Despre „sacrosanctitatea proprietăţii private” oripilate de măsura din Cipru

bazacanaSemnificaţia taxării conturilor bancare

Este clar pentru mulţi că povestea cu taxarea suplimentară a deponenţilor din băncile cipriote nu sună bine. Dar motivele îngrijorării sunt diferite.

Unii cred că e incorect ca şi depunerile mici să fie taxate suplimentar, chiar dacă taxa e mai mică decât aceea la depunerile mari. Alţii insistă, pe bună dreptate, în linia vechii idei a lăcomiei bancherilor, vânturate după declanşarea crizei: băncile nu plătesc, bancherii îşi iau în continuare bonusurile grase, în timp ce plătesc, iată, după state – adică toţi contribuabilii, iar cei mai mulţi sunt nişte amărâţi – şi (în plus, deoarece au mai plătit o dată, în calitate de cetăţeni) depunătorii. Alţii se gândesc că, deşi măsura a vizat să-i atace pe „ruşi”, e un precedent periculos şi, atunci, „va fi şi la noi?”, „unde să îmi duc banii?” Ca urmare, alţii decretează hotărât că nici deponenţii mari nu trebuie taxaţi suplimentar, că o să-şi ia valea din Cipru şi abia atunci statul nu va mai avea venituri: deci a fost o măsură pripită, contraproductivă. Oricum, mulţi oameni nici nu mai fac diferenţa dintre depunătorii mici şi cei mari, căci „toţi o să-şi piardă agoniseala de-o viaţă”: este un fel de topire a marilor depunători în masa celor mici; iar în acelaşi timp, legitimarea absolută a mijloacelor care au dus la depunerile mari apare în urma echivalării depunerilor: toate sunt, în fond, simple economisiri (realizate cu trudă).

A înţelege logica argumentelor transmisă populaţiei înseamnă şi să vedem interesele, deci grupurile, care stau în spatele argumentelor de diferite feluri şi, în acelaşi timp, să mergem mai departe decât simpla analiză a aparenţelor. M-aşi referi, întâi, la al doilea aspect.

Într-adevăr, de ce a fost impusă măsura? Oare iniţiatorii ei nu ştiau că poate să fie socotită un precedent, iar lumea să îşi piardă încrederea în bănci? Mai mult, ei nu ştiau că, în fond, nu îi atacă doar pe „ruşi” şi că pot să sufere chiar locurile apărate? Sau, au fost aceşti iniţiatori europeni nişte simple păpuşi manevrate de băncile din afara spaţiului european?

Nici pe departe. Sau, mai clar şi în ultimă instanţă, este vorba de un consens în principiu – şi chiar dacă nu a fost rezultatul unor înţelegeri prealabile – al reprezentanţilor reţelei europene a marelui capital şi al reprezentanţilor americani. Pentru ce, cu ce scop? Rapid, brutal şi sec spus: pentru a face un pas nou în direcţia concentrării şi centralizării capitalului. Iar capitalul rezultat în urma concentrării şi centralizării este mereu mai puternic, deci poate – şi este singurul care poate – să prezerve sistemul ca atare.

Cum s-a ajuns aici?

Să ne amintim paşii concentrării şi centralizării, numai din etapa actuală, a capitalismului transnaţional:

Întâi, capitalul mai mare a fost în măsură să treacă graniţele statelor pentru a obţine profit mai mare prin folosirea mâinii de lucru mai ieftine, chiar mult mai ieftine decât aceea din societăţile postbelice cu stat social; acest capital a fost, astfel, mai în măsură să vândă peste tot, inclusiv şi în primul rând acolo unde lumea avea  bani, în ţările industriale tradiţionale; asta înseamnă, cred că e clar, că numai cine a fost mare o să fie şi mai mare; capitalul care nu a reuşit, fiind mic, să se transnaţionalizeze/să o facă eficient, a rămas unul „naţional”, ocupând nişele din piaţa naţională, din ce în ce mai mici datorită agresivităţii fireşti, în cadrul regulilor economiei de piaţă, a capitalului transnaţional;

