GENERAŢIA ZERO a politicii româneşti îşi face Partid

Vasile Ernuhttp://www.ernu.ro
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom 2006, 2007, 2010) care a fost tradus în mai multe limbi. În 2009 publică la ed. Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului. În 2010 publică (Editura Polirom) împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. În 2012 publică (Editura Cartier) volumul Intelighenţia rusă azi.În 2013 publică (Editura Cartier) volumul Sînt un om de stînga. Alături de C. Rogozanu, C. Şiulea şi O. Ţichindeleanu este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului, ed. Cartier 2008. În ultimii ani a ţinut rubrici în România Liberă, HotNews, Adevărul, Timpul, Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

O Fantomă bîntuie Generaţia Zero a României! Însă cine e Generaţia Zero şi ce Fantomă o bîntuie? Am numit Generaţia Zero a politicii româneşti, generaţia care a devenit activă, a început să intre în pîine în anii 2000, anii Zero (00) ai acestui secol. Adică, cea care la Revoluţie avea aproximativ între 10 şi 25 de ani (plus, minus cîţiva ani în cîteva cazuri de excepţie). Fantoma care o bîntuie este una legată de Putere. I-a venit şi acestei generaţii vremea să răspundă la întrebările esenţiale de tip rusesc: „Cine-i vinovat?” şi „Ce-i de făcut?”. Prima întrebare s-a născut dintr-o nemulţumire generalizată cum nu s-a mai întîlnit de pe vremea dictaturii ceauşiste; a doua decurge firesc din prima. Întrebarea politică românescă: „noi cu cine votăm?” nu mai este de actualitate pentru Generaţia Zero, căci aproape unanim s-a ajuns la concluzia tragică: nu mai ai cu cine vota, fiindcă toţi sînt o apă şi un pămînt. Deci, s-a închis un ciclu.

Generaţia Zero, fie că e de stînga, fie că e de dreapta, nu se mai regăseşte în partidele care pretind că o reprezintă. În ultima perioadă tot mai multe voci ale ei pun în discuţie necesitatea creării unui nou Partid. I-am auzit vorbind despre acest subiect şi pe Dan Tapalagă, şi pe Daniel Funeriu, şi pe Cristian Ghinea. Problema este discutată şi de  oameni mai tineri din sfera dreptei conservatoare, dar şi de tineri din zona stîngii intelectuale. Mă voi opri însă asupra textului lui Cristian Ghinea apărut pe Contributors căci mi se pare simptomatic asupra modului în care se pune problema.

Să fie clar de la început: salut punerea problemei. Cred că este foarte necesară. Însă după ce am citit cu atenţie textul şi comentariile, am o mare problemă cu acest mod de a pune problema. Fantoma care îl bîntuie pe Cristian Ghinea nu este o fantomă politică sau ideologică, ci una pur tehnică. Cum ar spune cineva: e un pas înainte într-o direcţie total greşită. În construcţia acestui angrenaj, Cristian Ghinea nu are o problemă politică sau ideologică, ci o problemă tehnică şi managerială. Pe Ghinea nu-l interesează ideologia, adică care sînt ideile şi valorile care unesc acel grup politic, ce îl ţine împreună. Nu îl interesează nici pe cine reprezintă acel grup, pentru cine şi ce luptă. Se pare că pentru autorul textului, politicul nu este o problemă de conţinut, ci una de gramaj. Pentru Cristian Ghinea, Partidul este un simplu SRL. Adunăm nişte membri, care devin acţionari prin cotizaţii, iar din cotizaţii plătim un grup managerial care conduce Partidul. Ca să nu facă ce fac şi celelalte partide (să nu ia mită, să nu dea mită electorală, etc), facem nişte reguli clare şi severe şi constituim o Comisie de Etică, independentă, care va urmări vigilent activitatea membrilor Partidului.

