Propagandă fără propagandiști într-un secol de film românesc
Imediat după perioada tulbure, sumbră și extrem de agitată de evenimentele politice de după mijlocul anilor ’90, câmpul cultural românesc a început să fie tot mai acaparat de discuțiile în jurul revizuirilor. Descinsă din teoriile lovinesciene ale revizuirii critice periodice a literaturii, ca un fel de inspecție tehnică periodică a motorului unei mașini, metoda aceasta a ocupat multe luni la rând, ani chiar, coloanele presei de specialitate. Întrebările care se puneau în presa literară a anilor 2000 erau: ce facem cu autorii colaboraționiști? dar cu anumite texte cu probleme scrise de acești autori, altminteri canonici, cum este Arghezi, iar unii dintre ei, chiar nobelizabili, cum este Gellu Naum? Această dilemă nu a fost rezolvată nici acum, iar cârdășia autorilor canonici cu o ideologie totalitară sau alta este trecută în continuare sub preș. Însă nu în mod neutru, adică științific. Condamnarea comunismului românesc ca ilegitim și criminal în 2007 a ușurat foarte mult sarcina criticii literare, întrucât i-a pus pe tavă un instrument critic de discriminare trecut în desuetudine încă din Evul Mediu: maniheismul. Ori e laie, ori bălaie, iar dacă-i bălaie, nu poate fi laie și tot așa. Rezultatul a fost că ultimele ediții critice complete din autorii români, din ce în ce mai rare în anii recenți, sunt expurgate de textele politice pe motiv că acestea ar fi fost renegate ulterior de către autori. Inutil să mai spunem că o ediție critică științifică onestă ar trebui să includă automat atât textele cu pricina + mărturia renegării lor, dacă aceasta s-a petrecut textual.
Asta cât privește revizionismul în ograda literaturii, căci în câmpul celorlalte arte, lucrurile stau și mai prost. De aceea este un prilej de maxim entuziasm apariția cărții lui Cristian Tudor Popescu, sugestiv intitulată Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989), publicat de Editura Polirom în 2011 în Colecția „Cinema”. Sigur, discuții în jurul producției cinematografice de dinainte de 1989 au mai existat, și aici demonul revizuirii s-a instalat cuminte, însă aceste dezbateri au vizat mai mult anumite personalități mainstream, cu o vădită popularitate de masă după ’89, cum este Sergiu Nicolăescu, sau peliculele de masă cu Nea Mărin ș.cl. O analiză serioasă, la rece, măcar și maniheist ca în critica literară, nu pare să fi existat, ne mai vorbind de o încadrare organică a acelei cantități de film în corpul generos al culturii vizuale autohtone și în miezul discuțiilor din cadrul studiilor vizuale. Iar cartea lui Cristian Tudor Popescu, care pe deasupra mai este și o lucrare de doctorat la bază, promite încă din titlu să înfăptuiască această schimbare strategică de paradigmă culturală.
Ca orice text de sorginte academică, volumul este alcătuit, în mare, dintr-o parte teoretică, cu intenție conceptuală, și una practică, aplicată. În prima parte a cărții, Cristian Tudor Popescu încearcă să sintetizeze o definiție contemporană a propagandei, să descrie raporturile acesteia cu cinematograful, de la origini și până a în a doua jumătate a secolului XX, după aceea, să expună concis modul în care propaganda a pătruns în fibra cinematografului de ficțiune, iar la final, să întreprindă o descriere a cinematografului sovietic de propagandă, înțeles ca model cvasiabsolut pentru filmul românesc de propagandă. În cea de-a doua jumătate a cărții, partea aplicată, cum spuneam, Cristian Tudor Popescu descrie, revede, recitește, dejoacă mecanismele propagandei și ale politicului în filmul românesc dintre 1912 (Independența României) și 1990 (Drumeț în calea lupilor). Perioadele de care se ocupă autorul sunt cele situate între 1912 și 1944, 1947-1960, 1960-1971, 1970-1980 și 1980-1989, conținând un bilanț de câteva zeci de filme, unele dintre ele, cum sunt Erupția (Liviu Ciulei, 1957), Un film cu o fată fermecătoare (Lucian Bratu, Radu Cosașu, 1967), Filip cel bun (Dan Pizza, 1975) sau Secvențe (Alexandru Tatos, 1982) cu virtuți nepropagandistice reale.
