Discursul preşedintelui: un preludiu electoral

Mărturisesc, resimt un amestec de jenă şi lehamite să reiterez aceleaşi idei vis a vis de discursul puterii. Obstinaţia şi constanţa cu care aceasta persistă asupra unor teze pe care realitatea le-a infirmat  transformă aceste teze în obsesii şi la fel devin şi criticile mele – obsesive. Mă refer la discursul de săptămâna aceasta din Parlament a preşedintelui Traian Băsescu. Cu excepţia unor promisiuni cu iz electoral, cum ar fi cele legate de creşterea salariilor bugetarilor, avem acelaşi discurs neoliberal obosit, populist şi vag moralizator al unui tătucă care îşi ţine predica de sărbătoare.

Retorica împotriva statului social? Aceeaşi metodă de legitimare a măsurilor neoliberale prin stigmatizarea săracului şi culpabilizarea asistatului. Doar că exagerările capătă proporţii. Acum, asistaţii „orbi”, care beneficiază de ajutoare de handicap,  nu mai conduc  cu neobrăzare orice fel de maşină. Mai nou, aflăm de la Traian Băsescu, există asistaţi care  au Merzedes-ul parcat în spatele casei! Cu  vreo 25 de ani în urmă, în plină revoluţie neoconservatoare, Ronald Reagan făcea vâlvă invocând cazul unei regine a asistenţei sociale din Chicago, care se plimba într-un Cadillac roşu pe străzile oraşului. Deci, nimic nou sub soare, se pare că  resursele de creativitate şi imaginaţie ale neoliberalismului sunt deosebit de precare!

Apoi, vechea pledoarie împotriva statului social care a provocat dezastrul european ai cărui martori suntem. Statele au cheltuit peste puterile lor pentru protecţia socială şi iată cum a apărut criza. Lăsând la o parte că originea crizei se află in SUA, mă întreb cum îşi explică domnul Băsescu faptul că Suedia are un deficit bugetar aproape de zero şi, totuşi, printre cele mai înalte cheltuieli sociale din Europa (32% din PIB). Şi cum se face că statele cu probleme ale datoriei suverane nu sunt nici pe departe campionii Europei la capitolul protecţie socială?

Observ, totuşi, în toată această vâltoare neoliberală, o vagă şi, probabil, inconştientă, sclipire de keynesianism, atunci când vine vorba de crearea de locuri de muncă prin lucrări şi investiţii publice. Lăudabil, dar ştim foarte bine că toate astea vor rămâne la nivel de discurs. Nu pentru că nu sunt bani, România s-a menţinut aproape constant în topul statelor UE în ceea ce priveşte procentul din PIB (în jur de 5%) alocat investiţiilor publice şi impactul atât asupra infrastructurii, cât şi asupra creării locurilor de muncă e cel pe care îl vedem cu toţii. Dar m-am liniştit după câtva zeci de secunde  – într-un final, Traian Băsescu şi-a devoalat originea acestei griji atipice pentru locurile de muncă. „Redeschideţi mineritul care a devenit rentabil”…iată una dintre soluţiile pe care a insistat în mod deosebit preşedintele pentru a soluţiona problema locurilor de muncă.  Deci,  care vasăzică, iată dincotro bătea vântul! Oarecum hilar, chiar limbajul a  deconspirat adevărata miză a acestei pledoarii   – „locurile de muncă sunt aur pentru România”…si aurul este foarte râvnit de RMGC…

Cam acesta e tonul general al discursului: apologia liberalizărilor, modernizarea (a se citi privatizarea) statului, spectrul protecţiei sociale şi risipa banului public. Remarc, însă, două elemente care aduc o oareşce noutate – previzibile, aceste declaraţii confirmă însă anumite bănuieli.

