Dreapta onestă şi dreapta ipocrită (Despre antidemocratismul contemporan)

Atunci când invocăm generic dreapta, ne referim la doctrinele şi regimurile care preferă formulele de guvernare elitiste sau autoritare şi care promovează un model de organizare socială inegalitar. Există, desigur, nuanţe. Se poate identifica un centru-dreapta, după cum din zona dreptei anumite orientări s-au reconfigurat în sens demofil (cazul catolicismului social). Totuşi, elementele definitorii rămân cele amintite. Sub o formă sau alta, toţi reprezentanţii politici şi intelectuali ai dreptei au criticat reprezentativitatea democratică de factură luministă şi ideea egalitară – materializate prin excelenţă de Revoluţia franceză şi partidele socialiste. Fie le-au contestat principial (Joseph de Maistre, Herbert Spencer, Benito Mussolini), fie le-au considerat valabile dar inadecvate momentului, ori le-au resemnificat într-un registru care excludea dezbaterea publică (Benjamin Constant, Ion C. Brătianu la maturitate, Napoleon al III-lea).

            În istoria politică a dreptei se prenumără aşadar Contrarevoluţia legitimistă şi autocraţia ţaristă, liberalismul clasic şi bonapartismul, monarhia birocratică bismarckiană şi habsburgică, precum şi fascismul (în sensul larg pe care-l dă Ernst Nolte termenului). Au existat şi regimuri republicane de dreapta, cum a fost Republica a III-a franceză în perioada sa „posibilistă” (de la proclamare până la afacerea Dreyfus), în care exerciţiul suveranităţii naţionale era circumscris preponderenţei social-politice a aşa-numitei „aristocraţii republicane”. În acelaşi sens, republica franchistă a fost certamente mai de dreapta decât monarhia constituţională care i-a urmat.

            Nu se poate nega sistemelor autoritar-oligarhice o anume eficienţă organizatorică. În definitiv, şi acestea funcţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, după criteriul weberian al raţionalizării, inclusiv atunci când legiferează asistenţa socială a muncitorilor (în Imperiul bismarckiano-wilhelmian) ori se preocupă de formarea clasei mijlocii la sate (în Rusia lui Piotr Stolîpin), pentru a preveni influenţa revoluţionară. Pe lângă represiunea versailleză din 1871 şi totalitarismul nazist, de politica dreptei se leagă unificarea Germaniei în secolul al XIX-lea şi progresul economic din La Belle Époque. De ce să înregistrăm numai succesele stalinismului în acţiunea de industrializare, iar pe ale Imperiului al II-lea francez nu, mai ales că s-au obţinut fără sacrificarea a milioane de oameni?

            Dreptei de până la al doilea război mondial nu i se poate nega în special onestitatea. Reprezentanţii ei nu şi-au disimulat niciodată autoritarismul sau elitismul, pe care le-au contrapus deschis şi programatic principiului democratic şi ideii egalitare. Paradoxal, acest fenomen a stimulat în unele situaţii democratismul, întrucât ameninţarea permanentă a dreptei a menţinut activ spiritul civic, aşa cum s-a întâmplat în Statele Unite în contextul mişcării împotriva trusturilor, sau în Europa în perioada „fronturilor populare”. Când oamenii sesizează că drepturile politice şi economice nu sunt câştigate definitiv ci mereu în suspensie, se mobilizează mai rapid şi mai hotărât în apărarea lor.

            După al doilea război mondial însă, ideologia democratică s-a impus ca singura legitimă, iar acordarea dreptului de vot pentru femei, realizarea „statelor bunăstării” şi decolonizarea au asigurat stângii un prestigiu însemnat în cultura politică occidentală. Din vechea familie a dreptei doar bonapartismul, reconvertit şi actualizat sub forma gaullismului, a continuat să exercite o influenţă considerabilă, dar numai în măsura în care afirmarea autoritatăţii suprapartinice se susţinea pe exprimarea voinţei naţionale şi pe experienţa legitimatoare moral a rezistenţei contra nazismului. În aceste condiţii, a mai proclama beneficiile sociale ale dictaturii sau oligarhiei a devenit contraproductiv electoral, sau chiar obiect de incriminare penală. Consecinţa a fost că dreapta a schimbat tactica, disimulându-şi elitismul sub retorica democratică.

            În numele democraţiei, dreapta contemporană atacă ideea revoluţionară, pe care caută să o devalorizeze prin asocierea cu experienţa comunistă. Autori cu formaţii şi niveluri intelectuale diferite, de la Raymond Aron şi Friedrich A. Hayek, până la Alain Besançon şi – mai aproape de noi – Vladimir Tismăneanu, susţin explicit sau implicit că totalitarismul comunist s-ar fi originat în episodul iacobin sau chiar în filosofia Luminilor. Scopul este delegitimarea implicării populare în actul decizional, astfel încât clasa politică selectată din centre universitare exclusiviste (École Nationale d’Administration, Ivy League) să promoveze, la adăpost de controlul civic, interesele establishment-ului capitalist.

