Elinor Ostrom: premiul Nobel trecut sub tăcere.

Există premii Nobel de care se face caz și premii Nobel trecute sub tăcere. A făcut un zgomot de necrezut premiul Nobel pentru literatură obținut de Herta Müller. O tăcere asurzitoare a înconjurat premiul Nobel pentru economie primit de Elinor Ostrom în 2009.

E al cincilea premiu Nobel pentru economie dat în răspărul liberalismului. E a patra oară cînd Academia Suedeză afirmă răspicat că economia de piață nestăvilită e nocivă. Academia Suedeză l-a premiat pe John Nash, matematicianul care a arătat că echilibrul la care se instalează economiile de piață e un echilibru sub-optim, mai bine zis, că alocarea resurselor în economia de piață e ineficientă. L-a premiat pe Daniel Kahneman, psihologul, care a arătat, împreună cu Amos Tversky, că raționalitatea umană e distorsionată și că alegerile economice pe care le facem sînt eminamente emoționale : cu alte cuvinte, raționalitatea colectivă a agenților economici nu există, sau e suboptimă (von Mises și Hayek spun că este). L-a premiat pe Joseph Stiglitz pentru studiile sale despre asimetria informațională în tranzacții (cînd cumpărătorul, de exemplu, știe mai puține decît vînzătorul despre bunul cumpărat).

L-a premiat pe Paul Krugman, un alt critic al liberalizării forțate, care a denunțat efectele devastatoare ale privatizării electricității în California. A premiat studiile despre sărăcie și foamete ale lui Amartya Sen, care arată că foametea nu este o lipsă cantitativă de alimente într-o societate, ci o problemă de distribuție : foametea, arată el, apare chiar cînd există marfă și piețele funcționează. (Libertarienii evită să vorbească despre marea foamete din Irlanda din sec. XIX).

Premiile Nobel pentru economie sînt, în România, cele mai ignorate, tocmai din acest motiv. Economia clasică presupune că bunurile posedate în comun pier inexorabil prin supraexploatare. Există două soluții : naționalizarea, preferată de către defunctele regimuri comuniste, și privatizarea, panaceul recent, slăvit de liberalismul triumfător după 1990. Atunci cînd s-a făcut, de exemplu, privatizarea pădurilor în România, nu s-a făcut nici un studiu privitor la experiența altor țări în gospodărirea pădurilor, ori cu privire la proprietatea devălmașă a pădurilor în secolele trecute, în România. Ca rezultat, o cincime din pădurile României au fost tăiate și transformate în cherestea ieftină.

Cum are loc distribuția în societate ?

Există trei tipuri mari de proprietate : proprietatea privată, proprietatea publică și proprietatea devălmașă.  Alocarea bunurilor, în societate, are loc în mai multe moduri. Cel mai cunoscut este piața : oamenii cumpără și vînd bunuri. Un alt mod este acordarea arbitrară (suverană), pură și simplă, a unui bun, de către stat : statul, prin lege, deține rîurile și țărmurile marine. Statul concesionează exploatări miniere, și statul cumpără obligatoriu descoperirile arheologice de pe teritoriul țării.  Statul creează, astfel, o categorie de bunuri pe care le controlează permanent și care nu intră complet în circuitul comercial. Statul privatizează și naționalizează.

Un alt mod de distribuție este cel judiciar : judecătorii dau sentințe prin care atribuie bunurile unei părți sau alteia care participă la un proces civil. Bunurile pot fi distribuite și legislativ : legea de eliberare a robilor țigani, legea de secularizare a averilor bisericești, reforma agrară a lui Ferdinand, sau, invers, naționalizarea industriei și a băncilor în 1948.

Fie un proprietar de vaci și proprietarul unei holde de porumb. Pentru ca vacile să nu intre în porumb, trebuie ridicat un gard : pe spezele cui se va ridica acel gard ? Conform teoremei lui Coase, drepturile inițiale de proprietate sînt irelevante, cel cu interes economic mai mare va cumpăra drepturile celuilalt (soluția economică) ; tradiția poate impune unuia sau altuia ridicarea gardului.  La fel, ridicarea gardului poate fi hotărîtă printr-o lege promulgată de Parlament sau printr-o decizie judecătorească. Problema este : care dintre aceste metode e cea mai eficientă ? Libertarienii și liberalii preferă soluția lui Coase, comunismul totalitar sovietic preferă soluția statală, alocarea prin lege. Între cele două, mai există cîteva tipuri de soluție demne de discutat.

Elinor Ostrom a studiat (și primit premiul Nobel pentru) ceea ce se numește arhaizant proprietatea devălmașă, ejido în spaniolă, commons în engleză. Proprietatea devălmașă sînt bunurile

– folosite de o comunitate bine definită, închisă (un sat, de exemplu)

– care nu pot fi privatizate și nici naționalizate, prin natura lor : izlaz, rîu, pădure.

