FOARFECA LUI POLANYI

BanFragment din postfaţa volumului: Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Şiulea, cuvânt înainte de Joseph E. Stiglitz, introducere de Fred Block, postfaţă de Cornel Ban, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013.

 

De ce ne‑ar păsa astăzi de ideile lui Polanyi?

În ciuda vârstei considerabile, relevanţa contemporană a Marii transformări este clară. În spaţiul academic, cartea stă la baza unor întregi agende de cercetare din sociologia finanţei[1], antropologie economică, economie politică internaţională şi comparată[2], şi economie heterodoxă. La nivel politic, marea importanţă a cărţii rezidă în capacitatea ei de a organiza imaginarul rezistenţei antineoliberale. Principala contribuţie în acest sens este metafora centrală a cărţii: „dubla mişcare” a pendulei istoriei capitalismului. Ideea de bază este că ordinea capitalistă nu este una statică, ci este un proces sociopolitic dinamic, balansându-se între integrismul pieţei şi capitalismul coordonat social. Când pendula a bătut în direcţia integristă la mijlocul secolului al XIX‑lea, încercând să se extragă din „rigidităţile” cerute de starea naturală a comunităţii umane (coeziunea socială) şi să creeze societăţi de piaţă, societatea traumatizată de spectrul dezintegrării a cerut, cu succes, protecţie statului.[3] În schimb, putem adăuga azi, din anii optzeci încoace pendula a început să bată în direcţia societăţii de piaţă.

Transformarea statului din modest paznic de noapte al ordinii capitaliste în participant activ în conflictul dintre tendinţele autodistrugătoare ale integrismului de piaţă şi rezistenţa socială pe care acesta tinde să o provoace, este consecinţa principală a acestei drame istorice. Rezultatul ei nu este neapărat un scenariu politic emancipator, conturat pe culoarul ideologic al stângii. Căci rezistenţa socială poate articula proiecte colectiviste de natură pur conservatoare, fascistă (sau mafiotă, putem adăuga), religioasă, nombrilist‑localistă, în funcţie de ce idei şi actori sociali organizează rezistenţa socială (sau „contra‑mişcarea”, cum îi zice Polanyi).[4] Şi chiar atunci când noua ordine efectiv instituţionalizată de aceste contra‑mişcări este, în termeni relativi, emancipatoare pentru marea majoritate (social‑democraţia real existentă, de tip scandinav, din era postbelică este exemplul cel mai popular), germenii integrismului pieţei tind să supravieţuiască, pregătind un nou balans în direcţia opusă (de pildă, variaţiile naţionale ale neoliberalismului actual, atât de predispus la hibridizare). Aceasta poate avea loc printr‑un întreg spectru de activităţi, de la regimurile autoritare neoliberale ce reprimă pe faţă contra‑mişcările de orientare stângistă (Chile în timpul lui Pinochet), până la repertoriul mai pluralist al politicii liberale (aproape pretutindeni, în vechiul nucleu capitalist). Cu alte cuvinte, niciun sistem socioeconomic nu are cum să fie perfect stabil din cauza acestei tensiuni surprinse de Polanyi.

În forma ei pură, tensiunea dintre societatea de piaţă şi democraţie se manifestă în fascism, un termen înţeles de Polanyi ca însemnând „o reformare a economiei de piaţă realizată cu preţul extirpării tuturor instituţiilor democratice, atât în domeniul industrial, cât şi în cel politic. Sistemul economic, care era în pericol de dezmembrare, avea să fie revitalizat (…)”[5]. Faptul că Marea Recesiune a accelerat ritmul în care instituţiile democratice de la locul de muncă şi din sfera publică au fost slăbite sau chiar eliminate în atât de multe locuri, în timp ce relaţiile dintre piaţă şi societate merg într‑o direcţie care revitalizează multe din fundamentele ordinii economice liberale de secol XIX – obiectul criticii polanyiene – şi îi dau acesteia o dimensiune globală, ar trebui să fie un motiv de panică politică şi civică. Atâta timp cât au de‑a face cu o ţară foarte îndatorată sau cu una cu datorie mică, dar căreia o criză îi creşte rapid datoria publică, investitorii din piaţa globalizată a obligaţiunilor suverane (titluri de state) pot să declanşeze rescrierea de constituţii naţionale (cazul Spaniei în 2011), să prevaleze asupra parlamentelor şi să transforme organizaţii internaţionale într‑un fel de agenţii de recuperare a creanţelor lor. Tot mai mult, sfera publică din multe democraţii se îndepărtează treptat până şi de cele mai modeste standarde ale democraţiei reprezentative, noua direcţie părând a fi mult mai modestele aspiraţii cenzitare ale constituţionalismului de secol XIX.[6]