apoi (dar toţi aceştia sunt paşi concomitenţi), tot capitalul mai mare a putut să se direcţioneze spre domeniul financiar-bancar – iar aici tot capitalul mai mare a reuşit să ocupe un spaţiu financiar-bancar mai mare, deci luându-l de la bănci mai mici şi concretizând, astfel, şi aici zicala aceea cu peştele cel mare care-l înghite pe cel mic –; diversificarea instrumentelor financiar-bancare (mai pe şleau, ingineriile financiare, intermediere la intermediere la intermediere, rostogolirea riscurilor şi, implicit, asigurarea veniturilor – ceea ce, în treacăt aici, a dus la construirea unui sistem birocratic privat extrem de puternic şi care se intersectează/suprapune cu clasa posedantă „adevărată”, economică)  şi financiarizarea economiilor (delocalizarea industriilor de producţie şi concentrarea economiilor pe servicii dintre care cele mai multe şi mai aducătoare de profit au fost cele financiar-bancare) au fost legate tot de marele capital în luptă pentru a deveni mai mare, adică tot de concentrarea şi centralizarea sa şi, în acelaşi timp, au fost semnul acestei concentrări şi centralizări;

apoi (de fapt, concomitent), deoarece a lua puterea doar a capitalurilor mai slabe nu mai era suficient, şi deoarece un partener dar, mai mult, un concurent puternic al marelui capital au fost statele, slăbirea acestora prin şantajarea cu „plecarea investitorilor” – ceea ce implica şi 1) „mediul prietenos de afaceri” care ducea la diminuarea fondurilor statelor pentru cheltuieli sociale, sănătate, cercetare, învăţământ, 2) inclusiv datorită condiţionării „rămânerii” de privatizarea întreprinderilor, rezultând o sursă şi mai mică de venituri ale statelor şi 3) îndatorarea statelor – a fost modalitatea nu doar de a le aservi, ci de-a dreptul de a le prelua puterea economică; puterea capitalului prin şi în urma înghiţirii puterii economice a statelor: nu reprezintă o asemenea putere cea mai dulce victorie pentru capital? Clişeele liberalo-conservatoare despre: „statul –  cel mai prost administrator”, „ce-i al tuturor nu-i al nimănui”, „proprietatea privată (AB, adică, să nu uităm, rezultat al exploatării şi spolierii) e sfântă, căci nu avem identitate fără ea” (auzi!) şi „fără proprietate privată nu există dezvoltare[1]”, au servit, atenţie!, şi capitalului transnaţional şi celui intern deopotrivă;

apoi, statele au fost aduse în situaţia de a salva capitalul privat cu bani publici; nu orice capital privat, aşa că şi prin aceasta a avut loc concentrarea şi centralizarea; dar, cum ştim, prin această operaţie nu s-au rezolvat problemele băncilor, aşa că s-a pus problema ajutorării lor de către fonduri UE; am mai discutat despre asta; dar, aceste fonduri nu merg spre oricine; statele ar trebui să garanteze cu banii lor viabilitatea unor bănci: şi aşa s-a ajuns la o legătură rea şi nesoluţionabilă dintre statele cele mai slabe[2] şi băncile cu cele mai mari probleme; cum să tot arunci bani într-un sac fără fund[3]? Nu mai bine îl arunci?

apoi, statele îndatorate şi înăuntru şi în afară – dar, atenţie, statele slabe şi, în acelaşi timp, socotite a nu fi inima sistemului, inima care trebuie apărată de capital înainte de toate şi cu orice risc – au fost puse în situaţia unui datornic oarecare (să ne gândim la un tip care s-a împrumutat la bancă pentru a-şi cumpăra frigider şi canapea şi care în final a returnat peste 160% din suma împrumutată), muls sistematic prin sumele de dobândă la dobândă la dobândă, inclusiv în urma unor noi împrumuturi pentru a plăti cea mai iminentă scadenţă, şi prin condiţiile puse de creditori, adică prin privatizări ale bunurilor proprii. Şi aşa cum ţăranul iobag era legat de glie, aşa şi ţările au devenit prizonierele băncilor private (care împrumutau ieftin de la băncile centrale şi dădeau cu împrumut statelor cu dobânzi mari);