Dintre toate formele de proprietate, proprietatea devălmașă e cea mai marginală : disprețuită în economia de piață ca fiind arhaică, privită cu suspiciune în comunism, ca fiind rebelă, proprietatea devălmașă e în regres în toată lumea. Cu toate acestea, cunoașterea ei e importantă. Parcurile, bibliotecile publice, cunoștințele științifice sînt bunuri devălmașe.

Al tuturor și al nimănui

Biologul Garrett Hardin, povestește Elinor Ostrom, a creat expresia ”tragedia devălmășiei” în 1968, cu o descriere frapantă a devălmășiei : ciobanii care împart un izlaz au interesul de a paște cît mai multe vite, ceea ce duce la distrugerea izlazului. Ostrom a primit premiul Nobel pentru elucidarea misterului : cum de izlazurile nu sînt nimicite ? Ea a observat că devălmășiile nu sînt deschise tuturor, ci aparțin unei comunități bine precizate ; Hardin pleca de la premiza că utilizatorii nu discută între ei, și presupunea că oamenii acționează doar în interesul lor individual. Pentru Hardin nu existau decît două soluții, privatizarea sau naționalizarea.

Problema proprietății devălmașe a început să fie înțeleasă mai bine abia din anii 1950, după dezvoltarea teoriei jocurilor și studiilor asupra dilemei prizonierului. Dacă jocul este iterat, cîștigul partenerilor e mai mare atunci cînd colaborează decît atunci cînd acționează egoist.

În Statele Unite, unde serviciile de sănătate sînt private, cheltuielile de sănătate totale pe cap de locuitor sînt de două ori mai mari ca în orice țară europeană, fără ca sănătatea sau speranța de viață a americanilor să fie mai bună. Pur și simplu, în domeniul sănătății, alocarea prin mijloace de piață e ineficientă și dublează costurile. În țara eficienței, medicina e costisitoare și ineficientă. Japonia, care e o țară la fel de dezvoltată ca SUA, și cu o speranță de viață la fel de bună, cheltuiește jumătate ( 8 % din PIB, față de 16 % din PIB în SUA) pe sănătate. Colaborarea (serviciile asigurate colectiv, de către stat sau comunitate) costă mai puțin decît cele asigurate privat. Asigurările private de sănătate urmăresc țeluri de rentabilitate și profit, cu totul străine intereselor individului.

Exit, voice and loyalty

În orice organizație există două moduri de reglare a homeostazei, protestul sau abandonul, exit and loyalty în tipologia lui A. O. Hirschman. Într-o organizație, membrii pot corecta prostul mers al organizației prin abandon (ies dintr-un partid, trec de la o marcă de blugi la alta) sau prin protest (returul mărfii proaste, moțiuni în partid).  Cea mai ușoară metodă de protest e prima, fiindcă nu implică nici un cost. A doua e mai dificilă, dar presupune instituții eficace și un anumit capital social de încredere. Ea presupune că magazinul repară sau înlocuiește sau rambursează marfa defectuoasă, că partidul e transparent și favorizează dezbaterea.

În România, acest lucru nu e posibil. Intrarea României în Uniunea Europeană a redus, paradoxal, șansele democrației. Două milioane de români apți de muncă au părăsit țara. Ei erau partea cea mai activă, mai educată, partea destinată să formeze societatea civilă. Dacă plecarea n-ar fi fost posibilă, s-ar fi înscris în partide, ar fi participat la viața politică. Posibilitatea de a părăsi sistemul a deteriorat și mai mult democrația și societatea civilă din România. Un exemplu familiar tuturor e segregarea rasială : pînă în 1967, segregarea rasială din Statele Unite îi menținea pe negrii din clasa medie împreună cu negrii săraci, în ghettourile segregate. Imediat după abolirea segregației, negrii din clasa medie au părăsit ghettourile, unde au rămas doar negrii săraci. Pînă în 1967, negrii din clasa medie mergeau la aceleași școli ca negrii săraci, și aveau un interes în menținerea disciplinei în școli și a calității educației ; de asemenea, îi reprezentau pe negrii săraci la nivel municipal, ca și consilieri, și păstrau o anumită demnitate a ghettoului. După 1970, în fostele ghettouri n-au rămas decît negrii săraci, iar securitatea și igiena s-au degradat.

Este exact ceea ce s-a întîmplat în România : cei dinamici și întreprinzători au părăsit țara pentru a munci în străinătate : au emigrat două milioane din 23 de milioane : de la șase milioane de salariați în 1996 s-a ajuns la 4,6 milioane în 2000. Cum 1,4 milioane nu se regăsesc în rata șomajului, trebuie să presupunem că o bună parte au plecat în străinătate.

Ce legătură există între Elinor Ostrom și izlazurile ei devălmașe, și cercetările lui Hirschman privind grupurile ? Grupurile se creează prin încredere și își păstrează coeziunea prin încredere. În societățile cu grad de încredere mică, grupurile (asociații non-guvernamentale, întreprinderi etc.) au o durată scurtă sau dispar repede. E cazul României.