Meritul principal al Filmului surd…, pe lângă determinarea pur cantitativă de a parcurge o producție cinematografică destul de mare, constă în a fi pregătit terenul pentru dezbaterea pe care am amintit-o mai sus. Căci instrumentul istoriografic pus la lucru de Cristian Tudor Popescu este acela al criticii tematice, ajuns în România pe filieră franceză încă din anii ’70. Așadar tematism este numele metodei de lucru prin care Cristian Tudor Popescu ia la dezghiocat fiecare film în parte. Un alt punct tare al cărții constituie citatele lungi, foarte multe dintre ele chiar integrale, din Arhiva CC a PCR despre cinematografia românească, dar și cele care împănează subcapitolul dedicat procedeelor de cenzurare a filmelor străine difuzate în perioada 1968-1973 în rețeaua cinematografică românească. Să dăm un citat. Nicolae Ceaușescu, vorbind despre libertatea de creație a artistului, în ședința Comitetului Executiv al CC al PCR din 25 iunie 1968: „De multe ori când se spune ceva despre un film prost, se răspunde, tovarăși, cum se poate așa, doar omul e liber să creeze. Să fie liber, tovarăși, pe banii lui, pe totul să fie liber. Are posibilitatea să vină la studio și să plătească 20 de milioane să facă un film, să vină și eu sunt de acord să-i dăm posibilitatea să-și facă filmul. Îi dăm completa libertate. Dar atunci când banii aceștia sunt banii produși prin munca unită a poporului nostru, avem obligația să vedem cum îi cheltuim și pe ce îi cheltuim.” Pas de mai înțelege ceva din acest liberalism vizionar aproape postcapitalist…
Pe de altă parte, ca orice întreprindere de pionierat de acest fel, cartea lui Cristian Tudor Popescu e doldora de omisiuni, tacite, stridente, care, în orice caz, nu i-ar fi iertate nici un altui doctorand din orice domeniu. Să le luăm pe rând.
Mai întâi, e vorba de definiția pe care o propune autorul pentru „propagandă”, pe urmele americanului Robert Cole, care sună în felul următor: „Propagandă înseamnă orice operațiune sistematică menită să influențeze opinia masei și să determine finalmente atitudini / acțiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. În principiu, așa e, dacă vorbim de propaganda de pe segmentul nemediat putere – mase, însă în cazul oricărei întreprinderi artistice lucrurile sunt puțin mai complicate decât orice operațiune sistematică, căci între putere și mase intervine un element-cheie: autorul. Iar când vine vorba de autori / creatori, ițele se încurcă inextricabil. Iarăși, în principiu, putem ajunge la o definiție obiectivă a artei propagandistice, spunând că un produs artistic cu teză, a cărui teză aparține autorului sau al cărui autor a aderat la ea din convingere, este un produs artistic veritabil, în timp ce dacă teza nu aparține autorului, nu pornește din nici o convingere sinceră, produsul artistic este unul propagandistic. Scurt spus, propagandă înseamnă să propagi ceva ca fiind al tău însă care nu-ți aparține. Înlocuim astfel o definiție împrumutată din științele politice de vulgarizare cu una din istoria artei pură și dură.
Apoi, citind cartea lui Cristian Tudor Popescu, de la un punct încolo, începi să ai impresia că producția cinematografică românească de propagandă a picat din senin în public, că în România, în perioada 1912-1989, cea de-a șaptea artă s-a născut ca Venus din spuma mării mergând direct către public / mase, luându-l în brațe și îndoctrinându-l. Altfel spus, nimic din ceea ce face obiectul istoriei filmului nu apare în carte, nu tu istorici, nu tu cronici, nu tu articole de presă, nimic din ceea ce ar fi trebuit să însemne comentariu critic de epocă, mărturie imediată, nu are loc în carte, filmele sunt lăsate să vorbească de la sine, ca și când, la moment, în epocă, tot de la sine au vorbit și nu cu concursul sârguincios al elitei intelectuale și al cadrelor de partid care au asigurat fluența perlocuționară a discursului propagandist. Complexitatea unui fenomen colosal, cum este filmul unei țări pe o întindere de un secol, este redusă astfel la o banală listă nu cu mult peste sinopsisurile de pe IMDB. De la Bourdieu și alții știm că difuzarea unui produs artistic într-un anumit câmp nu se petrece numai deplasând acel produs dintr-un punct în altul, ci mai ales prin mijloacele de informare / difuzare în masă, adică mass-media. În cartea lui Cristian Tudor Popescu nu apare nici o revistă de specialitate, iar TVR este amintită o singură dată, în treacăt.