apoi, şi aici ne aflăm acum, pe de o parte, statele îndatorate nu mai reprezentau, în forma statuată de mai sus, surse de câştig prea mare (de fapt, pentru capital câştigul trebuie să fie mereu din ce în ce mai mare), cu atât mai mult cu cât populaţiile sunt cam imprevizibile şi mereu pot presa prea mult echipele la guvernare, care, oricât de obediente, sunt nevoite să mai amâne câte o privatizare sau o „reformă” de tăiere a cheltuielilor sociale, iar asta nu e de tolerat, nu?; iar pe de altă parte, chiar răspândirea alandala a capitalurilor prin tot felul de insule sau ţărişoare pentru ca să obţină profituri de acolo a ajuns să fie socotită o formă de slăbire a capitalului ca atare, adică întotdeauna a celui mai puternic; aşa că, un stat – deocamdată – a fost adus în situaţia de a se separa de, adică de a-şi desfiinţa principala sursă de venit, calitatea de paradis fiscal, prin distrugerea siguranţei pentru depunători a băncilor.

Prin aceasta, marele capital a prins doi iepuri: statul este îngenuncheat în mod absolut, pierzându-şi în principiu şi din ce în ce mai evident în perioada ce vine şi bruma de national assets (dar este vorba şi de anularea a cât de câta independenţă a vocii politice a statului); şi, mai important deja pentru marele capital, numărul paradisurilor fiscale se va restrânge, la fel ca şi numărul marilor bănci către care vor vâsli deponenţii importanţi. „Cine pierde, pierde, treaba lor, mari şi mici deopotrivă. Dar strângerea capitalului laolaltă în cât mai puţine locuri semnificative din punctul de vedere al politicii capitalului este un câştig sine qua non.

E greu să ne dezbărăm de clişee

Nu, capitalul nu mai e interesat defel de păstrarea „stabilităţii” vechii situaţii[4]: a) a ţărilor în care, indiferent de aservirea liderilor, există factori adverşi „marii puteri care e singura care contează”, capitalul anonim al unor reţele exclusiviste; b) a caracterului atractiv al unor sisteme bancare naţionale (nici măcar nu e important dacă acestea sunt chiar „naţionale” sau nu), deci al unor paradisuri fiscale sau chiar doar al unor „medii prietenoase”, care au devenit, în actuala etapă a crizei de sistem, un astfel de factor; c) a vechiului sistem de rostogolire a datoriilor – şi private şi suverane – astfel încât să permanentizeze sursa de venit pentru creditori şi, în acelaşi timp, să nu lase chiar să moară (repede) populaţia, cadrul său istoric cultural şi nici –  atenţie, e şi o chestiune de interes al birocraţiei politice interne – această birocraţie politică internă.

În toamna trecută încă, se vorbea – tocmai din punctul de vedere al acestei reprezentări tradiţionale a păstrării vechii „stabilităţi” – despre un mecanism de restructurare a datoriilor prin îngheţarea, o perioadă, a plăţii datoriei externe a unor state în dificultate, iar acest mecanism implica şi un control asupra circulaţiei capitalurilor, pentru a le opri să părăsească ţara[5]. Dar, boală lungă, sărăcia omului. Ce folos ar fi adus pentru capital un asemenea mecanism?

Să nu uităm (şi nici nu putem, deoarece suntem cu toţii martori cel puţin de când a început actuala criză economică): statele nu plătesc dobânzile – pentru noi împrumuturi care să le ajute să nu dea faliment şi să plătească cât de cât structurile de apărare a dominaţiei – decât pe seama reducerii şi mai mari, dacă se mai poate, a cheltuielilor sale sociale şi decât pe seama îndeplinirii şi mai servile a „condiţionalităţilor” instituţiilor creditoare: „mediu prietenos de afaceri”, deci reducerea salariilor, a pensiilor, privatizări. Or, de unde Dumnezeu să se mai scoată mari profituri de aici, din moment ce deja toate astea au avut loc dincolo de pragul suportabilităţii, lumea poate să mârâie periculos, iar o mare parte din avuţia statelor a trecut deja demult în mâini private? Sigur, mereu e loc de o rearanjare – ceea ce înseamnă, desigur, că învinge capitalul cel mai puternic –, adică o nouă concentrare şi centralizare. Dar sursa de profit de aici nu este atât de mare pe cât este profitul dat de şi în sistemul financiar-bancar. Nu vorbim noi de financiarizarea capitalismului transnaţional, şi nu înseamnă această financiarizare tocmai faptul că profitul financiar-bancar este mult mai mare decât cel din producţie (unde are loc, mereu, tendinţa de scădere a ratei sale, ca urmare a generalizării progresului tehnic şi ca urmare a apariţiei a noi ofertanţi pe piaţă)?