            Tendinţa reiese clar din încercarea dreptei de a acredita reprezentarea parlamentară drept unica dezirabilă din punct de vedere democratic, la adăpost de tulburările pe care le generează masele nerezonabile (francezi, olandezi, irlandezi sau greci, eventual), care în cazul unor referendumuri nu au întotdeauna decenţa să voteze aşa cum li se propune. În acest sens, după surpriza neplăcută din 2005, patru ani mai târziu puterea de dreapta din Franţa a hotărât ca problemele organizării europene să fie tranşate exclusiv de Adunarea Naţională. Compromiterea angajamentului popular şi proliferarea viziunii „tehnocratice” au ajuns încă mai departe odată cu elaborarea la nivelul Comisiei Europene a sistemului de „guvernanţă”, care implică practic transferul deciziei asupra politicii bugetare a unei ţări de la demnitarii naţionali legitimaţi prin alegeri, către birocraţii europeni iresponsabili în faţa cetăţenilor din ţara respectivă.

            Tot în numele democraţiei, mai precis al universalismului drepturilor omului, liderii dreptei conservator-oligarhice, de la José Manuel Barosso până la perifericul dar ilustrativul Traian Băsescu, acuză de extremism naţionalismul, antiimigraţionismul şi euroscepticismul lui Marine Le Pen, Geert Wilders şi Viktor Orban, pe care pe care unii le descoperă insidios şi la coaliţia de stânga Syriza. Simptomatic e faptul că Viktor Orban, foarte frecventabil până nu de mult, a devenit brusc „extremist” abia după ce a susţinut trecerea Bancii centrale sub controlul guvernului, ceea ce a deranjat mai mult decât presupusa metafizică a Coroanei ungare sau cenzura presei. Noua dreaptă (uneori cu veleităţi de „Nouă Republică”) vizează de fapt protecţionismul cu adresă populară implicit în naţionalism, care încurcă interesele băncilor şi companiilor transnaţionale. Îi convine în schimb piaţa liberă, pe care poate să promoveze nestingherită un model de organizare socială inegalitar. Din acest motiv dreapta echivalează protecţionismul cu naţionalismul şi naţionalismul cu extremismul, clamând europenismul şi frăţietatea universală întru liber-schimb.

            Situaţia este întrucâtva paradoxală, atâta timp cât partidele naţionaliste cu susţinere populară s-au deplasat spre stânga, în timp ce socialiştii şi-au însuşit în general discursul europenist şi programul economic liberal, de limitare a politicii asistenţiale şi încurajare a iniţiativei private[1]. Stânga radicală intră şi ea în jocul retoric al dreptei – cum s-a întâmplat la alegerile de anul acesta din Franţa, când Jean-Luc Mélenchon s-a apucat să agite sperietoarea extremismului lepenist, abătând atenţia de la adevărata primejdie pentru salariaţi, şi anume acţiunea supranaţională a marii finanţe.

            Eficienţa dreptei actuale nu este mai mică decât a dreptei de până la al doilea război mondial. Falsul democratism îi permite să escamoteze supremaţia politică a celor bogaţi indiferent de existenţa votului universal, îi mai permite să inunde piaţa muncii cu emigranţi care suplimentează „armata de rezervă” a capitalismului şi, nu în ultimul rând, să promoveze afacerile prin intermediul intervenţiilor militare „umanitare”. Este vorba totuşi de o eficienţă structural fragilă, deoarece nu se întemeiază pe diseminarea şi impunerea unui proiect identitar propriu, ci pe asumarea „ilicită” a unui profil politic nespecific. Altfel spus, dreapta actuală conduce numai în măsura în care se dă drept altceva decât este, în măsura în care îi face pe oameni să o ia drept democratică, ocultând natura sa oligarhică. Manipularea prin mass media contribuie din plin la aceasta.

            Aici intervine rolul critic al stângii: să devoaleze mistificarea mediatică, să-i trezească pe oameni din visările şi inerţiile întreţinute de ideologia înşelătoare a dreptei, astfel încât ei să aleagă în mod liber dar în cunoştinţă de cauză în ce tip de societate doresc să trăiască. Condiţia prealabilă este însă ca stânga însăşi să se redefinească, să iasă, pe de o parte, din schemele teziste şi ocazional comunizante centrate pe marginalitate, iar pe de altă parte din conformismul gingaş cu marele capital; să-şi asume caracterul popular şi organizarea de masă în cadrul naţiunii.



[1] Între 1999 şi 2000, de pildă, guvernul german condus de Gerhard Schröder a redus cheltuielile bugetare cu 30 miliarde de mărci. Vezi Adrian Severin (coord.), Social-democraţia – între tradiţie şi globalizare, Bucureşti, Editura MondoMedia, 2004, p. 54.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.