Un al treilea punct fragil al cărții, deloc indicat pentru o lucrare de doctorat, este breșa de timp dintre 1940 și 1944, lăsată de izbeliște în noianul de ani și cronologii al cărții. Ce poate fi atât de notabil într-o perioadă atât de scurtă de timp? În primul rând, un Holocaust românesc, de care cinematografia autohtonă nu a fost deloc străină, ci dimpotrivă, a fost la fel de implicată ca și în perioada ce i-a urmat. Universum Film AG (UFA), care începuse să acționeze în Vest, după cum constată și autorul, își deschide imediat după 1940 o agenție și în Est, la București, pentru difuzarea de filme și coproducții cu propagandă nazistă asemănătoare cu producțiile viitoarelor Sovromuri. Mai mult, în perioada 1940-1944 UFA București înființează un cinematograf ambulant, pe modelul kinopoezdurilor sovietice, intens folosit în scopuri propagandistice naziste în comunitățile neromânești din Transnistria. Într-un articol publicat în revista Orizont, nr. 7 / 15 februarie 1945, mai puțin cunoscutul critic de film Barbu Florian își va aminti: „Direcția cinematografului [trecută de sub tutela Ministerului Propagandei, proaspăt desființat, sub cea a Ministerului Afacerilor Străine – n.m.] n-a fost în trecut decât o tristă unealtă a jurnalului german UFA, neînregistrând decât imagini ce glorificau criminala acțiune nemțească și a uneltelor lor din țară. Un șir de imagini ignobile, pentru care s-au cheltuit zeci de milioane, din banii strânși de la contribuabilul român.” O atenție ceva mai delicată la cronologie l-ar fi scutit, cel mai probabil, pe Cristian Tudor Popescu și de unele afirmații ciudate cum este aceasta: „În 1950, la Cancelaria CC al PMR, în toate funcțiile de conducere se aflau evrei” în discuția despre filmul La moara cu noroc (Victor Iliu, 1957). Originea neariană a cadrelor de partid este unul din locurile comune al discursului anticomunist postcomunist pentru a scuza neimplicarea autohtonă în perpetuarea regimului comunist și pentru a camufla un antisemitism altminteri implicit. Pe lângă aceasta, perioada scurtă dintre 1940 și 1944, la care se adaugă și intervalul 1918-1939, impune autorului o extindere, de data aceasta topologică, a câmpului cercetării. Or producția de film dinafara granițelor actuale ale României nu face obiectul cărții, chiar dacă în perioadele amintite, România însemna atât Bucovina, cât și Basarabia. O discuție în jurul unor pelicule precum Bukovina, zemlia ukrainskaia (A. Dovjenko, Cernăuți, 1939), Pe frontul basarabean (G. Dobrin, Chișinău, 1919, aflat în arhiva de film din Budapesta) sau Bessarabskaia kommuna (G. Aleksandrov, Odesa, 1928) nu ar fi făcut decât să aprofundeze teza cărții și, mai mult, să înfăptuiască o adevărată revoluție metodologică în felul de a construi o istorie a unei arte, căci omisiunea topologică de care vorbeam este caracteristică pentru mai toate istoriile: a artei, a literaturii, a teatrului etc.
Oricum, ca să conchidem optimist și să dăm Cezarului ce e al Cezarului, apariția cărții este salutară, căci de-abia de aici încolo poate începe recitirea și recapitularea filmului românesc din perioada comunistă.
Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989), Editura Polirom, [Colecția Cinema], [Iași], 2011, 298 p.
Recenzie publicată în revista „Observator cultural”, nr. 636 / august 2012