TEMA: Deceniul OO
Cu o oarecare încăpăţânare, mulţi dintre noi credem, la sfârşitul primului deceniu al noului mileniu, în importanţa politicii de partid şi a rolului ideologiilor explicite în societate. Inerţia a fost mereu subestimată în evaluarea evoluţiei mentalităţilor (şi nu numai). Spun asta pentru că, dacă valorile atribuite politicii înainte de 1990 au rămas neştirbite în minţile noastre până spre 2000, nici acum, în 2011, nu părem toţi să ne dăm seama că politicul se joacă astăzi diferit. Mi se pare corectă până la un punct ideea lui Boris Groys din Post-scriptumul comunist[1], cum că regimul comunist este circumscris axiologiei limbajului, în timp ce democraţia capitalistă, care are în centru banul, convertor universal, transformă orice discurs în marfă, delegitimând-i intențiile epistemice. Nu este însă vorba aici neapărat de opoziţia comunism vs capitalism, ci de o istorie de lungă durată, de-a lungul căreia autoritatea limbajului scade pe măsură ce cresc posibilităţile de materializare a nevoilor, dorinţelor şi idealurilor. Cuvintele, cele care fac discursuri serioase, ţin mereu loc de prezenţa unor lucruri. Pe măsură ce cantitatea, diversitatea şi accesibilitatea ultimelor creşte, valoarea cuvintelor scade. Cuvintele serioase mai au, astăzi, în Occident mai ales, un rol regulator, în măsura în care enunţările în care ele sunt asociate au o tradiţie. Cuvintele continuă să aibe o importanţă psihologică pentru cei care au mai puţin obişnuinţa lor, dar raportul dintre implicit şi explicit a trecut demult în favoarea primului.
În aceşti termeni aş vrea să vorbesc despre anii 2000, nu pentru că nu s-ar putea altfel. Dar n-am chef să repet lucruri pe care le ştim cu toţii, despre dominaţia băncilor, despre creşeterea şi acum scăderea mediei şi a publicităţii, despre creşterea consumului şi despre deschiderea graniţelor.
Într-una dintre cărţile lui, Peter Sloterdijk vorbeşte despre modernitate ca despre paradigma explicitării implicitului (în volumul III din Sfere). De la Luther la Heidegger, de la Aristotel la Hans-Paul Grice, există implicituri care se explicitează: cunvintele din rostirea sacră îşi pierd aura şi se supun „spiritului critic”, condiţia socială a autorilor devine mai importantă decât însăşi opera în critica literară sociologică, iar opera însăşi devine pretext pentru sondaje abisale, fie în formă, fie în teme, fie în spunerea textelor. Explicitul devine tot mai mult un simulacru, dar tot mai multre implicituri sunt extrase din ascundere – în vreme ce suprafața vizibilului nu mai contenște în devenire și diversificare spectaculară.
Deşi ştim că aşa stau lucrurile, a le accepta astfel ar însemna să renunţăm la unele dintre valorile fondatoare ale conştiinţelor noastre. Anii 2000 sunt cei care ne-au convins, dar nu suficient, că între semnificaţiile declarate şi cele ascunse distanţa nu încearcă să crească. Diferenţa în raport cu anii 2000 stă în înmulţirea şi sofisticarea aparenţelor. Au dispărut jocurile piramidale, a căror finalitate era superficial ascunsă. Au apărut însă băncile, instituţii legale, odată cu ele speculaţia financiară, apoi criza şi căderea pieţei. Astfel, responsabilitatea odinioară clar atribuită jocului piramidal se împrăștie astăzi în patru zări, impersonalizându-se şi făcând din orice explicaţie o speculaţie inutilă. Pentru că fie ea corectă, valoarea ei în registrul acţiunii este oricum nulă. Responsabilitatea odată imponderabilizată, nu există vinovaţi, nu există (teoretic) victime, iar determinismele cad în sarcina lui Carmen Harra.
