Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare

Ovidiu TichindeleanuIntervenţiile lui Andrei Pleşu şi discursul Anei Blandiana, încurajate probabil de opinii similare exprimate recent de Lech Walesa, au provocat mare rumoare în sfera publică românească. Pleşu se ascunde în spatele autorităţii lui Wolf Lepenies şi se foloseşte de remarcile provocatoare ale unui stipendiat DAAD din Camerun, Jean-Pierre Bekolo (“albii trebuie să se întoarcă”), sugerînd că noneuropenilor le lipseşte europenitatea pentru a se împlini ca oameni: “În fond, asta fac migranţii arabi de astăzi: inapţi să-şi rezolve problemele locale, se salvează adăpostindu-se în Europa. N-ar avea, oare, nevoie şi lumea musulmană de o înţeleaptă, prietenească, funcţională „re-colonizare”?” ().

La rîndul său, Blandiana trînteşte o enormitate similară: “…zecile sau sutele de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente şi insiduoase a milioanelor de emigranţi fermi, hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva prin interior cultura şi mentalităţile Europei de secol XXI, înlocuindu-le cu convingeri de tip medieval”…. “E de ajuns să vezi un oraş ca Rotterdam sau suburbiile franceze în care aproape nu mai există albi”). – repetînd observaţia-cheie din acea faimoasă discuţie rasistă a redacţiei Dilemei cu Neagu Djuvara din 2009.

Aşadar, nu e nimic suprinzător în poziţiile lui Pleşu şi Blandiana, nu sînt scăpări individuale, nu constituie nicidecum excepţii faţă de discursul lor postdecembrist, ori faţă de discursul apropiaţilor intelectuali şi chiar al instituţiilor culturale pe care le-au girat. Pentru o bună parte a “elitei intelectuale” anticomuniste, cea mai bună dintre lumile posibile pare a fi o lume în care sînt doar albi europeni. De fapt, nu s-a schimbat atît discursul unui Pleşu sau Blandiana, cît spaţiul public local, care a început abia din 2013-2014 să se desprindă niţel de eurocentrism şi e mai sensibil la astfel de luări de poziţii.

De asemenea, ceea ce s-a schimbat, la scară europeană, e definirea rolurilor: în toiul “crizei refugiaţilor”, Europa de Est şi-a asumat rolul de bastion de apărare al civilizaţiei europene (occidentale), îmbrăţişînd deschis rasismul, cu ziduri, piedici şi bastoane de jandarm european, în timp ce Europa occidentală discută dacă umanismul său constituie sau nu o slăbiciune. Intervenţiile confirmă publicului larg consistenţa unei generaţii a intelectualilor autocolonizaţi pentru care idealul social a devenit după 1989 literalmente intrarea în clubul oamenilor albi. De asemenea, confirmă importanţa colonialităţii în structurarea spaţiului românesc şi est-european după 1989. Era vreun secret că marii intelectualii anticomunişti sînt susţinătorii unui rasism epistemic şi, din cînd în cînd, cît se poate de cotidian? Era vreun secret faptul că generaţia “elitei intelectuale” a promovat doar istoria triumfală a modernităţii povestită de funcţionari ai imperiilor occidentale, cultivînd astfel ignoranţa pentru istoria colonialismului povestită de către cei colonizaţi? Că discursul său cultural conţine mereu cupletul “afară e aşa”, însoţit de lamentări despre “cum e la noi”? Că acel “afară” se referă exclusiv la Occident – “lumea civilizată”? Nu voi comenta aici despre rasismul postcomunist – am documentat şi analizat în altă parte genealogia şi multiplele sale forme. (Ca să îi fac măcar întrucîtva dreptate, spre deosebire de alţii, Andrei Pleşu a păstrat nuanţa şi o anumită distanţă, adoptînd figura de prieten al omului alb, mai degrabă decît masca celui care vrea să devină sau crede deja că este omul alb). Vreau doar să comentez pe scurt asupra legăturii esenţiale între rasism şi anticomunism pe care o evidenţiază cele două luări de poziţie.

