă” nu mai este, ca la Marx, o emanație a „existenței sociale”, ci se erijează într-un corectiv al ei. Marx și Engels avertizau însă în Ideologia germană: „Pentru noi comunismul nu este o stare care trebuie creată, un ideal după care va trebui să se ghideze realitatea. Noi numim comunism mișcarea reală care suprimă starea actuală. Condițiile acestei mișcări rezultă din premisele existente” în cadrul structurii, nu al suprastructurii, am putea adăuga (Marx, Engels: 1956, 32; subl. în. orig.).

La nivel internațional, marxismul nu s-a pronunțat atât de consistent și de articulat pe cât a făcut-o leninismul, care a pretins de altfel că se exprimă în numele său. Marx analiza relațiile internaționale înglobându-le în procese sociale mai ample, corespunzătoare propriei scheme istorice. Unitatea de bază a analizei sale sociale era clasa. Conflictul dintre clase structura dialectic întreaga evoluție a umanității, urmând să culmineze, prin revoluția proletară, cu abolirea claselor înseși și încetarea conflictualității dintre om și produsele muncii acestuia. O abordare „orizontală” a relațiilor internaționale, consideră Kubálková și Cruickshank, diferită de cea „verticală”, clasică, bazată pe state. Leninismul, în schimb, afirmă statul, pe lângă clasă, ca fiind un element cel puțin la fel de important (Kubálková, Cruickshank: 1980, 93-94; vezi și Lenin: 1945). Cu timpul, pe măsură ce regimurile leniniste au început să se „îmburghezească”, statul a devenit chiar mai important decât clasa. Modelul leninist de analiză internațională identificat de către Kubálková și Cruickshank poate fi găsit și într-una din puținele lucrări de teorie internațională apărute în România socialistă. Este vorba de Dilectica politicii internaționale, publicată de Silviu Brucan în 1985, unde autorul prezintă un cadru interpretativ al politicii internaționale în care „presiunea tehnologiei”, creatoare de „interdependență” se reflectă asupra „politicii puterii” (hegemoniei statelor puternice) și impulsionează „auto-afirmarea națională” a statelor din lumea a doua și a treia, care la rândul ei va declanșa, mai devreme sau mai târziu, „revoluția socială” la nivel global (Brucan: 1985, 183). Observăm deci că rolul națiunii este mai important decât cel al clasei, iar revoluția prevăzută de Brucan are loc mai întâi la nivel politic, național, în cadrul suprastructurii, de abia ulterior coborând în plan social, odată cu prezumtiva emancipare a proletariatului mondial. Exact inversul procesului teoretizat de Marx. Încă o confirmare deci, dacă mai era cazul, a distorsionării leniniste și romantic-leniniste a marxismului.

Dacă leninismul sovietic a distorsionat atât de mult marxismul, politizându-l și ideologizându-l deopotrivă, leninismul romantic a făcut pași mult mai mari în această direcție. Asta deorece, pe lângă reinterpretările leniniste ale marxismului, avem de-a face în acesta caz și cu romantism, naționalism și fascism. Marx a cunoscut și combătut primele două curente ideologice, considerându-le ideologii care mențin umanitatea captivă în spectrul „idealist”, pentru a folosi termenii săi, îngreunându-i în același timp șansele de progres. Ravagiile fascismului i-au rămas necunoscute, dar le-ar fi denunțat cu siguranță în stilu-i caracteristic: vehement și caustic, pe de o parte, riguros științific, pe de cealaltă parte.