Actorii discursul public din România anilor 2000 ştiu toate astea. Dar cum ai putea să încurajezi debarasarea de aparenţă altfel decât tot printr-un discurs, despre care ştii din capul locului că nu mai are nicio putere, fiind el însuşi un simulacru? Tacticile de adevăr ale anilor 2000 se înmulţesc, se fragmentează și se epuizează pe măsură ce fiecare dintre ele atinge un public tot mai restrâns și convinge pe durate mai scurte. Încerc să enumăr acele discursuri care mi se par cele mai importante și a căror garanție a expirat pentru mințile multora.
Primul a fost discursul politic, pragmatic și moralizator totodată, cu extensii înspre vechiul regim condamnat ritos şi caduc – registrul simbolic rămânând în joc pentru cine mai crede în el. Rezultatele acestui discurs au constat în ascensiunea unui partid nou, derivat din fostul FSN , şi a unui lider înzestrat cu inteligenţa oportunistă care face perfect diferenţa dintre implicit şi explicit. În spatele acestui lider şi al acestei sigle au urcat pe scenă în mare parte aceiaşi oameni care populează tribuna puterii politice româneşti. Ceilalţi au intrat în joc fie din interese, fie din dorinţă narcisică condiţionată cultural (mă gândesc de pildă la Theodor Baconschi, la Cristi Preda etc.) În urma primelor manifestări ale acestui tip de discurs s-au realizat două acțiuni: demolarea unor chioșcuri și sterilizarea unor câini. Pe baza lor, primarul de atunci al Bucureștiului a ajuns președintele țării. Aceasta, ca dovadă a lipsei de ofertă în ceea ce privește piața discursului politic validat prin acțiune: este destul ca un procent infim din ceea ce se spune în mod explicit să se adeverească pentru ca autorul spunerii să fie creditat indefinit.
A urmat discursul libertar al băncilor care promit fericirea acum cu condiția cumpărării acum de bani din ce în ce mai scumpi mai târziu. Acest discurs a devenit dominant prin instituțiile care l-au produs, de la bănci la hypermarketuri și la media „tabloidă”. Obiecte care făceau 5 lei au fost vândute cu 10 pe considerentul că banca îţi oferea imediat cei 10 lei care, în contul unei datorii de 20, deveneau mai adevăraţi decât cei 5 lei pe care nu-i aveai. Acest discurs a făcut foarte atractivă munca, pe de o parte și accesibile felurite inginerii financiare (de la mita ilegală la sporurile aberante, legale însă).
Treptat, acestui discurs i s-au opus altele. Unul este ecologismul, care prevede o reducere a consumului de obiecte fabricate în favoarea consumului de natură. Bicicleta în loc de maşină, lumina naturală în locul celei electrice (şi în locul ecranului TV). Numai că şi aici aveam de-a face tot cu un discurs libertar, întors pe dos. Posesorii de maşini, enervaţi de ambuteiaje, au simţit nevoia (uneori mimetică, privind înspre Vest) a bicicletei. Spectatorii (cultivaţi) de reality-show-uri au simţit nevoia lecturii individuale (de literatură de agrement). În felul acesta, a început apariţia nişelor, subsumate imediat consumului. Eu însumi am mâncat de curând o şaorma de vită, mult mai scumpă decât cea de pui, dar şi mai satisfăcătoare măcar la nivel imaginar, pentru că toată lumea ştie astăzi că puiul rezultă dintr-o fiinţă mai puţin naturală decât vita. Ecologismul are totuși meritele lui, despre care ne pot vorbi într-un fel tinerii care participă la România curată și într-altul foștii tineri care participau la acțiunea RRR pe vremuri. Una e să stingi lumina în ziua mondială fără lumină electrică și alta să ți se stingă lumina în casă zi de zi – da – dar economic vorbind, avem de-a face cu o aceeași concepție.