Pentru mine este foarte greu să înţeleg acest discurs de tip tehnocrat şi managerial, unde politicul nu este un spaţiu al polemicii şi dezbaterilor, al negocierilor şi argumentelor, şi mai ales al ideologiilor şi luptelor, ci o banală problemă tehnicistă, acompaniată cu puţină tactică şi strategie. Adică facem o maşină-politică şi un ghid cu instrucţiuni de folosire. S-a defectat maşina-politică, scoatem instrucţiunile tehnice, o reparăm şi mergem mai departe. Aproape ca la Bruxelles.

Facem un partid, ca să ce? Ca să preia puterea, fireşte. Cînd îţi pui însă problema creării unui Partid, atunci trebuie să gîndeşti pe spaţii foarte mari şi de lungă durată. Preluăm puterea. Problema, însă, e ce faci cu ea? Cum te legitimezi şi prin ce te legitimezi? Pe cine reprezinţi de fapt? Care este proiectul de societate pe care-l propui? Încă un partid care să predice mantra FMI sau Bruxelles? Pînă şi vechii noştri boieri mai renunţau să se închine la Înalta Poartă şi o mai luau pe cont propriu din cînd în cînd. Am avut cîteva generaţii care chiar au fost capabile să gîndească şi să realizeze nişte proiecte proprii (paşoptiştii şi generaţia Unirii sîmt poate cele mai reuşite). Prin urmare, dincolo de instrucţiuni tehnice, noi ce propunem?

Un partid managerial marca Cristian Ghinea, care nu reprezintă decît pe cei care cotizează, care nu are o ideologie ci doar instrucţiuni tehnice, nu mi se pare nici serios şi nici solid. Un astfel de partid poate fi, în cel mai bun caz, absorbit de alte partide care au experienţă în lupta politică. Iar în cel mai rău caz, cumpărat cu foarte puţini bani, cu tot cu Comisia etică şi instrucţiunile tehnice la pachet. Partidele nu pot fi conduse de manageri salariaţi, ci de oameni politici care se impun într-un lung proces de luptă şi negociere politică. În momentul în care politicul este trecut în sfera managerilor şi tehnocraţilor, politicul dispare. E cam ceea ce au încercat şi comuniştii să facă. Despre dispariţia sensului de politic am mai scris recent (De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical): cred că este cel mai mare pericol care ne pîndeşte acum.

Generaţia noastră intelectuală, cred eu, trebuie să pornească nu de la crearea unui partid sau înregimentarea într-un partid. Avem deja pentru ambele cazuri exemple de eşecuri răsunătoare. Apariţia (lăudabilă, dealtfel) şi dizolvarea partidului Uniunea pentru Reconstrucţia României este un exemplu perfect a ceea ce înseamnă acest model de construcţie. Aşa se va întîmpla cu orice partid care se produce pe model managerial sau bovaric. În ce priveşte înregimentarea in corpore a unor grupuri de intelectuali în partid este la fel de neproductiv în acest moment. Cazul PDL cu incorporarea lui TRU, Voinescu, Baconschi, Preda&co este exemplar. Un eşec aproape total, cu un final tragic care încă nu s-a încheiat. Deasemenea, este foarte riscantă apropierea prea mare de Putere. A se vedea ce s-a ales din acţiunile şi eficienţa aşa numitului grup „intelectualii lui Băsescu” (unii, numiţi aşa poate pe nedrept), care au fost utilizaţi şi folosiţi pe post de decor. Apropierea prea mare duce la incapacitatea de luptă pentru că dispare cîmpul, spaţiul de luptă. Însă nici depărtarea prea mare de Putere nu e eficientă. Depărtarea sau apropierea prea mare fac lupta imposibilă. Pentru a putea lupta, trebuie să fii la o distanţă care să facă posibilă lupta. Adversarul (sau inamicul) trebuie să se afle în aria cîmpului de lovituri.