Aşa că, prin mişcarea din Cipru, a avut loc o banală concentrare şi centralizare din sistemul financiar-bancar. Nu e prima dată, desigur, când a avut loc un asemenea proces: bănci mici înghiţite de bănci mari etc. Înainte de criza din 2007 şi după. Băncile mari au fost ajutate de state cu bani publici, doar unele bănci au supravieţuit. Ei şi? Capitalului i se pare normal, întrucât benefic: rămâne mereu cel mai viabil să ducă mai departe sistemul.

Sigur că ne păcăleşte modalitatea de înfăptuire a procesului: „s-au atins de depunători, iar de cei mari chiar mai mult; unde e caracterul sfânt al proprietăţii private”? Dar atunci când au avut loc falimente ale unor întreprinderi din producţie, sau chiar al unor bănci, nu a fost un atac asupra acţionarilor? Dar atunci când au avut loc falimente ale fondurilor de pensii, nu au fost aruncaţi în disperare mii de oameni?

Proprietatea privată nu este totuna cu proprietatea personală, am mai scris despre asta aici. Economiile puse de lucrători în fondurile de pensii au fost, desigur, rezultate ale muncii lor, nu au fost proprietate privată. Dar fondul de pensii, cu comportament de fond de investiţii, a fost deja proprietate privată. Nu vreau să discut aici despre riscurile pe care investitorii din fondurile de investiţii şi le asumă firesc, deci nu vreau să deviez atenţia spre „asta e, fondul a dat faliment, dar ei îşi asumaseră riscul”. Ci să insist pe faptul că nu proprietatea – nici cea privată, necum cea personală – este aceea care se opune capitalului, adică „măsurilor sale murdare, de neimaginat”.

De aceea, cei care şi-au arătat perplexitatea în faţa evenimentului din Cipru în numele sfinţeniei proprietăţii private au fost naivi, adică, mai clar, au dat dovadă de naivitatea indusă de clişeele liberalismului economic. Dar oare nu este primul credo al acestui liberalism tocmai „scopul realizării şi maximizării proprietăţii private scuză orice mijloace”? Oare prin daunele aduse în Cipru nu doar deponenţilor obişnuiţi, ci şi celor mari, slăbeşte puterea capitalului în lume, sau, dimpotrivă, creşte?

„Se poate întâmpla şi în alte locuri, o să fugă investitorii financiari spre alte zări”. „Precedent, contagiune”. Foarte bine, chiar asta s-a urmărit. Cine va reuşi să atragă capitalurile, va fi mare – iar această nouă fază de „mare capital” va duce la o nouă fază de asumare a răspunderii pentru dăinuirea dominaţiei –, iar cine nu, va pieri.

Domnul Chrysanthopoulos[6] a avut şi n-a avut dreptate. A avut, în măsura în care s-a plâns în numele  micilor depunători. Dar în nici un caz nu a avut atunci când a echivalat soarta lor cu aceea a marilor deponenţi: auzi, s-a subminat „caracterul sacrosanct al depozitelor bancare”. Discutând serios, poziţia sa reflectă neînţelegerea logicii interne a capitalului şi, în acelaşi timp, integrarea sa în vechea „stabilitate” capitalistă unde, într-un fel oarecum social-democrat, „liberalismul  nici nu-i aşa de rău dacă nu ne atacă pe noi”.

Şi falimentul şi situaţia actuală a Ciprului sunt alternative la fel de rele, din punct de vedere economic. Dar din punct de vedere politic, falimentul nu a fost acceptat tocmai pentru că ar fi putut antrena o conştientizare radicală a populaţiei şi o căutare de alternative la capitalism. Or tocmai această contagiune trebuia înlăturată de către capital. Şi atunci, s-a luat şi celor mici şi s-a luat şi celor mari: iar primii sunt resemnaţi „din moment ce s-a luat şi rechinilor”, în timp ce aceştia au trebuit să înghită găluşca. Nu aceasta este regula jocului capitalist?

Şi atunci?

Dacă raţiunea măsurii a fost înfăptuirea concentrării şi centralizării capitalului în domeniul financiar-bancar, caracterul „neobişnuit” al acestei înfăptuiri ne forţează să ne gândim la ce urmează. Nimic bun, pentru marea masă a populaţiei de peste tot. Mai degrabă, dacă mai încape, o înrăutăţire a situaţiei sale. Ca urmare, şi o avalanşă mai copleşitoare de diversiuni, prostiri ideologice şi culturale şi represiuni „blânde”.