Alt discurs este cel al alterităţii. Homosexualii şi rromii în special au devenit noii eroi ai vieţii cotidiene, actori în marşuri şi beneficiari de facilităţi – dar și oile negre ale discursurilor ortodoxist-identitare la modă în România dintotdeauna. Homosexualul şi rromul au devenit mituri culturale televizuale, primul ca personaj amuzant cu inteligenţa peste medie şi idiosincrazii mimice, al doilea ca „om” rousseauist, avatar al lui Tarzan: Mircea Solcanu şi Cabral sunt portretele cinetice ale acestor mituri benigne.
Un alt discurs mediatic, geamăn cu cel tabloid pentru că la fel de senzaţionalist, este discursul fals iconoclast al indignării. Voyeurismul şi indignarea sunt cele două mobilizări afective pe care le comandă discursul mediatic central, din raţiuni altminteri lucrative. Distincţia dintre un afect şi celălalt este de suprafaţă, chiar dacă primul discurs, cel voyeurist, este considerat „manelist”, iar celălalt se autointitulează „anti-manelist”. Şi chiar dacă primul este asumat spectacular, iar cel de-al doilea se revendică de la Adevăr (oamenii: Dan Capatos şi Mircea Badea).
În sfârşit, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, a apărut ceea ce cheamă un discurs „de stânga”. Subţire şi tărcat, acest discurs este perceput ca relativist, ireverenţios, materialist (în sens filozofic) şi amoral. Fie pentru că relativizează experienţa comunistă (or, comunismul a fost condamnat, deci e mort) şi nu consideră suficientă, pentru cunoaşterea istorică, denunţarea simbolică şi pedepsirea punctuală, fie pentru că relativizează experienţa democratic-capitalistă şi încearcă să-i deconstruiască discursul aparent. Pericolul cel mai mare al discursului de stînga este – cel puţin de la Marx încoace – respingerea euristicii psihologice. Altfel spus, capitalismul pe care-l condamnă stânga este denunţat ca răufăcător în dispreţul psihologiei. Se porneşte mereu de la premisa, tacită desigur, că omul e, de fapt, perfectibil, virtual perfect – o fiinţă care, dacă ar fi încurajată, şi-ar trăi libertatea conştiinţei la adăpost de orice manipulare. Este vorba despre o utopie umanistă cu care eu unul nu sunt de acord. Maximalismul nu este, desigur, apanajul stângii. Întreg discursul românesc anticomunist din anii 1990 prezintă simptomele aceluiaşi maximalism moral, la care se adaugă pe deasupra prejudecăţi de care stângismul este apărat.
În ciuda utopismului, discursul de stânga are în faţă pârtie deschisă. Tot ceea ce înseamnă deconstrucţie de mituri sociale, de imaginar colectiv, tot ceea ce înseamnă critica apetenţei capitaliste – care nu poate şi nu trebuie desfiinţată, dar trebuie să fie mereu controlată –, tot ceea ce înseamnă contextualizarea şi astfel punerea în istorie a semnificaţiilor, cu toată bosumflarea care rezultă de aici pentru realiştii limbajului, toate astea ţin, acum, de „stânga”. Nu de un partid de stânga avem nevoie, nu mai există aşa ceva, ci de un discurs flexibil, realist şi modest în aceea că poate să-şi asume propriile limite. Limitele oricărui discurs public de astăzi constau în marcarea conştiinţei că, astăzi – repet – orice discurs public ajunge, mai devreme sau mai târziu, marfă. Da. Dar nu-i tocmai rău. Rapida convertire a discursului în marfă obligă intelectualul la o mobilitate care nu-i poate face decât bine, şi lui şi publicului. Idealul discursului public trebuie să fie acela de a-şi devansa, cu cât de puţin, statutul de marfă.
———————————–
[1] Boris Groys, Das kommunistische Postskriptum (2006); ediție în limba română la editura Idea, 2010