Dincolo de rezistență: mesaj de la Pungești

Una dintre veștile sosite în ultimele zile de la Pungești este că rezistența nu e suficientă. A venit momentul de a pune din nou problema preluării puterii asupra statului și de a întrerupe astfel măcar violența brutală exercitată de acesta, dacă nu chiar a conivenței sale cu capitalul global.

Evenimentele de la Pungești sunt într-adevăr printre cele mai grave din România ultimului secol. Nu datorită numărului victimelor sau al scalei, ci pentru că asistăm practic la modul în care statul își agresează proprii cetățeni în mod brutal și ilegal în beneficiul direct și transparent al intereselor de profit ale capitalului transnațional. Din această perspectivă colectivizarea agriculturii pare un exercițiu firav de retorică și patriotism. Astăzi, jandarmeria, departe de a îndeplini o funcție defensivă, este transformată în agent de pază al corporației, care astfel mai externalizează încă un cost de producție.

Desigur, fără a ne pierde prea mult în divagații teoretice, situația de la Pungești e un simptom al unui proces global mai larg: în contextul crizei financiare (care nu este decât efectul unei crize de producție și de acumulare), și din diverse motive, pământul este din nou fundamental pentru acumulare, ducând la procese de land-grabbing și la noi forme de privatizare și închidere (enclosures). Prin urmare, atât gazele de șist cât și exploatarea de la Roșia Montana, departe de a exprima doar povestea clasică a prăduirii periferiei de câtre corporații străine, semnifică totodată această reîntoarcere la pământ ca o formă mai sigură de acumulare. Însă, așa cum a arătat și Ciprian Șiulea, în cazul gazelor de șist, caracterul speculativ specific perioadei anterioare de acumulare se păstrează: practic gazele de șist sunt inseparabile de o loterie în care oamenii din zonele afectate precum și mediul nu au cum să sfârșească decât în tabăra pierzătoare.

În acest proces de acumulare prin disposesie rolul statului este, așa cum s-a văzut și în ultimele zile la Pungești, crucial. Nu doar la nivelul abstract al concesionării terenului către Chevron și a tuturor chichițelor legislative – de cele mai multe ori opace – care justifică acest transfer, ci la nivelul concret al violenței fizice exercitate de stat prin aparatele sale represive împotriva celor care se opun. Din acest punct de vedere rezistența este insuficientă, tocmai pentru că pe termen mediu și lung este inutilă. În cele din urmă, statul opresiv și redus strict la dimensiunea sa represivă va avea câștig de cauză, dispunând de infinit mai multe mijloace decât protestatarii, oricât de numeroși și organizați ar fi aceștia. Disproporția aceasta este imediat vizibilă dacă ne uităm numai la dotarea aproape neverosimilă a jandarmeriei (și a celorlalte servicii represive) în raport cu protestatarii, ceea ce face orice confruntare directă imposibilă. Contrastul acesta a fost și mai mare în confruntările de la Pungești, când bătrâni măcinați de sărăcie au fost agresați de jandarmi ce abia încăpeau în costumația lor high-tech.

Vreau să fiu foarte bine înțeles aici: nu sugerez deloc că oamenii din Pungești ar trebui să privească pasiv intrarea utilajelor Chevron pe terenurile lor, așteptând ca cineva să preia puterea asupra statului și să trimită jandarmii acasă. Din contră, gestul lor de rezistență din ultimele luni  – precum și al activiștilor veniți din zonele urbane în sprijinul acestora – este cu adevărat extraordinar și mobilizator. Însă tocmai pentru ca gestul acesta să nu fie redus doar la o formă de eroism temporar, iar violența fizică suferită de oamenii de acolo să nu rămână doar simple urme pe corp, fără urmări sociale, mi se pare imperativ în acest moment să avem în vedere strict violența exercitată de stat și să găsim modalități reale de întrerupere sau măcar scurtcircuitare a acesteia. Aceasta pare a fi in acest moment singura formă viabilă de solidarizare, precum și forma principală de acțiune politică.

Violențele de la Pungești din ultimele zile arată clar limita până unde poate merge rezistența –fie mai creativă așa cum a fost în cazul protestelor privind Roșia Montana, fie mai directă, așa cum e cazul la Pungești: anume, până când puterea represivă a statului intervine în forță și foarte violent. Altfel spus, terenul de acțiune politică posibilă este strict trasat de lanțul de polițiști și jandarmi și de instrucțiunile acestora de a folosi (sau nu) forța. Acest lucru s-a văzut la fel de bine și în ultimele două zile în București la protestele de solidaritate unde, pe lângă faptul că erau de 3 sau chiar 4 ori mai mulți jandarmi decât protestatari, forța disproporționată a jandarmeriei a blocat din fașă orice acțiune mai concertată. Mesajul pare să fie clar: dacă cu Roșia Montana ne-am mai distrat, acum cu gazele de șist toleranța e zero.

Între timp, statul a declarat Pungeștiul „zonă specială de siguranță publică” – practic s-a declarat de fapt starea de excepție care permite legitimarea tuturor violențelor de stat prin însăși suspendarea legii. Stare de excepție este singurul mod în care capitalismul mai poate funcționa astăzi și singura formă prin care puterea statului își poate (auto)justifica acțiunea. Prin urmare, pare că în acest context organizarea politică împotriva violenței structurale exercitată de către stat nu poate lua decât forme insurecționale.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.