Garantarea proprietății private și libertarianismul

Diverse mașini și avioane îi transportă propagandiştii libertarianişti în diverse orașe, pentru ca să le vorbească studenților despre libertarianism și garantarea absolută a proprietății private.  Mașinile rulează pe autostrăzi. Avioanele aterizează pe piste de aeroport. Și aeropoartele, și autostrăzile sînt construite de stat, pe terenuri expropriate. Pur și simplu, construcții atît de mari nu pot fi create de inițiativa privată.  Dacă un singur proprietar refuză să-și vîndă terenul, aeroportul nu poate fi construit. Mai banal, dacă un singur locuitor dintr-un sat refuză construcția unui deponeu de gunoaie, deponeul n-ar putea fi construit. (Napoli a puțit a rînced și a muced timp de mai bine de doi ani din această cauză).  Michael Heller (The Gridlock economy) vorbește de medicamente care n-au putut fi puse pe piață, din cauză că firma farmaceutică nu putuse cumpăra toate patentele necesare.

În anii 1980, Statele Unite au permis patentarea unor descoperiri care pînă atunci nu puteau fi patentate : de exemplu, gene, proteine, mecanisme metabolice. Firmele private puteau investi în cercetarea fundamentală, devreme ce aveau posibilitatea de a‑și patenta descoperirile. De exemplu, o proteină a cărei mutații cauzează cancer de sîn a fost patentată de firma care a descoperit-o. Firma a produs un test pentru cancerul de sîn pe care îl comercializează monopolistic.  În aceeași direcție, este posibil ca firme private să identifice diverși microbi de gripă și să patenteze vaccinurile respective. În caz de pandemie, efectul monopolului asupra tratamentului medical ar fi catastrofic – reamintim cazul gripei aviare și al medicamentului Tamiflu. În plus, legea limitează modul în care cineva poate dispune de bunuri prin testament – ceea ce limitează capacitatea lui de a dispune de propriile bunuri așa cum crede (avocații știu despre ce e vorba). Cozile și întîrzierile din aeropoartele americane sînt datorate lipsei a 75 de km de pistă, ne-construiți din cauza diverselor drepturi private. În Evul Mediu, pe Rin s-au construit zeci de castele. Cum stăpînul fiecărui castel percepea drepturi de trecere de la vasele care treceau pe apă, circulația navală s-a oprit.

Un alt exemplu, citat de același autor, dar familiar tuturora, e cel al locurilor de parcare. Nereglementate, locurile de parcare se blochează. Privatizate fiind, firmele private care le dețin se ocupă mai mult de a strînge bani decît de scopul originar al măsurii, fluidizarea circulației. Astfel, într-o zonă centrală, o firmă privată de parcare poate emite doar bonuri valabile două ore, chiar dacă mașinile se opresc mai puțin de o oră.  Inadaptarea e rentabilă ; de concurență nu putem vorbi, din motive practice.

Fie o un tren (privat) care deservește o localitate mică, iarna și vara. Fie un microbuz care face cursa mai ieftin în sezonul cald. Oamenii optează spontan spre soluția mai rentabilă, linia de cale ferată se închide. În acest caz, rezultatul final e sub-optim, mecanismele pieței nu duc la un rezultat eficient.

Cîteva concluzii

Statul nu e un panaceu. El trebuie să existe și să intervină în domeniile în care activitatea individuală, proprietatea privată, interesul strict economic blochează eficacitatea generală.

Trebuie să avem sănătate gratuită, fiindcă săracii bolnavi de gripă aviară sau de tuberculoză sau de MRSA sau leproșii sau bolnavii de hepatită sînt contagioși. Ei trebuie tratați ca să nu răspîndească boala. Avem nevoie de învățămînt gratuit, fiindcă universitățile pe bani trimit diplome prin poștă, plătite prin virament. Avem nevoie de învățămînt gratuit, și nu de home-schooling, fiindcă țiganii o să-și ducă copiii la studii practice de buzunăreală, penticostalii o să-i învețe pe copii teorii creaționiste, părinții afoni n-o să-i învețe pe copii muzică, și în general părinții întorși acasă seara, lihniți, n-o să se ocupe de educația copiilor.  Dreptul la proprietate nu poate fi garantat. Avem nevoie de exproprieri, fiindcă altfel nu am putea construi autostrăzi și piste de aterizare, și nu am putea face cercetări arheologice pe malul cutărui rîu, unde inundațiile spală sate neolitice, cătune din epoca bronzului și castre romane. Sub privirea tîmpă a cutărei babe libertariene, care declară că porumbul ei e mai important decît dracu știe ce cioburi de sub pămînt.  Dacă economia comunistă s-a dovedit proastă, nu înseamnă că economia de piață e perfectă și eficace. Dacă economia comunistă s-a prăbușit, și liberalismul a triumfat, nu înseamnă că o cale de mijloc nu există.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.