Postura eroică în care leninismul romantic se imagina pe sine în plan intern și internațional, făcând apel la mitologii istorice militante, ambalate într-un ambalaj propagandistic extrem de complex și sofisticat, nu ar fi obținut niciodată aprobarea lui Marx. Dimpotrivă, ar fi fost ridiculizate și înfierate cu precizia caracteristică autorului Capitalului. Ierarhia rigidă în plan intern și ambițiile exacerbate în plan extern, combinate cu obiectivul perseverent urmărit de a integra PCR și ideologia subsidiară partidului în cadrul societății, amintind, așa cum am observat când am discutat structura ideologică a leninismului romantic, de „organicismul” și „iubirea” pe care romanticii germani le valorizau și le postulau ca fundament al relației dintre monarhi, rege și regină, ambii modele de virtute, și cetățeni, însuflețiți de curajul, cumpătarea și eroismul lor – pe lângă faptul că imprimă leninismului romantic o amprentă ideologică distinctă, ar fi în atras din nou oprobiul lui Marx, care a scris și militat toată viața împotriva unor astfel de recrudescențe ale medievalității, oriunde s-ar fi manifestat ele. Dacă filosoful german se prezenta destul de des ca nefiind „marxist”, cu predilecție atunci când teoriile sale erau prost sau doar pe jumătate interpretate, nu putem decât să ne imaginăm cum ar fi reacționat la revendicarea, fie și îndepărtată, de către leninismul romantic a teoriilor sale socio-politice. Scrie Marx, referindu-se la perioada premergătoare a loviturii de stat a lui Ludovic Bonaparte din Franța anului 1852 când revoluția din 1848 părea să-și fi consolidat cuceririle politice: „Ca întotdeauna, slăbiciunea își găsise salvarea, crezând în minuni; ea credea că dușmanul este înfrânt, atunci cînd îl înlăturase în fantezia ei, și pierdu orice capacitate de a înțelege prezentul, deoarece glorifica pasivă viitorul ce credea că o așteaptă și faptele pe care avea de gând să le săvîrșească, dar pentru care pretindea că オンライン カジノ nu era încă momentul” (Marx: 1949, 240-241). „Slăbiciunea”, în cazul nostru, poartă numele de leninism romantic.

În ceea ce privește analiza leninismului romantic prin prisma curentelor marxiste contemporane, situația nu este deloc mai roză. Dimpotrivă. Immanuel Wallerstein, cu care ne-am mai întâlnit în această lucrare, operează o delimitare clară între marxism și leninism. Pentru a o identifica, să recapitulăm principala schemă teoretică pe care acesta o propune, „sistemul mondial modern”, care nu semnifică altceva decât geneza și specificul capitalismului global. „Sistemul mondial modern”, susține Wallerstein, a început să se contureze prin secolul XV, aproximativ odată cu descoperirea și devastarea Americilor de către conchistadorii spanioli. Specializarea producției și flexibilitatea politică au evitat transformarea capitalismului într-un imperiu, așa cum se întâmplase până atunci. Capitalismul a supraviețuit și a prosperat tocmai datorită dinamismului economic și inegalităților constitutive care alcătuiau, atunci ca și acum, forța sa motrică. Astfel, în sistem s-au departajat cu timpul un centru, o semiperiferie și o periferie, cu conținuturi deloc statice. Statele pot migra dinspre centru spre semiperiferie și dinspre semiperiferie spre periferie, cum la fel pot migra și în sensul periferie-semiperiferie-centru. Migrațiile uzuale au loc de obicei pe câte un singur nivel și se desfășoară de-a lungul a decenii, chiar secole întregi. Probleme politice și culturale majore ale Occidentului, cum ar fi Revoluția Franceză, de exemplu, devin neesențiale pentru Wallerstein: sistemul mondial modern era deja consolidat la trecerea dintre secolele XVIII și XIX, și deci forma politică a modernității este în definitiv mai puțin importantă în raport cu structura ei economică. Până la urmă, tara inerentă sistemului, argumentează Wallerstein, este că centrul menține voit semiperiferia în stare de dependență și periferia în stare de subdezvoltare pentru a își menține poziția privilegiată în cadrul economiei mondiale (Wallerstein: 1989, 1992).