Prima  e cea legată de reforma sănătăţii – după ce precedentul proiect de lege a reuşit să antreneze un val de proteste cum România nu a mai cunoscut demult, acum preşedintele Băsescu ne spune că principiile legii sunt totuşi bune şi nu sunt de lepădat. Înţeleg că, practic, marea inovaţie pe care ne-o va aduce noul proiect de lege, care ar trebui să fie gata prin iunie, va fi, mare şi lat, definirea pachetului minim de servicii. Chestiune de bun simţ, de altfel, de  la care ar fi trebuit să pornească orice dezbatere pe tema reformei sănătăţii aşa cum fusese ea gândită de camarila prezidenţială. Dar să fi ieşit în stradă românii doar pentru asta? Sau pentru că, fundamental, nu mai cred în binefacerile privatizărilor şi miracolele pieţei, pentru că nu vor  ca sănătatea să fie transformată dintr-un bun public  într-o marfă? Rămâne de văzut – vara nu-i ca iarna şi protestele de iunie sunt altceva decât cele la minus 15 grade.

Un alt adevăr ştiut, dar acum accentuat şi rostit fără echivoc de preşedinte este cel referitor la Tratatul Fiscal. „Acest tratat, pe care, pe scurt, o să-l denumesc Tratat fiscal, a fost conceput strict pentru statele din zona euro. A fost o presiune, pe care am iniţiat-o noi, susţinuţi de Polonia, repet, am iniţiat-o noi susţinuţi de Polonia, ca la acest tratat să poată adera şi statele non-euro” – iată ce ne comunică preşedintele ţării. Cu alte cuvinte, ne-am băgat singuri în seamă, iar eu aş spune chiar că ne-am grăbit să ne tăiem  creanga de sub picioare. Şi atunci, de ce ne agităm atât cu acest discurs care prezintă semnarea tratatului drept  un imperativ fatal, ca pe o dovadă de europenitate pe  care ni-l cere  UE necondiţionat, o decizie care nu lasă loc pentru alternativă? Am mai spus-o: proiectul uniunii monetare nu este totuna cu constructul politic european,  uniunea monetară este un proiect de esenţă liberală, de dreapta, consfinţit de la bun început prin principiile fondatoare, cum ar fi limitarea datoriei publice şamd. De aceea, atitudinea domnului Băsescu nu mă surprinde, e evidentă dorinţa sa de a fi mai catolic decât papa şi excesele sale în a face pocloane FMI-ului sunt binecunoscute, făcând ca însuşi FMI să pare de stânga pe lângă domnia sa! Mă surprinde reacţia opoziţiei care renunţă că îşi va întrerupe greva parlamentară pentru a participa la dezbaterea Tratatului Fiscal, ceea ce ar fi extrem de binevenit doar cu o singură condiţie: ca poziţia exprimată să fie una critică…

Şi la final, o mică uimire, pe care vreau să o împărtăşesc: reacţia lui Mircea Geoană.  Într-un scurt discurs (aici ), el ne anunţă că este foarte de acord cu  80% din afirmaţiile preşedintelui. Membru sau ne-membru  al unui partid care se declară de stânga, domnul  Geoană a pretins dintotdeauna că el este un om de stânga, chiar şi după ce a plecat din PSD. Şi atunci mă întreb, fireşte, ce înseamnă stânga pentru el?  Cu ce este de acord: cu reforma sistemului de asistenţă socială, cu legislaţia muncii, cu reforma sănătăţii, cu parlamentul uninominal, cu Tratatul Fiscal? Pentru cineva declarat de stânga, mi se pare evident că proporţia ar trebui să fie un acord cu  20% din afirmaţii acord şi dezacord cu 80%, şi nu invers, cum pretinde domnul Geoană.

Cum criticismul de fond cu privire la declaraţiile făcute alaltăieri de preşedinte nu au fost cu nemiluita, mă întreb: câţi sunt cei care sunt de acord cu Traian Băsescu? Pesemne că am intrat, după discordia protestelor recente, într-o era a armoniei totale…

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.