G. M. Tamás: „Şansele păcii, libertăţii și bunăstării în Europa sau oriunde sunt minime”

G. M. Tamás în dialog cu Vlad Viski

vlad-viski-150x150Domnule Tamas, bună ziua şi vă mulţumesc că aţi acceptat să îmi răspundeţi la întrebări. Sunt multe teme de discutat, a trecut ceva timp de la ultima noastră discuţie, voi încerca să nu fiu prea eclectic.

În primul rând spuneţi-mi cum mai arată Ungaria astăzi? Se organizează un referendum privind imigranţii, se discută despre ieşirea din UE, întreaga regiune e în fierbere. Cât sprijin mai are regimul Orban şi cum se descurcă stânga ungară, care sunt principalele mesaje, iar liderii politici pot genera încredere?

GMTamasÎn Ungaria se impune o semidictatură, iar rezultatul surprinzător nu este un stat disciplinat, ci – prin distrugerea administraţiei naţionale şi regionale, prin înlocuirea ei cu guvernare politică şi dominaţie personală – haos total. Controlul judicial dispare, procuratura e braţul de fier al executivului, instituţiile sunt constant reorganizate, cadrele re-repartizate, structurilor paralele semilegale li se conferă puteri extraordinare. Mediile sunt pur şi simplu cumpărate de oligarhii extremei drepte cu credite de stat. Revistele de cultură nu mai apar, editurile sunt lichidate cu impozite punitive speciale, se creează o nouă reţea de institute de cercetare şi „universităţi” subvenţionate de guvern şi de Banca Naţională, conduse de şamanii ultradreptei psihotice. Dl. Orbán se mută în Palatul regal, iar Galeria Naţională Ungară care se află acolo, va trebui să-şi găsească un nou lăcaş în Parcul municipal. Salariile nu cresc în niciun sector, prestaţiile sociale ale statului devin inexistente, doctorii şi infirmierele pleacă din ţară, sunt plase în unele judeţe unde practic nu mai există servicii de sănătate, iar şpaga la spital e astronomică. În învăţământul elementar şi mediu e criză, greve şi proteste ale profesorilor împotriva condiţiilor materiale, a centralizării şi controlului ideologic şovin şi conservator (manuale, programe). Risipa ostentativă, construcţiile simbolice sunt provocări cu foarte slab răspuns. E linişte „Stânga” oficială – şase partide mici – e muribundă. Cea mai mare forţă, Partidul Socialist Ungar, pur şi simplu nu mai vrea nimic, poate să-şi păstreze câteva mandate în parlamentul următor, din 2018. Cam atât. Dacă ar fi alegeri astăzi, cele două blocuri de dreaptă radicală ar câştiga cu vreo 80 la sută – sau mai mult. Plebiscitul despre refugiaţi („imigranţi economici ilegali” cum sunt numiţi în comunicate), chiar dacă nu e valabil din pricina participării restrânse, mobilizează opinia publică şi hrăneşte ura etnicistă împotriva Estului sumbru şi obscur şi împotriva Vestului iluminist care ne-ar sili să ne diluăm fiinţa naţională cu sânge arab. Că Occidentul jidănit şi masonic şi pederast vrea să ne distrugă. (Chiar ţiganii sunt, pare-se, „arma biologică” a ovreimii.) Totul e clar şi limpede, nu-i aşa?

În România, după cum am mai discutat, vorbim despre un anti-etatism care ne-a procopsit cu un guvern tehnocrat. Pot reprezenta salvarea tehnocraţii? Tehnocraţii se dovedesc a fi mai neoliberali decât ne aşteptăm, unii ne spun că transportul cu trenul e un lux, alţii că educaţia gratuită e o reminiscenţă a comunismului, alţii ne sfătuiesc să ne uităm la salariile minime din Brazilia şi alte ţări, iar ministra justiţiei spune că drepturile omului sunt un moft. Cum arată România de la Budapesta?