Din punctul meu de vedere, ceea ce trebuie să facă urgent, dar programatic Generaţia Zero ar fi:

  1. Redefinirea şi asumarea ideologică a diverselor grupuri. Un grup se solidarizează politic pe termen mediu şi lung, în primul rînd pe bază ideologică. Trebuie să uităm fantasma stării apolitice, nonideologice. Nu există aşa ceva, iar a trăi într-o astfel de fantasmă duce la apariţia unor mutanţi politici greu de controlat. Asumarea unei ideologii trebuie să fie foarte clară şi poate e timpul să mai aerisim puţin centrul care a devenit locul preferat al oportunismului care are mare tradiţie în România. E timpul să renunţăm la vechile forme de rezistenţă individuală sau de grup şi să trecem la ofensivă ideologică şi practică politică. E foarte importantă asumarea ideologică într-o ţară în care pentru partidele politice ideologia ţine de populism sau oportunism. La noi, partidele intitulate de stînga fac mereu dreapta, iar cele de dreapta o iau în toate direcţiile. De exemplu, cazul PDL este absolut hilar: trece de la stînga (Internaţionala Socialistă) la dreapta (PPE) fără ca vreun membru al său să manifeste public vreo îndoială ideologică. Iar mai nou, ideologii aceluiaşi PDL ne predică discursurile neoconservatorilor americani în traducere românească fără niciun scrupul. Ce va predica mîine, nici Dumnezeu nu ştie.
  2. Crearea unor grupuri care să facă politică în afara politicii de partid. Astăzi, politica reală este în afara partidelor. (Asta nu înseamnă că acest tip de politică înlocuieşte politica de partid.) Însă politica făcută în afara partidelor trebuie să facă presiune mai ales asupra partidelor şi grupurilor centrale ale puterii. Este nevoie de o presiune constantă şi tot mai puternică: de la o presiune discursivă, la proteste de stradă. Respectul şi deschiderea la dialog a Puterii cu cetăţeanul se cîştigă numai prin presiune constantă şi coerentă.
  3. Noile grupuri nu trebuie să fie dependente de grupurile centrale de putere politică, economică şi culturală. Pentru a putea face o reflecţie independentă, nouă, şi care să aibă cu adevărat efecte semnificative, grupurile noi nu trebuie să meargă pe tehnici de conectare la grupurile centrale de putere politică, culturală şi financiară, ci de deconectare. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să interacţioneze cu ele.
  4. Crearea unor grupuri (platforme, instituţii) diverse care să pună public în discuţie şi să dezbată probleme majore ale societăţii şi politicii, dincolo de obsesia comentariului politicii imediate. Societatea românească duce o lipsă acută de astfel de grupuri de reflecţie şi, mai ales, de idei şi acţiuni politice. Mă minunez cum în loc de proiecte politice se discută despre „proiecte” de tip pro, anti, post „Băsescu”. Acest tip de proiecţii, mărci politice, dar şi reacţiile la adresa lor, au ieşit deja din cîmpul politic şi au intrat în cel al patologicului.
  5. Aceste grupuri trebuie să arunce pe piaţă idei şi mai ales proiecte mari. Nu proiecte de tipul celor servite pînă acum: integrare în NATO & UE. Putem discuta depre ele, negocia, însă nu sînt proiectele noastre, ci doar colaterale. Noi, ca societate, trebuie să ne producem propriile proiecte politice, economice şi sociale. Nu e vorba de a inventa roata. Însă nimeni nu poate gîndi şi răspunde în locul nostru la întrebările noastre. Nimeni nu poate trăi viaţa noastră. Sîntem condamnaţi să o facem noi, dacă vrem să trăim şi nu doar să funcţionăm. Trebuie să ne frămîntăm şi să ne batem capul să răspundem la întrebări precum: ce fel de societate vrem să construim? În ce societate vrem să trăim noi şi copiii noştri?

Acesta ar fi un început de drum. Pînă la punerea problemei întemeierii unui Partid mai este cale lungă. Generaţia Zero trebuie însă să-şi asume urgent riscurile luptei politice şi să renunţe la comodităţi. O generaţie care nu-şi asumă riscuri, care luptă doar pentru bani şi funcţii, merită să dispară cît mai repede.

Imagine slide: Vlad Nanca.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole