Fotbalul ca religie seculară mondială

de Leonardo Boff*

fig,grass_green,tank,ffffffActuala Cupă Mondială de Fotbal care are loc în Brazilia, ca şi alte mari evenimente fotbalistice, în mod asemănător pieţei, asumă caracteristici proprii religiilor. Pentru milioane de persoane fotbalul, sportul probabil cel mai popular din lume, ocupă locul ţinut în mod obişnuit de religie. Specialiştii în religie, pentru a cita doar doi dintre cei mai importanţi, precum Emile Durkheim şi Lucien Goldmann, susţin că „religia nu este un sistem de idei; este mai întâi un sistem de forţe care mobilizează persoanele pentru a le ridica la cea mai înaltă exaltare” (Durkheim).

O credinţă însoţeşte mereu religia. Acelaşi clasic afirmă în vestita sa lucrare Formele elementare ale vieţii religioase: „credinţa e înainte de toate căldură, viaţă, entuziasm, exaltare a întregii activităţi mentale, transport al individului dincolo de el însuşi”. Iar Lucien Goldmann, sociologul religiei şi marxistul pascalian, concluzionează: „a crede înseamnă să pariezi că viaţa şi istoria au un sens; absurdul există, însă nu predomină”.

Acum, dacă ne gândim bine, fotbalul îndeplineşte pentru mulţi oameni caracteristici religioase: credinţă, entuziasm, căldură, exaltare, un câmp de forţă şi un pariu permanent că echipa lor va triumfa.

Spectacularizarea deschiderii jocurilor aminteşte de o mare sărbătoare religioasă, încărcată de veneraţie, respect, linişte, urmate de aplauze zgomotoase şi strigăte de entuziasm. Ritualizări sofisticate, cu muzică şi punerea în scenă a feluritelor culturi prezente în ţară, prezentarea simbolurilor fotbalului (steaguri şi însemne), şi mai ales cupa care funcţionează ca un adevărat potir sacru, un sfânt Graal căutat de toţi. Mai e, cinstea i se cuvine, mingea care funcţionează ca un fel de azimă împărtăşită de toţi.

În fotbal ca în religie, să rămânem la cea catolică pentru a avea o referinţă, există unsprezece apostoli (Iuda nu contează) care sunt cei unsprezece jucători, trimişi să-şi reprezinte ţara; sfinţi importanţi ca Pelé, Garrincha, Beckenbauer şi alţii; mai există şi un Papă care este preşedintele Fifa, înzestrat cu puteri cvasiinfalibile. Vine înconjurat de cardinalii care alcătuiesc comisia tehnică responsabilă cu evenimentul. Urmează arhiepiscopii şi episcopii care sunt coordonatori naţionali ai Cupei. Pe urmă ni se arată casta sacerdotală a antrenorilor, aceşti purtători speciali ai puterii sacramentale de a aşeza, a confirma şi a scoate jucători din teren. Apoi se ivesc diaconii care formează corpul de arbitrii, maeştrii teologi ai ortodoxiei, trebuie spus, ai regulilor jocului şi care fac munca concretă de a conduce partida. La sfârşit, vin paraclisierii, tuşierii, care-i ajută pe diaconi.

Desfăşurarea unei partide stârneşte fenomene ce se petrec şi în religie: se ţipă din toți rărunchii, se plânge de tulburare, se fac rugi, promisiuni divine (Felipe Scolari, antrenorul brazilian şi-a împlinit promisiunea de a merge pe jos cei douăzeci de kilometri până la sanctuarul Fecioarei din Caravagio de la Farroupilha când a câştigat Cupa), se poartă amulete şi alte simboluri ale diversităţii religioase braziliene. Sfinţi puternici, duhuri şi energii sfinte sunt evocate şi invocate.

Există până şi o Sfântă Inchiziţie, un corp tehnic, a cărui misiune este să vegheze asupra ortodoxiei, să elimine conflictele de interpretare şi eventual să judece şi să pedepsească jucătorii, ca Luiz Suarez, uruguaianul care a muşcat un jucător italian, sau chiar echipe întregi.