În ceea ce priveşte publicul general, România este aproape invizibilă de aici. Atrag atenţie numai ştirile despre doleanţele minorităţii ungureşti şi poveştile despre corupţie şi despre Ceauşescu. Dreapta este preocupată de islamofobie, antisemitism, homofobie şi ura antieuropeană, iar mediile liberale pro-occidentale au un dispreţ suveran pentru naţiile ortodoxe (români, sârbi, greci, ruşi), vorbesc în continuu despre „balcanici”, „bizantini”, „fanarioţi”, „pravoslavi”, e varianta lor de orientalism postcolonial. Există lideri de opinie care admiră DNA şi DIICOT, dar n-au succes cu asta: corupţia din Ungaria este comparativ chiar mai mare, dar în cea mai mare parte legalizată în forma unor „donaţii regale” de la stat la oligarhii dreptei. Se formează companii bidon, de exemplu în construcţii, şi li se dau comenzi de stat în valoare de sute de milioane de euro, cu un avans de credite, la triplul preţului curent, iar noul proprietar – până acum un fixer mărunt în preajma partidului la guvern – devine un miliardar peste noapte. Averile acestea apoi sunt folosite pentru a cumpăra ziare, canale de televiziune, situri internet populare, pentru a întemeia „fundaţii” utile şi pentru a recompensa aliaţi, fără urme. Perfect legal. România într-un sens urmează o cale opusă Ungariei: administraţia publică, procurorii, serviciile secrete, armata, o parte a puterii juridice şi guvernul de funcţionari „tehnocraţi” care le reprezintă – simpatizate de SUA şi NATO – încearcă (probabil degeaba) să reducă corupţia clasei politice, dar mai ales să limiteze guvernarea politică-parlamentară. Încercarea aceasta „kemalistă” de dominaţie birocratico-judiciară se va solda cu eşec sau cu un compromis cu partitocraţia de înainte, însă clasa politică probabil îşi va recunoaşte limitele. Conţinutul politic, economic, social al guvernării „tehnocrate” nu se deosebeşte deloc de toate celelalte: e o politică antiegalitară, o politică de clasă fără ruşine, fără complexe. Dar, ca în toate regimurile antidemocratice de dreapta, burghezia locală nu exercită puterea politică în mod autonom, chiar dacă măsurile economice şi sociale îi sunt constant favorabile. În acelaşi timp, clasa de mijloc dependentă de statul social – funcţionari, poliţişti, medici, profesori, artişti, militari, ONG-işti, universitari – , spre deosebire de clasa mijlocie antreprenorială, ar avea un interes în biruinţa unei birocraţii redistribuţioniste care însă nu există în Europa răsăriteană.

România arată destul de dur în aceste zile, avem dezastru în sănătate după Hexi Pharma, avem proteste în închisori, avem greve ale angajaţilor din administraţia locală, avem oameni ţinuţi în sclavie. Societatea trece printr-o criză profundă, iar “Salvatorul” nu e pe măsură aşteptărilor.

Combinaţia Iohannis-DNA-Cioloş este, desigur, un dezastru. Dar cum au arătat alegerile locale, alternativa politicienească e dezgustătoare şi ea. Diferenţa dintre versiunea birocratică şi versiunea mafiotă a capitalismului tardiv neoliberal e infimă.

Cum vedeţi Dvs. chestiunea Brexit? În interiorul stângii româneşti (şi chiar britanice sau europene) au existat două curente, unul pro-Brexit, altul anti. Se deconectează Marea Britanie de neoliberalismul european sau devine şi mai mult prizonieră sistemului capitalist global, ceea ce va duce, implicit, la şi mai puţine drepturi pentru angajaţi, şi mai multe reduceri din sistemele publice de ajutoare şi de sănătate, de exemplu?

N-aş crede că există opţiuni valabile. E o falsă problemă. Criza se exprimă în felul acesta în Marea Britanie, orice s-ar zice, într-o manieră provincială, şovină, mic-burgheză, dar aceleaşi trăsături sociale, politice şi culturale se găsesc şi în Franţa şi peste tot, sub alte forme şi cu alte retorici. De ce să luăm poziţii în dilemele dinlăuntrul decadenţei burgheze? Nimic nou. În 1914, social-democraţia germană „lupta” împotriva autocraţiei ţariste, iar socialiştii francezi, împotriva militarismului şi autoritarismului prusac. Pretexte ale capitulării. E interiorizarea conflictelor intracapitaliste, acceptarea discursului mainstream. Parcă europenismul „iluminist” ar fi liber de ideea „valorilor occidentale”, adică a supremaţiei albe, „euroatlantice”, şi parcă „independentiştii” şi „suveraniştii” n-ar fi şi ei imperialişti şi neoconservatori. Eu sunt pentru autonomia stângii. Până la urmă, trebuie să decidem: este problema fundamentală una de clasă sau una de etnie? Dacă e cea din urmă, ce ne deosebeşte de liberali şi de postfascişti? Esenţa Uniunii Europene a fost precis exprimată de atitudinea ei faţă de experimentul democratic grec. Aceeaşi atitudine este precis exprimată de politica tuturor guvernelor naţionale din Europa faţă de salariat, precariat şi underclass.

Ce viitor mai are Uniunea Europeană, care sunt opţiunile pentru stânga europeană, cum apărăm drepturile angajaţilor care se evaporă în faţa ochilor noştri. Până şi în Franţa se forţează un nou Cod al Muncii… Că tot suntem la Franţa, avem un nou incident la Nisa, cu zeci de morţi. Ni se vorbeşte despre un atac asupra valorilor europene, fundamentaliştii islamici care atacă fortăreaţa europeană. Un discurs care generează şi mai multă islamofobie. Cum vedeţi Dvs. atacurile de la Nisa?