Pentru Wallerstein, marxismul clasic urma să fie pus în practică, așa cum de altfel argumentaseră și autorii săi, la nivelul centrului. Leninismul, în schimb, nu se putea naște decât în cadrul semiperiferiei. Motivele sunt clare: în statele dezvoltate, proletariatul avea un nivel de viață mai ridicat și opțiuni diverse și atractive pentru petrecerea timpului liber, fapt care influența negativ dezvoltarea militantismului și a conștiinței de clasă; apoi, cu excepția Germaniei și a Italiei, care vor fi de altfel și primele state fasciste, naționalismul, un factor care a contribuit, deși parțial și camuflat sub forma „anti-imperialismului” la succesul leninismului în Rusia, purtând, împreună cu apelurile la luptă de clasă, promisiunea dezvoltării economice și a prosperității sociale – nu era atât de dezvoltat în interiorul statelor din centru astfel încât să potă contribui cu succes la mobilizarea societăților în scopuri revoluționare, singur apelul internaționalist al luptei de clasă nefiind suficient în acest sens, așa cum o demonstreză și comportamentul partidelor socialiste europene în timpul primului război mondial; nu în ultimul rând, ca mișcare anti-sistemică, leninismul ar fi fost mult mai greu de pus în practică în interiorul statelor din centru, unde „reacțiunea” era atotputernică. La fel în ceea ce privește lumea a treia, insuficient dezvoltată la nivelul infrastructurii și al industriei pentru a gestiona anvergura revoluționară necesară pentru un astfel de demers. Unica soluție era dată deci de semiperiferie, categorie în care Rusia țaristă se încadra pe deplin (Wallerstein: 1991, 88).
Atâta timp cât a existat, leninismul sovietic a constituit pentru lumea capitalistă „o justificare ideologică a și cimentul hegemoniei sale în sistemul-lume (sistemul mondial modern, n.m.) (Wallerstein: 1991, 90). Eșecul regimurilor leniniste s-a datorat strategiilor de dezvoltare naționale în esență, care nu au atacat capitalismul global la nivel sistemic, ci fragmentat, în funcție de interesele fiecărui stat comunist în parte și în ciuda retoricilor oficiale despre „frontul comun” împotriva „agresiunii imperialiste”. Este exact ceea ce susține și Robert Tucker, pentru care comunismul ajuns la putere se transformă mai devreme sau mai târziu în național-comunism (Tucker: 1969), tocmai pentru că baza revoluției este limitată la spectrul național, nefiind deci sistemică, așa cum prevăzuse Marx, condiție necesară pentru un autentic internaționalism. Scrie Wallerstein:

Construcția socialismului în această lume, dacă este să aibă loc, se află încă în fața noastră – ca opțiune, mai puțin ca certitudine. Experiențele așa-numitului socialism real ne pot învăța multe ca exemplu negativ și puține ca exemplu pozitiv. E bine să ne amintim că în final marxism-leninismul a funcționat în realitate mai degrabă ca o ideologie a dezvoltării naționale deât ca o ideologie a construcției socialiste. Dezvoltarea națională este însă un concept esențialmente iluzoriu în cadrul unei economii globale capitaliste. Nu va fi niciodată atinsă, nici măcar parțial, de către majoritatea țărilor. Motivul pentru care marxism-leninismul devine în prezent o ideologie defunctă (este avută în considerare perioada de la începutul anilor ’90, n.m.) este că toate ideologiile dezvoltaționiste devin defuncte.

Marxismul, pe de altă parte, nu a început ca o ideologie a dezvoltării naționale, și nu este condamnat să fie înțeles numai în această manieră constrângătoare. Există și alte interpretări posibile ale lui Marx. Și în deceniile următoare poate avea loc, probabil va avea loc, o dezvoltare a gândirii și practicii care ne-ar putea permite să ajungem la un nou consens ideologic, la o nouă epistemologie științifică, o nouă istoriografie care va încorpora previziunile și valorile fundamentale ale lui Marx și, în spirit marxist, le va depăși înspre un nou Aufhebung care ar putea permite construcția unei lumi mai democratice, mai egalitare (Wallerstein: 1991, 96-97).

Iată deci adevărata dimensiune a prăpastiei dintre marxism și leninism. Prăpastia este însă și mai adâncă între leninismul romantic și marxism, așa cum a avut deja ocazia să constatăm. Așadar, cum ar putea fi analizat leninismul romantic prin intermediul schemei wallersteiniene? Ca poziție geopolitică se încadrează sigur, împreună cu celelalte regimuri de tip leninist, în cadrul semiperiferiei. RSR nu încerca însă să migreze înspre centru ci, mai mult să transforme centrul însuși în conformitate cu strategia de dezvoltare națională sau mai degrabă ultra-naționalistă de care era animat. Pentru a obține acest rezultat, se avea în vedere, exact ca în cazul leninismului asianizat, o alianță cu periferia. În viziune romantic leninistă deci, semiperiferia, unde RSR ar fi ocupat un loc central, împreună cu tot mai multe state periferice care s-ar fi dezvoltat pentru a accede la acest nivel – urma să înlocuiască statele capitaliste dezvoltate pentru a se constitui în noul centru, din care influențele „burgheze” urmau să fie complet eradicate.

Pe lângă acesta, perspectiva analitică a lui Wallerstein este deductivă, analizând influențele sistemice ale „economiei lume” asupra actorilor internaționali, în manieră similară cu modul de operare al neorealismului, care insistă asupra celui de al treilea nivel de analiză în RI, acela al structurii internaționale. Însă, așa cum am menționat la începutul studiului, perspectiva pe care o dezvolt în cadrul acestui studiu pornește de la nivelul al doilea de analiză teoretizat de Waltz, acela al structurii interne, politico-economice, a statelor. Asta din punctul de vedere al teoriilor pozitiviste, clasice, a RI, a căror carențe le-am detaliat la începutul capitolului. Leninismul romantic se pretează însă cel mai bine la o abordare inductivă, așa cum propune socio-constructivismul.