O altă modalitate de a gândi relevanţa contemporană a lui Polanyi este semnificaţia politică trilaterală a „încastrării” pieţelor în societate. Prima semnificaţie este populară în rândul criticilor radicali ai capitalismului şi se referă la faptul că pieţele nu ar putea exista în lipsa unui mediu politic şi social favorabil. Ca atare, încercarea de a limita pieţele făcând mediul politic şi social mai defavorabil lor, sau de a le reorienta în mod dramatic, devine o ipoteză imaginabilă din punct de vedere social şi politic.[7] A doua semnificaţie, populară în rândul social‑democraţilor şi a verzilor, se referă la plasa de siguranţă care protejează oamenii şi natura împotriva distrugerii operate asupra lor de piaţă. Principala consecinţă a acestei definiţii este sarcina de a face ca piaţa să funcţioneze în favoarea societăţii pe cât de mult este posibil din punct de vedere politic.[8] Cu alte cuvinte, Polanyi devine o referinţă principală pentru decizii politice cum ar fi politica socială compensatorie, legislaţia muncii şi reglementările de mediu, ca instrumente care decomodifică munca şi natura, la modul ideal, chiar dacă sunt un fel de compromis de clasă. În funcţie de poziţia normativă în spectrul social‑democraţiei (de la cea radicală, de tip Melenchon în Franţa, la cea mai apropiată de liberalismul progresist a lui Hollande), aceste poziţii pot coexista sau nu cu statul austerităţii inaugurat în 2010.[9] În sfârşit, există şi o interpretare social‑liberală a încastrării lui Polanyi: deoarece pieţele sunt sociale, pentru a le face să funcţioneze mai eficient şi cu nivelul minim de echitate care este fezabil politic, sarcina este de a crea prin legiferare reguli care să facă pieţele să funcţioneze aşa cum ar trebui, să demonteze tendinţele monopoliste şi să modifice tendinţele (auto‑)distructive ale pieţelor, îndeosebi tendinţa lor de a pauperiza clasa mijlocie.[10] Aceasta înseamnă un anumit tip de stat reglementator al maximizării eficienţei.[11]

În ce priveşte utilizările analitice ale Marii transformări, două abordări domină. Prima se bazează pe intuiţia conform căreia capitalismul este un fenomen plural care se manifestă predominant în varietăţi instituţionale localizate. Prin contrast, o altă şcoală de gândire îl utilizează pe Polanyi pentru a se concentra predominant asupra modului în care dubla mişcare este instrumentată în manifestările structurale globale ale capitalismului.

[…]

SCURTE REFLECŢII NEOPOLANYIENE ASUPRA
CAPITALISMULUI ROMÂNESC

Începând cu anii 1990, sectoare vitale ale elitelor politice, economice şi intelectuale româneşti au început să fie socializate în perceptele pieţelor dezîncastrate. În loc să le trateze ca piloni ai unei utopii totale, acestea le concepeau drept o realitate socială naturală întreruptă de comunism. Elitele liberale au îmbrăţişat învăţăturile neoliberale, dar ele trebuiau şi să răspundă instabilităţii create de piaţă şi contra‑mişcărilor create de ea. În acei ani, aceste contra‑mişcări au fost alcătuite în mare parte din lupte sindicale împotriva concedierilor în masă, privatizărilor şi prăbuşirii serviciilor publice. Pentru o vreme, această mobilizare a fost susţinută de anumite sectoare ale elitelor (aşa‑zişii „foşti comunişti”), a căror convertire la neoliberalism a fost mai lentă şi mai reticentă. Cu toate astea, aceştia din urmă au convertit cererile pentru protecţie formulate de contra‑mişcările terifiate de şomaj, pauperizare galopantă şi colaps al serviciilor publice în agende politice nu foarte emancipatoare, mergând de la naţionalism etnic la cultivarea de relaţii sociale neopatrimoniale, care au sfârşit prin a‑i îmbogăţi pe iniţiaţii vechiului regim.[12] Mai mult decât atât, anii nouăzeci au destructurat statul, reducându‑i părţi importate la simple anexe ale unor interese private.

La sfârşitul primului deceniu al transformărilor ce au urmat anului 1989, rezultatul acestei dispute politice a fost un val de reforme economice liberale, temperate de intervenţii pe termen scurt şi graduale (rămăşiţe ale statului social socialist, credite de stat şi scutire de impozite pentru câţiva angajatori mari), toate menite să facă procesul de dezîncastrare mai acceptabil politic. Astfel, la sfârşitul anilor 1990, România avea o economie mixtă, cu un sector public relativ mare, paradigme ale privatizării care ezitau între şabloanele anglo‑saxone şi cele continentale, asociaţii patronale slabe şi o mişcare sindicală activă dar fragmentată, care lucra prin instituţii de dialog social slabe. Pe scurt, statul era în mod simultan cauza primă în construirea societăţii de piaţă, dar şi reprezentant al contra‑mişcării, astfel încât constituirea pieţei era un compromis negociat cu procesele de încastrare a pieţei. Fricţiunile instituţionale care au rezultat în urma acestei transformări au făcut din asta un capitalism de tip „cocktail”[13] lipsit de bazele instituţionale ale capitalismelor coordonate dotate cu state sociale ambiţioase din ţări ca Danemarca, Austria sau Slovenia.

Însă în deceniul de după 2000, economia politică românească a cunoscut o transformare rapidă şi profundă, impulsionată de convergenţa a două procese: turnura liberală a succesorilor de facto ai vechiului regim şi intrarea în UE. În mai puţin de un deceniu, forţele integratoare externe şi interne au transformat profund capitalismul de tip cocktail al ţării, împingându‑l spre spectrul liberal plasat undeva între modelul „economie de piaţă dependentă”, specific Europei Centrale şi de Est, şi cel „(neo)liberal” pur şi dur, întâlnit în statele baltice.[14] Ambele modele estice se sprijină pe capitalul străin ca principal motor al creşterii. Ca rezultat al acestor transformări, România a consolidat un model de capitalism care depindea de fluxurile de investiţii multinaţionale financiare, industriale şi de servicii, şi care utiliza atât liberalizarea, cât şi intervenţionismul pro‑corporaţii pentru a ranforsa această dependenţă. Drept rezultat, România şi‑a încheiat experimentele cu capitalismul de tip cocktail şi s‑a alăturat taberei economiilor de piaţă dependente, reprezentate de ţări precum Polonia, Slovacia sau Ungaria, cu rezultate în cel mai bun caz amestecate. Astfel, în momentul la care a lovit Marea Recesiune, capitalismul românesc atinsese convergenţa cu modelul de economie de piaţă dependentă al Europei Centrale şi de Est. Asemeni Poloniei, Republicii Cehe şi Slovaciei, România are o economie dependentă de investiţii străine directe şi fluxuri financiare care implică un nivel semnificativ de coordonare între stat şi companii, excluzând însă sindicatele. Aceste mişcări ale capitalului au făcut posibil boom‑ul ei economic din deceniul de după 2000, au produs creşteri accentuate ale productivităţii şi complexităţii exporturilor, au încetinit ritmul dezindustrializării şi au creat câteva nişe de excelenţă industrială, cum ar fi industria auto şi IT.

Aceste transformări au presupus atât dereglementare, cât şi re‑reglementare şi intervenţii complexe menite a sprijini sectorul privat în general şi cel multinaţional în special. Este un capitalism dependent, foarte vulnerabil la şocuri externe, cu un sistem financiar în mare parte rupt de industrie şi acţionând ca o curea de transmisie pentru problemele capitalismului financiar din ţările de origine ale băncilor transnaţionale care deţin sectorul bancar din România. Este un sistem cu slabe capacităţi de inovare interne şi investiţii reduse în educaţie şi în abilităţile forţei de muncă interne. Remarca Danielei Gabor[15] că România este o „economie financiarizată dependentă” este adecvată. Când a lovit criza, subsidiarele băncilor străine care controlează sectorul financiar aveau atât motivele, cât şi capacitatea de a se debarasa de moneda românească. Mai mult, ele au ameninţat că îşi vor ajuta „băncile mamă”, drenând o mare parte a rezervei de valută a ţării. În schimbul menţinerii sprijinului din partea acestor bănci, guvernul român a acceptat un regim internaţional public‑privat de soluţionare a crizei, gestionat de FMI şi UE, care coopta băncile în mecanismele de supraveghere a politicilor publice. În acest mod, băncile străine au adăugat un nou nivel de dependenţă faţă de cele identificate în literatură. În cele din urmă, acelaşi regim internaţional public‑privat a protejat cu succes subsidiarele băncilor străine împotriva intervenţiilor interne de reglementare şi a campaniilor grupurilor de consumatori. Constrânse de un pachet de consolidare fiscală monitorizat internaţional, având o masă monetară vândută unor bănci transnaţionale zguduite periodic de retrogradări ale datoriei suverane din ţările lor de origine şi confruntate cu o prăbuşire masivă a investiţiilor străine directe, guvernele României aveau resurse tot mai mici de a face capitalismul intern mai puţin dependent, chiar şi dacă ele ar fi avut capacitatea şi înclinaţia ideologică de a face asta. Din motive pe care cercetările viitoare trebuie să le clarifice, ele nu aveau nici una, nici alta.

Varianta de economie de piaţă de tip dependent dezvoltată în România contemporană presupune, de asemenea, ostilitate faţă munca sindicalizată, un pilon esenţial al capitalismului coordonat. În urma Marii Recesiuni, alianţele dintre stat şi capitalul străin au eliminat atât negocierile colective la nivel de ramură, cât şi un cod al muncii odată favorabil muncitorilor, două instituţii care făcuseră România mai puţin asemănătoare unei economii de piaţă liberală de tip baltic sau anglo‑saxon. Această evoluţie este semnificativă în lumina unei pledoarii neopolanyiene că, după criză, studiul capitalismului ar trebui să acorde un rol mai proeminent conflictului şi contradicţiei, în plus faţă de cooperare şi coordonare şi probabil anterior acestora.[16]

Marea Recesiune a adus cu ea un nou val de contra‑mişcări care cer protecţie împotriva continuării extinderii societăţii de piaţă aduse de trecerea României la neoliberalism. Deşi ele au fost mult mai mici şi, probabil, mult mai fragmentate ideologic decât în anii 1990, protestele din 2012 şi 2013 împotriva unor politici neoliberale pot semnala faptul că atât costurile sociale ale austerităţii şi privatizării unor servicii pe vremuri universale, cât şi furia cetăţenilor faţă de practicile guvernamentale obişnuite de a încheia acorduri speciale cu corporaţiile nu mai pot fi tratate cu indiferenţă. Însă dincolo de eterogenitatea lor ideologică, protestele arată că solicitarea de drepturi socioeconomice nu sunt un lux „occidental”, ci revendicări democratice elementare în condiţiile acutizării tensiunilor dintre democraţie si capitalism.

Mai mult, sfidând înţelepciunea comună, unii din cetăţenii mobilizaţi au început să se întrebe dacă nu cumva concentrarea neobosită asupra corupţiei, tema liberală populară a deceniului trecut, nu ar trebui de fapt completată de o concentrare a atenţiei asupra injustiţiei sociale atât de extinsă în România. Cu siguranţă, mare parte din tragedia socioeconomică românească, cu ale ei niveluri extrem de ridicate ale sărăciei şi inegalităţii, are de‑a face cu eviscerarea statului de propriile lui mijloace de a furniza protecţie împotriva capriciilor pieţei. Stă martor incapacitatea lui de a combate jefuirea marilor companii publice de căi ferate sau energie, care în alte părţi oferă un instrument fiabil de furnizare de locuri de muncă decente şi impun un standard de calitate pe piaţa muncii. Sau stă martor conivenţa extensivă cu interesele private şi absenţa politicilor industriale coerente, care au ajutat alte ţări în curs de dezvoltare să iasă din capcana salariilor mici, a beneficiilor sociale mici şi a producţiei de complexitate medie, care condamna la subdezvoltare. Fără un stat competent, meritocratic, capabil de a executa agende de politici publice sensibile la solicitările electoratului şi autonom în raport cu interesele capitalului privat, până şi cele mai modeste tentative de a încastra social piaţa sunt sortite eşecului.[17]

Totuşi, pe lângă această critică mult repetată şi bine meritată apare o nouă obiecţie. Există acum o recunoaştere emergentă a faptului că, independent de corupţia guvernamentală, mare parte din greutăţi provine din violenţa economică a societăţii de piaţă. Milioane de oameni au călătorit sau au trăit în străinătate, iar o privire fugară la ceea ce s‑a întâmplat în multe societăţi occidentale cu sisteme de domnie a legii respectabile sugerează că această violenţă (excludere socială, muncă precară, stigmatizare a săracilor etc.) nu depinde neapărat de corupţia extensivă care le afectează. În ţări periferice ale Europei lovite de criză, milioane de familii au acum cel puţin un membru al familiei cu experienţă de emigrant şi ne putem aştepta ca ei să fi resimţit această violenţă dintr‑o poziţie socioeconomică cât se poate de precară. O tânără generaţie de intelectuali de stânga a început să folosească un limbaj politic diferit şi poate să identifice şi să expună cu uşurinţă tensiunile pe care Polanyi le‑a identificat între democraţie şi pieţele neînfrânate. Din toate aceste motive, este posibil ca argumentul că neoliberalismul este necesar în România întrucât lichidează principalele surse de corupţie să nu mai fie atât de uşor acceptat în viitor. Odată trucurile ieftine eliminate, munca apologeţilor societăţii de piaţă ar putea deveni mult mai grea în viitor.

Desigur, ar zice Polanyi, rezultatul contra‑mişcărilor va depinde, ca întotdeauna, de ce antreprenori politici şi ce idei politice şi economice vor mobiliza revendicările lor pentru protecţie împotriva violenţei economice. Vor putea incipientele contra‑mişcări de stânga să capteze aceste doleanţe sociale în coaliţii politice şi civice eficiente politic? Vom avea de a face cu o pură competiţie între curentele de stânga, sau de coordonare între o social‑democraţie radicalizată şi curente situate la stânga acestui curent reformist? Iar dacă se va confirma ipoteza unei coaliţii mai largi anti-neoliberale în jurul unor teme care să cuprindă tot spectrul existent azi, de la social‑liberali la socialişti de diverse culori, va rezista această coaliţie în jurul temelor grele care le despart? Dacă niciuna din aceste coaliţii nu se va constitui, sau se va constitui dar nu va rezista, va reuşi oare dreapta anti-neoliberală, încă marginală în România, să‑şi constituie o contra‑mişcare mai puternică, ruptă de linia oficială pro‑status quo a BOR, dar şi a altor culte mainstream? Alternativ, vom trăi oare într‑un viitor în care toate aceste contra‑mişcări vor fi mult prea fragmentate şi lipsite de rezonanţă pentru a disloca pendula polanyiană din poziţia pro‑piaţă în care se află azi?

PERSPECTIVE ŞI REPETIŢII

Marea transformare invită la dezbatere cu privire la condiţiile în care dezintegrarea socială produce rezistenţa necesară pentru a modera fundamentalismul pieţei dincolo de un simplu neoliberalism cu faţă umană. Departe de a fi naturală, ar sugera Polanyi, rezistenţa trebuie organizată în registre care să fie eficiente politic. Dacă azi neoliberalismul intelectual este cel puţin hărţuit, dacă nu chiar pe cale de a deveni un mort viu (nu degeaba zombii sunt monştrii oficiali ai Marii Recesiuni), condiţiile sale macroeconomice şi macroinstituţionale au fost suficient de bine instituţionalizate încât să rămână foarte puţin afectate. Faptul că, cel puţin deocamdată, ultima criză majoră a întărit chiar integrismul de piaţă cu mult mai mult decât diversele forme de rezistenţă la el, sugerează că liberalismul economic contemporan are surse de reproducere şi legitimare mult mai robuste decât avea în perioadele studiate de Polanyi.

Capacitatea elitelor contemporane de a gestiona un nivel ridicat de încastrare a pieţelor în societate a fost, cel puţin până acum, suficientă pentru a preîntâmpina o rezistenţa socială cu caracter sistemic. Mă gândesc aici la vasta trusă de instrumente de autoprotecţie, care include reţeaua de instituţii economice internaţionale cu funcţie de stabilizare, integrarea transnaţională a producţiei, „ţintirea” beneficiilor sociale spre grupurile cele mai precarizate, integrarea pensiilor şi pe alocuri chiar a sindicatelor în reţeaua internaţională de fonduri speculative de capital, eliminarea distincţiilor dintre „economia reală” şi sistemul financiar, legarea de glie prin credit generalizat, sau proliferarea ONG‑urilor cu agende microreformiste. Existenţa acestui instrumentar de prevenire şi/sau moderare a rezistenţei nu infirmă însă teza centrală a Marii transformări. Ea scoate doar la lumină promiscuitatea analitică şi expansiunea complexului material şi instituţional al celei mai recente manifestări a utopiei economice liberale.

Schema fundamentală de funcţionare a neoliberalismului pare a fi următoarea: eşec, recalibrare, mers mai departe cu aceeaşi utopie fundamentalistă de piaţă. Neoliberalismul nu este o paradigmă ştiinţifică ce va eşua în urma mai multor episoade de eşec epistemic demonstrat. Este un proiect politic care va continua să meargă mai departe, în afara cazului în care proiecte politice alternative clare i se vor opune.[18] Dacă Polanyi are dreptate, contra‑mişcările democratice trebuie să înceapă o munca strategică, adesea plicticoasă, centrată pe aproprierea pilonilor vitali ai statului şi ai instituţiilor nestatale în care se fac politicile publice, în paralel cu mobilizarea pe scară largă a repulsiei morale faţă de violenţa economică.[19] Aceasta înseamnă diverse combinaţii contextuale de mişcări sociale, campanii de sindicalizare, reforme electorale dublate de constituirea de partide, reprogramarea unor instituţii statale deja existente, construirea unei baze solide de experţi proprii, experimente de guvernare participativă etc. Ele vor trebui să se concentreze nu doar pe critica promotorilor originari şi intermediarilor de rang secund ai ideilor utopismului de piaţă, ci şi pe schiţarea de paradigme economice alternative clare, fezabile, sensibile la context şi care să preia doleanţele emancipatoare ale societăţii. Din acest punct de vedere, eşecul contra‑mişcărilor de tip indigandos/ occupy nu trebuie tratat cu blândeţe.

Marea transformare s‑a născut nu doar din frustrarea lui Polanyi că stânga democratică nu a reuşit să capteze energia politică a austriecilor de dincolo de barierele Vienei, ci mai ales din faptul că orice demers emancipator de acest gen este atât de uşor reversibil. În doar trei ani de zile, între 1929 şi 1933, Viena social‑democrată se prăbuşea sub şocul Marii Depresiuni, care a întărit contra‑mişcări venite dinspre dreapta cea mai retrogradă. În locul generalizării social‑democraţiei la nivel naţional, ca în Suedia, criza a armat mecanismele fascismului austriac. Goniţi din burgul lor, Polanyi şi Hayek răspund în exil, în acelaşi an, 1944, acestui coşmar istoric, fiecare încercând să împingă pendula în direcţii complet opuse. Dincolo de pretenţia noastră zgomotoasă că trăim într‑o lume diferită, în ultimă instanţă această poveste vieneză rămâne de o terifiantă actualitate.



[1] În domeniul sociologiei finanţei, vezi Greta R. Krippner, Capitalizing on Crisis: The Political Origins of the Rise of Finance, Cambridge, MA., Harvard University Press, 2011.

[2] Mark Blyth, Great Transformations: Economic Ideas and Institutional Change in the Tewntieth Century, Cambridge, Cambridge University Press, 2002.

[3] Pentru o abordare sceptică a conceptului de „contra‑mişcare” în opera lui Polanyi, vezi Owen Worth, „Polanyi’s Magnum Opus? Assessing the Application of the Counter-Movement in International Political Economy”, The International History Review, 2013, pp. 1-16, în curs de apariţie.

[4] Christopher Pierson, Hard Choices: Social Democracy in the Twenty-First Century, Cambridge, Polity, 2001; Sheri Berman, The Social Democratic Moment: Ideas and Politics in the Making of Interwar Europe, Cambridge, MA., Harvard University Press, 1998; Dylan Riley, The Civic Foundations of Fascism in Europe: Italy, Spain, and Romania, 1870–1945, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2010; David Ost, The Defeat of Solidarity: Anger and Politics in Postcommunist Europe, Ithaca, N.Y., Cornell University Press, 2006.

[5] Karl Polanyi, The Great Transformation. The Political and Econoomic Origins of Our Time, New York, Farrar & Rinehart, 1944, p. 237 (supra, p. 367).

[6] Wolfgang Streeck şi Armin Schäfer (eds.), Politics in the Age of Austerity, Hoboken, N.J., John Wiley & Sons, 2013; Vivien A. Schmidt, „Democracy and Legitimacy in the European Union Revisited: Input, Output and «Throughput»”, Political Studies, vol. 61, nr. 1, 2012, pp. 2-22; Kurtuluş Gemici, „Karl Polanyi and the Antinomies of Embeddedness”, Socio-Economic Review, vol. 6, nr. 1, 2008, pp. 5-33. Pe de altă parte, unii savanţi arată că sistemul financiar al epocii liberale clasice despre care vorbeşte Polanyi a avut, cel puţin timp de mai multe decenii, un efect moderator în securitatea internaţională în condiţiile termenilor Pax Britannica. Vezi Marc Flandreau şi Juan H. Flores, „The Peaceful Conspiracy: Bond Markets and International Relations During the Pax Britannica”, International Organization, vol. 66, nr. 2, 2012, pp. 211-241.

[7] Vezi, de exemplu, lucrările actuale despre pieţele socializate. Diane Elson, „Socialized Markets, not Market Socialism”, Socialist Register, vol. 36, 2000, pp. 67-85; Leo Panitch şi Sam Gindin, „Transcending Pessimism: Rekindling Socialist Imagination”, Socialist Register, vol. 36, 2000, pp. 1-29; Jeff Powell, „Petty Capitalism, Perfecting Capitalism or Post-capitalism? Lessons from the Argentinean Barter Experiments”, Review of International Political Economy, vol. 9, nr. 4, 2002, pp. 619-649; John Vail, „Decommodification and Egalitarian Political Economy”, Politics & Society, vol. 38, nr. 3, 2010, pp. 310-346.

[8] Nik Brandal, Øivind Bratberg şi Dag Einar Thorsen, The Nordic Model of Social Democracy, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2013; Tony Judt, „What is Living and What is Dead in Social Democracy?”, New York Review of Books, vol. 56, nr. 20, 2009, p. 86; Sheri Berman, The Social Democratic Moment, op. cit.; Christopher Pierson, Hard Choices, op. cit..

[9] Claus Offe, „Participatory Inequality in the Austerity State: A Supply-Side Approach”, in Wolfgang Streeck şi Armin Schäfer (eds.), Politics in the Age of Austerity, ed. cit., p. 196; Fred Block, „Reinventing Social Democracy for the 21st Century”, Journal of Australian Political Economy, nr. 67, 2011, pp. 5-21; Gerard Strange, „Depoliticisation, the Management of Money and the Renewal of Social Democracy: New Labour’s Keynesianism and the Political Economy of «Discretionary Constraint»”, New Political Economy, 2013, pp. 1-17, în curs de apariţie; Olaf Cramme şi Patrick Diamond (eds.), After the Third Way: the Future of Social Democracy in Europe, Londra, I. B. Tauris Publishers, 2012; Norman Birnbaum, „Is Social Democracy Dead?: The Crisis of Capitalism in Europe”, New Labor Forum, vol. 19. nr. 1, 2010, pp. 24-31; Gerard Delanty, „Europe in an Age of Austerity: Contradictions of Capitalism and Democracy”, International Critical Thought, vol. 2, nr. 4, 2012, pp. 445-455.

[10] Fukuyama, Francis. „Future of History: Can Liberal Democracy Survive the Decline of the Middle Class”, The Foreign Affairs, nr. 91, 2012, p. 53.

[11] Jens Beckert, The Great Transformation of Embeddedness: Karl Polanyi and the New Economic Sociology, MPIfG Discussion Paper 07/1, 2007; Greta Krippne et al., „Polanyi Symposium: A Conversation on Embeddedness”, Socio-Economic Review, vol. 2, nr. 1, 2004, pp. 109-135; Greta R. Krippner, „The Elusive Market: Embeddedness and the Paradigm of Economic Sociology”, Theory and Society, vol. 30, nr. 6, 2002, pp. 775-810; Greta R. Krippner şi Anthony S. Alvarez, „Embeddedness and the Intellectual Projects of Economic Sociology”, Annual Review of Sociology, nr. 33, 2007, pp. 219-240.

[12] Această secţiune se bazează pe Daniela Gabor, „From Rhetorics to Practice in Monetary Policy: a Romanian Perspective”, Comparative Economic Studies, vol. 50, nr. 3, 2008, p. 511; Cornel Ban, „From Cocktail to Dependence”, art. cit.; Cornel Ban, „Neoliberalism in Translation: Economic Ideas and Reforms in Spain and Romania”, teză de doctorat, University of Maryland, 2011; Daniela Gabor, Central Banking and Financialization. A Romanian Account of How Eastern Europe Became Subprime, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2010.

[13] Lucian Cernat, Europeanization, Varieties of Capitalism and Economic Performance in Central and Eastern Europe, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2006.

[14] La puţin timp după dobândirea independenţei, ţările baltice au adoptat economia de piaţă liberală (EPL): sectoare corporatiste financiarizate, o economie orientată către servicii, intervenţie de stat minimă, relaţii industriale dereglementate şi în mare parte la nivel de companie, plase de siguranţă subţiri, educaţie şi pregătire concentrate pe dobândirea de abilităţi generale. La celălalt capăt al spectrului se află economia de piaţă coordonată a Sloveniei (EPC), cu statul jucând un rol-cheie în coordonarea capitalului şi a muncii, relaţii industriale neocorporatiste, un stat al bunăstării social-democrat, capital intern pe termen lung pentru companii şi educaţie vocaţională în sistem dual, care furnizează abilităţile specializate necesare industriei complexe a Sloveniei. Între aceste două extreme se află Europa Centrală şi de Est, ale cărei varietăţi de capitalism nu pot fi surprinse de lexicoanele actuale din cauza mutaţiilor structurale produse de transformarea economiilor lor în platforme de asamblare competitive pentru corporaţiile multinaţionale. Nölke şi Vliegenhart numesc asta economie de piaţă dependentă (EPD) şi văd esenţa ei ca un „tip specific de avantaj comparativ, care nu se bazează pe inovare radicală (a EPL) sau inovare treptată (a EPC), ci mai degrabă pe o platformă de asamblare pentru bunuri industriale semistandardizate” (Andreas Nölke şi Arjan Vliegenthart, „Enlarging the Varieties of Capitalism: The Emergence of Dependent Market Economies in East Central Europe”, World Politics, vol. 61, nr. 4, 2009, p. 679). Plin de tendinţe liberalizatoare, modelul EPD are şi o natură „non-liberală” esenţială. Cel mai notabil, instituţiile lui susţin nu doar eficienţa actorilor pieţei, ci şi guvernanţa lor, prin intermediul unui mare număr de intervenţii instituţionale orchestrate de stat, care privilegiază capitalul străin faţă de capitalul şi munca interne.

[16] Wolfgang Streeck, „How to Study Contemporary Capitalism?”, European Journal of Sociology, vol. 53, nr. 1, 2012, pp. 36-37.

[17] Necesitatea autonomiei încastrate şi a caracterului meritocratic al birocraţiei statale în toate cazurile de ieşire din subdezvoltare sau dezvoltare haotică este adesea trecută cu vederea în contra‑mişcările româneşti, cel puţin în faza actuală a poziţionării lor programatice. Vezi Peter B. Evans, Embedded Autonomy: States and Industrial Transformation, Princeton, Princeton University Press, 1995; Atul Kohli, State-Directed Development: Political Power and Industrialization in the Global Periphery, New York, Cambridge University Press, 2004.

[18] Neil Brenner, Jamie Peck şi Nik Theodore, „Variegated Neoliberalization: Geographies, Modalities, Pathways”, Global Networks, vol. 10, nr. 2, 2010, pp. 182-222; Jamie Peck, Nik Theodore şi Neil Brenner, „Neoliberalism Resurgent?”, art. cit.; Gareth Dale, „Double Movements and Pendular Forces: Polanyian Perspectives on the Neoliberal Age”, Current Sociology, vol. 60, nr. 1, 2012, pp. 3-27.

[19] Despre importanţa istoriilor morale utilizabile în contra‑mişcările de nivel siste­mic, vezi Marion Fourcade et al., „Moral Categories in the Financial Crisis”, Socio-Economic Review, vol. 11, nr. 3, 2013, pp. 601-627.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.