Exilul in Domesticitate. Sau despre invatarea practicilor spatiului public

Manifestul pentru spatiul public al domnului Mihali este, cred eu, extrem de important in momentul actual. Intreaga dezbatere pe aceasta tema releva faptul ca, dupa 21 de ani de exercitiu democratizant, Romania inca are nevoie de definirea “locului comun” in care acest exercitiu sa aiba loc: spatiul public.

Daca exista un cadru fizic si simbolic – mimetic sau nu – al spatiului public este un lucru discutabil. Este adevarat ca urbanismul haotic din acesti ani (turbo-urbanism dictat aproape exclusiv de infuziile de capital in speculatiile imobiliare) a dat nastere unei fragmentari a spatiului in orasele mari (in special Bucuresti), o trauma urbana greu de vindecat. Spatiul public al dezbaterii este si el viciat si parca poarta amprenta acestor traume.

Pe de alta parte, orice spatiu poate deveni public, are aceasta valenta daca practicile firesti, relevate de cele 7 puncte ale Manifestului sunt urmarite ca scop constructiv. O piata publica sau o masa rotunda televizata poate fi spatiu public sau nu, in functie de modul in care acestea sunt utilizate/practicate. In cele ce urmeaza doresc sa pun accentul pe practicile spatiului public asa cum reies ele din manifest si mai ales pe invatarea acestor practici. Iar argumentul este urmatorul: modul in care educatia infantila (cei sapte ani de acasa care corespund primilor 7 ani de formare a circuitelor neuropsihice) se face in Romania, in general, este de tip distructiv in ceea ce priveste intelegerea accesului si folosirii spatiului public. In fapt, din observatiile mele, parintii (tineri sau mai putin tineri) descurajeaza practicile de explorare si utilizare a spatiului public, construindu-l ca un spatiu neofertant, amenintator si interzis.

Fara a oferi o explicatie psihologizanta, voi incerca in cateva randuri sa relev faptul ca indiferenta fata de spatiul public, aprehensiunea fata de reguli, dispretul sau ignorarea totala a celuilalt si chiar si coruptia au radacini si in relatia stabilita cu copiii inca din primii ani de viata.

Prima observatie care se poate face este ca a creste in Romania in anii 2000 inseamna a ti se interzice totul in spatiul public, fara explicatie. Educatia se face prin interdictie si amenintare. De cate ori auziti pe strada, in pacuri sau in magazine parinti iubitori care spun copiilor: “nu te duce acolo”; “nu pune mana”; “nu ai voie” urmate de amenintarea sau previziunea unui dezastru implacabil “ca o sa cazi si o sa te lovesti”, “ca il chem pe nenea/ politia/ etc…”? Aceste practici sunt dublate de obicei de reducerea autonomiei fizice la doi metri in jurul parintelui, orice indepartare fiind violent sanctionata prin apucarea copilului de mana, de maneca sau de umar si admonestare. Dintr-o data, aproprierea spatiului fizic este asociata cu un potential traumatism fizic sau cu pedeapsa autoritara.

Prin aceste practici spatiul public se construieste mental ca unul al interdictiei si al pedepsei in cazul in care este utilizat. In acelasi timp, relatia cu legiutorul (parintele) devine una de antagonism si dorinta de conturnare a regulii interdictive este firesc puternica. Daca stii de mic ca singurul mod in care te poti bucura de libertate si poti obtine ce doresti in afara spatiului domestic este prin evitarea interdictiei parentale, este evident ca mai tarziu raportul la lege va fi cumva similar.

O alta explicatie a interdictiei frecventa pentru copii in Romania, in lipsa celei amenintatoare expuse mai sus, pune accentul pe controlul social exterior si nu pe etica individuala. “Nu fa acel lucru ca: te vede lumea, e rusine, ce o sa zica nenea/domnul!?” Reversul acesti medalii: in absenta privirii “celuilalt” poti face ce vrei. Dintr-o data responsabilitatea dispare iar celalalt devine sursa de stress si posibil control socio-comportamental (nu este perceput ca seaman uman cu care imparti un spatiu al regulilor civice ci ca un potential agent al interdictiei folosirii acestuia dupa bunul plac). Explicatia moral-etica este utilizata rar sau de loc, cel putin din cate am observat eu.

Evident, ca orice lucru inteligent, practica alternativa e simpla: inlocuirea lui “nu” cu “daca” si explicarea consecintelor: “daca te duci langa lac si nu esti atent e posibil sa cazi in apa”. Simplu dar neauzit de copiii din Romania, un astfel de enunt schimba radical raportul la spatiu (care devine accesibil), la responsabilitate (care devine individuala) si la regula (care este explicata afirmativ).

Un ultim exemplu, legat de coruptie si mita, ar fi acela al promisiunilor pe care parintii le fac copiilor cand acestia revendica ceva in spatiul public. Interdictia accesului la obiectul dorintei este dublata imediat de promisiunea (alas! de multe ori mincinoasa!) de a li se oferi ce isi doresc si chiar mai mult “acasa” in spatiul privat: “lasa ca iti dau acasa/ ai acasa si mai frumos”. Exista si mituirea directa “daca taci iti dau o ciocolata”, “daca mergi pana la masina o sa primeti bomboane” etc. Prin aceste practici viitorul cetatean invata ca poate obtine ce isi doreste in spatiul domestic, sau ca pentru a isi face datoria (oricum trebuie sa mergi pana la masina pentru ca altfel nu ajungi acasa) poate primi si ceva in plus…

Exemplele pot continua, la fel ca si analiza lor amanuntita. Ceea ce cred necesar de retinut pentru constructia unui spatiu public civic, angajat si angajant ar fi urmatoarele puncte:

  1. practicile educationale sunt cele care determina in mare masura raportarea la spatiul public (in sensul larg) si gradul de civism.
  2. copilaria sub “dictatura lui nu” perpetueaza un exil in spatiu privat, practici netransparente in public si un raport nesanatos la responsabilitate, legalitate si in ultima instanta la spatiul public perceput ca neofertant, amenintator si violent
  3. educarea prin “rusine” nu transmite valori etice si morale interiorizate ci construieste pe “celalalt” ca potential inamic si obstacol in atingerea dorintei.
  4. Schimbarea practicilor spatiului public si de invatare a acestuia in “cei sapte ani de acasa” sunt singurele care pot aduce dupa ele schimbarea in raportarea la acesta. Cu alte cuvinte practica schimba “mentalitatea” (nu invers). Circuitele neuronale care genereaza “mentalitati” sunt formate si reformate prin practici.
  5. Exilul in spatiu privat si abandonul spatiului public sunt inamici ai democratizarii, a carui exercitiu esential este acela de apropriere si negociere a coabitarii intr-un spatiu public comun. “Dragostea parentala” asa cum este ea inteleasa aici (argument ultim folosit in Romania pentru justificarea practicilor expuse mai sus) e posibil sa fie unul din factorii perpetuarii practicilor contra-publice si contra-democratice. Cum spunea Sting: “if you love somebody/ if you love someone/ set them free!”
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.