Un alt cercetător contemporan de orientare marxistă, Eric Wolf, distinge, în cheie antropologică în primul rând, trei moduri de producție: capitalist, „tributar” și bazat pe „relații de rudenie”. Acestea ar acoperi, în termeni uzuali, lumea întâi, apoi societăție subdezvoltate, influențate încă de anumite forme de feudalism sau de ceea ce Marx numit „modul asiatic de producție” și, în sfârșit, societățile primitive, anistorice, unde relațiile de rudenie intra și inter-tribale alcătuiesc eșafodajul raporturilor sociale (Wolf: 2001, 72-99). Leninismul romantic nu se încadrează nici în modul capitalist de producție, al cărui dușman neîmpăcat se proclamă, nici în cel bazat pe relații de rudenie. Rămâne deci doar modul tributar unde, afirmă Wolf, există o distribuire a producției între factorii decizionali centrali, respectiv cei locali. În funcție de raporturile care se stabilesc între cele două părți, „Societățile istorice întemeiate pe modul tributar pot astfel avea înclinație către centralizare ori fragmentare, sau pot oscila între acești doi poli” (Wolf: 2001, 81). Putem deci considera leninismul romantic un mod de producție tributar, în ciuda indiscutabilei sale modernități, în care tendințele de centralizare au fost impuse de la început și unde nu există abateri oricât de mici de la această regulă. Aici ne vine în ajutor și „neotradiționalismul” teoretizat de Kenneth Jowitt (1993), exemplificând corupția și relațiile personale care distribuie puterea în interiorul regimurilor leniniste târzii, într-un mod asemănător cu omportamentul economic, politic și social al lorzilor feudali din evul mediu. Dar nici modelul teoretic al lui Wolf, fundamentat la rândul său pe o orientare deductivă, nu este satisfăcător pentru o cercetare în profunzime a leninismului romantic.

În sfârșit, Robert Cox, politolog de inspirație gramsciană, propune la rândul său un model de interpretare a funcționării lumii contemporane, bazat, la fel, pe trei compartimente, dar, de această dată, sociale, nu politico-economice, așa cum am întâlnit la Wallerstein și Wolf.

Primul nivel îi include pe cei care sunt integrați în economia globală. Acest strat începe cu managerii economiei globale în sectoarele public și privat și se termină cu muncitorii relativ privilegiați care servesc producția și finanțele globale, având slujbe destul de sigure. Un al doilea nivel îi include pe cei care servesc economia global într-o manieră subordonată și mai precară. Aceștia sunt forța de muncă potențial disponibilizabilă, tărâmul „flexibilității”, „restructurării”, „reducerii” și „externalizării”. (…) Utilizarea tipului periferal și precar este în creștere în țările dezvoltate pe măsură ce proporția locurilor de muncă stabile este în scădere, și caracterizează majoritatea slujbelor industrial în țările sărace. Nivelul de jos îi include pe cei care sunt excluși din economia globală. Aici intră șomerii permanenți, munca inutilă sau cei angajați în condiții dezavantajoase și mulți dintre cei care trăiesc în ceea ce un fost comisar European a numit „țările inutile”, i.e. acele țări care au puține șanse de a reuși în economia globală (Cox: 2003, 84, subl. în orig.).

Deși perspectiva analitică este, spre deosebire de modelele propuse de Wallerstein și Wolf, inductivă, accentul cade pe factorul social, nu pe cel politico-ideologic. Este tocmai ceea ce diferențiază marxismul de regimurile leniniste, care funcționează, după cum am văzut, „de sus în jos”, nu „de jos în sus”, trădând încă o dată distanțarea față de concepțiile originare ale lui Marx. Leninismului romantic nu i se poate aplica deci acest model decât printr-o extrapolare politică, în care caz ar ocupa nivelul al doilea al actorilor internaționali având o funcție provizorie, nesigură și „precară” în economia globală capitalistă. În concluzie, regimurile leniniste în general și leninismul romantic în particular nu pot fi cercetate decât parțial, cu atât mai puțin eficient cu ajutorul grilelor conceptuale marxiste, fie ele clasice sau contemporane.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.