Uniunea Europeană se dărâmă, cum se duc dracului toate structurile supraetnice: să nu uităm că şi statele-naţiune sunt supraetnice. Singurul element de legătură dintre populaţii şi regiuni este capitalul. Cum factorul cetăţenesc din statele burgheze este pe cale de dispariţie, coerenţa politică poate fi susţinută numai de soluţii dictatoriale, cu sau fără succes, de la Franţa până-n Turcia. Fraza ministrei românce (drepturile omului sunt mofturi) este lozinca clasei politice europene. Prăbuşirea edificiului drepturilor fundamentale şi a structurilor federale aminteşte de criza Societăţii Naţiunilor din anii 1930. Se anunţă solemn că principiile de bază comune ale „lumii democratice” declarate în 1989 nu mai sunt valabile. „Lupta de clasă din sus” desfăşurată de capitalul şi statul francez împotriva proletariatului (etnicizat şi rasializat de propaganda neoliberală şi fascizantă) nu mai are nevoie de – şi răbdare pentru –  pretexte umaniste şi „democratice”. „Terorismul” islamic, oribil cum e, nu se întemeiază pe idei care se deosebesc mult de ideile d-lor Trump şi Sarkozy. Consecinţa este reînvierea „responsabilităţii colective” a tuturor musulmanilor, spre deosebire a refugiaţilor care fug de teroarea islamistă din Orientul apropiat şi Africa de Nord: pe această bază au fost ucişi armenii şi celelalte victime ale genocidelor din secolul XX. Faptul că agitpropul etnicist vorbeşte astăzi despre „culturi” şi „mentalităţi”, nu de rasă, nu schimbă nimic. Atribuirea unor atitudini permanente, constante, moştenite, unor populaţii sau unor grupuri etnice şi confesionale este rasism, chiar dacă retorica a fost postmodernizată.

Toate aceste evenimente nu fac decât să întărească dreapta radicală în întreaga Europă. Franţa, Ungaria, UK, ce să mai spunem de Polonia, care a “suspendat” instituţii democratice fundamentale cum ar fi Curtea Constituţională sau echivalentul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării?

Dreapta radicală a învins cam peste tot, fiindcă toate tendinţele politice majore se apropie de ea. Un fapt mărunt, dar semnificativ este reabilitarea fascismelor antebelice în mainstream-ul est-european; România a jucat aici un rol de avangardă prin cultul legionarismului metafizic şi literar lansat în a doua jumătate a anilor 1970 şi continuat neabătut după decembrie 1989. Anihilarea constituţionalismului liberal-democratic în Ungaria şi Polonia este un model care va fi urmărit şi în Occident (poate cu excepţia blocului Germania-Benelux-Scandinavia, dar avem îndoieli şi acolo). Nicio surpriză: crizele capitalismului au fost întotdeauna însoţite de fenomene represive, adesea dictatoriale. Diferenţa este că astăzi lipseşte socialismul politic organizat (reformist sau revoluţionar), opoziţia sistemică internaţională. În trecut, chiar democratismul şi liberalismul burghez a fost susţinut de social-democraţie (sau varianta ei „eurocomunistă”), dar între timp centrul-stânga moderat a devenit şi el o parte integrantă a dreptei antipopulare. (Partidele „comuniste” din India sau Africa de Sud sunt astăzi partide neoliberale, autoritare şi profund corupte). Deci forţele liberale – în favoarea drepturilor omului, a egalităţii în faţa legii, opuse discriminării rasiale, etnice, de gen sau bazate pe orientare sexuală etc. – sunt slăbite sau dispar. Principiile revoluţiei americane şi franceze sunt numai „mofturi”. Radicalismul de stânga devine o specialitate universitară şi materie pentru expoziţii şi festivaluri de post-avangardism artistic.

În acelaşi timp, avem în Turcia o lovitură de stat. Sute de morţi. Acum, post-factum, se vorbeşte de o regie a lui Erdogan pentru a acumula şi mai multă putere. O treime din judecători demişi, o întărire a controlului asupra sistemului judiciar, asupra armatei. În ce cheie interpretaţi ce s-a întâmplat acolo?

Nu cred în complotul lui Erdoğan. A fost un puci diletant, ultima încercare a secularismului-laicismului, a iacobinismului militar, a naţionalismului „progresist” de factură veche (kemalist) şi este astăzi ocazia terorii clerico-fasciste. Erdoğan combină metodele lui Nasser, Boumédiène, Suharto şi Pinochet şi a dictaturii islamiste iraniene (mobilizare prin moschee). Cum rolul Turciei este decisiv în criza refugiaţilor, Erdoğan are o mare libertate de manevră, adică poate să introducă tortura, execuţiile, tirania cea mai asupritoare şi cruntă fără să fie izolat sau marginalizat total. Dacă ameninţă cu surghiunirea refugiaţilor arabi şi afgani – un influx de milioane de oameni – poate să facă ce vrea. Şansele păcii, libertăţii, bunăstării în Europa sau oriunde sunt minime.

Vă mulțumesc.

 

3 Responses to G. M. Tamás: „Şansele păcii, libertăţii și bunăstării în Europa sau oriunde sunt minime”

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.