Cum pot fi apăraţi oamenii? Înapoi la welfare state, la caracterul sacrosanct al proprietăţii  norocoşilor trăitori în „lumea civilizată”, în „Europa”? Am mai explicat aici că nu se poate: capitalul nu vrea asta. Istoria nu merge înapoi, ci înainte. Şi pentru că oricând „mai poate fi mai rău” – un mic război care să ne antreneze mai mult decât prin trimiterea de mercenari ici  şi colo –, rezultă că totul va depinde de noi.

Trei  addenda

1) În aceste condiţii, este o dată mai limpede – dacă mai era nevoie – că birocraţia politică internă nu poate decât să susţină interesele capitalului care îi asigură persistenţa şi privilegiile. Cărui capital? A celui mai puternic, transnaţional. Acesta este motivul pentru care a existat sfânta unanimitate în aservirea la NATO. După cum, aşa se înţelege dorinţa birocraţiei politice interne de a integra ţara în UE: deşi UE însemna şi tendinţa aceea nesuferită de a urmări respectarea principiilor formale ale statului de drept – pentru că doar astfel se poate asigura un minim consens politic şi o minimă legitimitate. Cu toată această tendinţă a UE – în faţa căreia birocraţia politică, mai ales USL-istă, s-a descurcat una zicând şi alta făcând –, birocraţia politică a dorit ca ţara să intre în UE nu numai pentru că şi ea, ca şi întreaga populaţie, aştepta fonduri pentru dezvoltare (pe care ea, apoi, urma să le „gestioneze” dijmuindu-le), ci şi pentru că era interesul capitalului transnaţional european, iar dacă-i ordin, cu plăcere.

Sigur că, în vremuri de criză, o parte din birocraţia politică poate să se opună capitalului transnaţional: ca Victor Orban din Ungaria. Dar nici nu o face până la capăt – deşi măsuri ca aceea a subordonării Băncii Centrale faţă de guvern/stat sunt destul de radicale – şi, mai ales, nu poate să se opună până la capăt capitalului transnaţional fără să se opună, în acelaşi timp, oricărui capital, deci şi celui „naţional”, şi principiilor capitaliste ca atare. Ceea ce, desigur, nu este cazul în Ungaria de acum.

Mai degrabă are loc o promovare de către birocraţia politică a intereselor capitalului ca atare: deci şi a celui transnaţional şi a celui „naţional”. Iar aceasta, şi concomitent dar, în acelaşi timp, insistând succesiv când asupra unora când asupra altora. Iar realizarea intereselor capitalului, chiar a celui mai naţional posibil, are loc mereu şi irevocabil pe seama intereselor populaţiei.

Ideea „ne opunem străinilor în numele interesului naţional (capitalist)” este fluturată prea mult şi e prea discutată ca să mă opresc asupra ei. E important doar să nu uităm că ea nu este niciodată o armă a celor dominaţi ci, dimpotrivă, un văl aruncat asupra lor de către orice fel de capital „naţional” mai slab – de la „IMM-uri” la companii cu pretenţii la acaparări de frunte ale avuţiei ţării, de la fermieri şi arendaşi care dau în batjocură un venit ţăranilor proprietari – şi birocraţia politică ce pescuieşte în orice ape, doar doar e susţinută de capital şi atrage sufragii. Sunt, din păcate, şi voci muncitoreşti – nu mă refer la „sindicate”, adică la birocraţia politică „sindicală”, absolut aservită – care preiau lozinca, de esenţă liberală şi social-democrată, a duşmanului care e, în Europa, UE. Deci nu caracterul capitalist al Uniunii este cel urât de către aceste voci, ci uniunea ca atare, din care văd doar – atenţie, exact asta este critica marelui capital la adresa UE – birocraţia UE; (şi nu că această critică nu ar fi adevărată, ci că este din perspectiva capitalului sâcâit şi de reglementări şi controale care îi micşorează puterea de a manevra, căci UE este, ca un stat, cât de cât interesat şi de binele cetăţenilor, şi nu doar al capitalului, şi de banii statelor vărsaţi în bugetul comun, inclusiv pentru întreţinerea armatei de funcţionari şi de consilieri ai europarlamentarilor[7]).

În sfârşit, aici, să nu uităm că vălul naţionalist este privit cu simpatie chiar de către capitalul transnaţional. Nu e nici un paradox: atâta timp cât oamenii nu se deşteaptă şi nu atacă relaţiile capitaliste ca atare, e tocmai bine să susţină cele mai caraghioase flamuri, de ciobani ne-mioritici şi de gurişti visând la bastoane de mareşal. Iar când văd că micii idoli i-au păcălit, şi mai bine, sunt mai confuzi şi mai fără vlagă de luptă, şi fiecare zi pierdută de ei este câştigată de capital.

2) Caracterul sacrosanct al proprietăţii private este doar un mit liberalo-conservator. Proprietatea – şi privată, sau chiar doar personală – este rezultatul raporturilor de putere, deci ale dominaţiei şi supunerii într-un cadru spaţio-temporal. Nu am timp să dau exemple. Dar, cu siguranţă, aveţi multe. Ceea ce e important acum e ca această idee să apară clară tuturor.

3) Logica lucrurilor, inerent simplă, se realizează prin n întreţeseri de interese şi relaţii. Deci nu există o singură logică a capitalului. Nu în sensul că ar exista unul mai bun şi altul mai rău, sau – am mai discutat despre asta – unul „naţional”, bun şi unul trans-, rău. Ci în sensul în care decidenţii urmăresc mereu salvgardarea capitalurilor din ţările lor (şi astfel, şi propria lor salvare) şi, astfel, promovează concurenţe ce atacă unitatea capitalului ca atare. Europa e un exemplu clar.  De aceea şi există tendinţe diferite în a vedea şi construcţia politică a UE, şi salvarea în criza actuală. Adică faptul că unii văd într-un fel urgenţele, iar alţii în alt fel.

O problemă ce decurge de aici este aceea a rezervelor capitalismului. Cred că astăzi aceste rezerve sunt vulnerabile, inclusiv datorită lipsei de unitate a strategilor politici. Dar o măsură ca aceea din Cipru este una benefică pentru capitalism, căci trece dincolo de interesele sectoriale şi pe termen scurt, spre asigurarea sistemului. Dar să nu facem abstracţie de forţa anti-sistem. Căci nici capitalismul nu face.

 

 


[1] „Fără proprietate privată nu există nici democraţie” s-a spus în primii ani după 89, căci „economia de piaţă şi democraţia” mergeau bine împreună pentru a anestezia o populaţie confuză, inclusiv cu intelighenţia ei, chiar mai confuză; de abia prin anii 2000 a început să se spună – vorbim, mereu, de mesajele aruncate publicului – că economia de piaţă nu presupune chiar cea mai deschisă democraţie spre libertăţile oamenilor, dar că cele care existau asigurau „dreptul de a-şi căuta, fiecare, fericirea” unde o vedea cu ochii; nu a început migraţia economică în timpul guvernării Iliescu-Năstase? Ba da; că pe urmă s-a accelerat, iar procesul a fost şi articulat frust („păi, dacă nu ne găsim rostul aici, ce ne împiedică să mergem să-l căutăm în altă parte?”), nu sunt acestea decât continuarea trendului.

[2] Slabe, inclusiv pentru că, prin legătura dintre birocraţia politică şi diferite cercuri de putere economică, au ajuns să finanţeze, aberant, şi parcuri în sate (ca la noi) şi bănci falimentare. Vezi “How serious were those authorities that permitted the financing of a bankrupt bank to the highest possible amount?”, aici.

[3] Stefan Steinberg and Nick Beams, EU summit measures mean deeper attacks on the working class, 2 July 2012, http://www.wsws.org/articles/2012/jul2012/pers-j02.shtml.

[4] Situaţie veche de câteva decenii doar, sau chiar numai de câţiva ani.

[5] Yilmaz Akyuz, Statutory Sovereign Debt Workout Mechanisms:  Why And How?, paper presented at the UN General Assembly special event on sovereign debt crises and restructurings, held in New York on 20 October 2012.

[7] Există corupţie şi în UE, cum se ştie. Problema e nu că nu discutarea acestui aspect mă interesează aici, ci că problema corupţiei ca atare nu poate fi rezolvată serios atât timp cât relaţiile capitaliste ca atare includ corupţia.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.