Cum în religii şi biserici există ordine şi congregaţii religioase, la fel sunt „galerii organizate de suporteri”. Ele au riturile lor, cântecele lor şi etica lor

Sunt familii întregi care aleg să locuiască în apropierea Clubului echipei care funcţionează ca o adevărată biserică, unde credincioşii se întâlnesc şi-şi împărtăşesc visele. Îşi tatuează corpul cu simbolurile echipei; copii nu apucă bine să se nască şi văd din maternitate simbolurile echipei, vreau să spun, îşi primesc deja botezul pe care nu trebuie să-l încalce niciodată.

Cred că e întemeiat să înţelegem credinţa aşa cum a arătat-o marele filosof şi matematician creştin Blaise Pascal, ca un pariu: dacă se pariază că Dumnezeu există avem totul de câştigat; dacă în realitate nu există, nu avem nimic de pierdut. Prin urmare, este cel mai bun pariu cu putinţă. Suporterul trăieşte din pariuri (a căror expresie majoră e loteria sportivă): că soarta va fi favorabilă echipei sale sau că poate ceva, în ultimul minut de joc, va răsturna totul, iar, la sfârşit, ea va câştiga în ciuda forţei superioare a adversarului. Ca şi în religie există persoane cu însemnătate, starurile jucând acest rol.

În religie există boala fanatismului, intoleranţa şi violenţa faţă de altă expresie religioasă; acealaşi lucru se întâmplă în fotbal; galeria unei echipe tăbărăşte peste susţinătorii altei echipe concurente. Pietrele zboară către autobuzele lor. Şi se poate ajunge la crime adevărate, cum ştim cu toţii, cazuri în care suporteri organizaţi şi fanatici pot lovi şi chiar ucide adversarii din echipa concurentă.

Pentru mulţi, fotbalul a devenit o viziune asupra lumii prin care aceasta e înţeleasă şi care dă sens vieţii. Unii sunt trişti când echipa lor pierde şi veseli când ea câştigă.

Mie, personal, îmi place fotbalul pentru un motiv simplu: deţinător a patru proteze în cei doi genunchi şi în femure, niciodată nu voi fi în stare să fac alergări, salturi şi plonjoane. Facem doar ce putem, fără să ajungem bucăţi, bucăţele. Dar există jucători care sunt genii artistice ale creativităţii şi îndemânării. Nu fără temei, cel mai mare filosof al secolului al XX-lea, Martin Heidegger, nu rata niciun joc important, căci vedea, în fotbal, concretizarea filosofiei sale: disputa dintre Fiinţă şi fiind, înfruntându-se, negându-se, compunând şi alcătuind imprevizibilul joc al vieţii pe care toţi îl jucăm.

Traducere din limba portugheză de Claudiu Gaiu

Text preluat de pe blogul autorului: http://leonardoboff.wordpress.com/2014/06/28/o-futebol-como-religiao-secular-mundial/

*Leonardo Boff,

Cel mai important teoretician al Teologiei Eliberării din Brazilia s-a născut în 1938 la Concórdia şi a fost uns preot în 1964.

Publică prima carte în 1971, Isus Cristos Eliberator, unde împacă exegeza biblică cu lupta de emancipare a popoarelor sud-americane. Atacurile la adresa autorităţilor ecleziale din best-seller-ul său Biserica: har şi putere (1981) îi aduc dizgraţia Romei în 1985. După un lung şir de tracasări, în 1991 rupe legământul cu ordinul franciscan, pierzându-şi funcţia preoţească, şi se dedică educaţiei populare informale a copiilor nevoiaşi. Conform propriilor sale principii, continuă să fie fiu al Bisericii şi teolog, „ca înainte”. Tot în această perioadă adaugă meditaţiei sale o dimesiune ecologică. Scrierile sale armonizează militantismul cu erudiţia, ştiinţa cu misticismul şi, nu în ultimul rând, credinţa cu dogma teologică.

Din lucrările sale menţinăm: Credinţa la periferia lumii (1978), Chipul matern al lui Dumnezeu (1979), Biserica devine popor (1986), Ecologie, mondializare şi spiritualitate (1993), Etica vieţii (1999), Etică şi eco-spiritualitate (2003), Ecologia: strigătul Pământului, strigătul săracilor (2004), Eclesiogeneză: reinventarea Bisericii (2008).

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.