În contextul în care tranziţia postcomunistă a însemnat întoarcerea României şi Europei de Est în ordinea modernă a capitalismului şi a colonialităţii, anticomunismul a fost în Europa de Est platforma pe care s-a articulat colonialitatea după 1989: prin anticomunism, intelectualii şi jurnaliştii au proiectat propria istorie locală într-o negură omogenă, aruncînd-o cu totul la groapa de gunoi a istoriei, înălţînd în schimb superioritatea adevăratei istorii relevante, cadrul unic al modernităţii occidentale, în care se putea intra pe calea “alianţei NATO”, a “integrării europene” şi a “vectorului european”. Comunismul era “aberaţia” care “scosese România din istorie”. Care istorie? – Cea unică, a modernităţii, a civilizaţiei occidentale ca încununare a istoriei umanităţii – acel faimos “sfîrşit al istoriei”. Mai mult, anticomunismul a justificat şi a deschis procesul local de desensibilizare socială. În acest proces, a devenit esenţială demonstrarea faptului că populaţia locală e inferioară, alcătuită din brute necivilizate şi proşti: cu alte cuvinte auto-rasializarea. Pe această specie culturală s-au clădit întregi cariere intelectuale, nu doar individuale, ci instituţionale.

Pentru cine a studiat istorii ale lumii din perspective nonoccidentale, similarităţile acestor moduri de articulare ale colonialităţii sînt izbitoare (aneantizarea experienţei istorice locale şi inferiorizarea populaţiei locale, ce legitimează distrugerea şi devaluarea sa, precum şi constituirea unei elite autocolonizate). De pildă, acesta e un proces care seamănă cu ceea ce a avut loc în Congo deja în anii 1950, în poziţiile clasei mijlocii autointitulate evolués. Doar că, spre deosebire de Congo, unde a fost articulată şi o rezistenţă intelectual-politică care nu a putut fi înfrîntă decît prin asasinate occidentale, în anii 1990, intelectuali est-europeni cultivaţi şi civilizaţi, bărbaţi maturi, cu barbă ca Andrei Pleşu şi Lech Walesa au stat cuminţi să asculte pildele pseudo-filosofice emise de un economist nord-american de treizeci de ani, Jeffrey Sachs, care tocmai plecase de la masa lui Pinochet şi legitima terapia de şoc şi violenţa ce va să vină a tranziţiei (“o măsea stricată se scoate dintr-o dată”). Iar pe parcursul tranziţiei, intelectualii anticomunişti s-au străduit să menţină această linie corectă, colonizînd eurocentrisme la toate nivelurile şi în toate sectoarele, facilitînd astfel jaful sistemic şi devalorizarea, introducerea unor politici de guvernare în favoarea capitalului şi defavoarea cetăţeanului local, dînd dovadă de suprazel în “negocierile” de aderare la Uniunea Europeană, în “prietenia” cu cea mai mare forţă militară de invazie a timpurilor noastre, ori sărbătorind obţinerea de împrumuturi de la FMI (!) – toate sub numele “normalităţii” acestei noi direcţii dominante a istoriei. Pleşu şi Blandiana nu îşi fac prin aceste intervenţii decît datoria de intelectuali publici, cu onestitate însă fără aparat critic: ei dau glas propriei alegeri epistemice şi prin aceasta rasismului postcomunist, un fenomen generalizat care predomină spaţiul public românesc. Există mulţi est-europeni autocolonizaţi care au vrut atît de tare să fie recunoscuţi de omul alb şi să intre în istoria unică a acestuia, să se “civilizeze”, încît au interiorizat rasismul structurant al lumii moderne, creat în urma colonizării Americilor şi a trei secole şi jumătate de trafic de sclavi care au făcut posibilă economia şi ierarhiile lumii moderne.

E o situaţie cunoscută foarte bine şi descrisă cu claritate de Frantz Fanon în Piei negre, măşti albe încă din 1952. Expresia publică a rasismului e posibilă azi fiindcă situaţia face parte din normalitatea acestui sfîrşit de tranziţie, în care s-a realizat un transfer intern de generaţii şi o împărţire externă a rolurilor în interiorul Europei. Azi, cadrul rasismului nu mai e promovat doar de intelectuali şi clasa mijlocie, ci e preluat de păturile largi ale societăţii. Sfera publică e plină de europenişti care abia aşteaptă să mai arate cine şi ce nu e încă european. Iar în aşa-numita “criză a refugiaţilor”, est-europenii autocolonizaţi îşi asumă benevol rolul de scut al Europei, devenind noii rasişti ai Europei, pe măsură ce Europa occidentală redefineşte limitele umanismului. Iar la rîndul său, rasismul postcomunist e doar un nucleu tare al eurocentrismului încă şi mai generalizat care ordonează şi limitează guvernarea, cîmpurile cunoaşterii şi comunicării, creînd istorii invizibile (proces numit colonialitatea cunoaşterii).

De fapt, problema nu e doar obedienţa politică faţă de noile configuraţii globale ale puterii postdecembriste, ci ignoranţa cu adevărat enciclopedică a unei întregi generaţii intelectuale în materie de istorii şi teorii noneurocentriste şi noncapitalocentriste. Tocmai combinaţia între putere şi ignoranţă creează “ciocnirea” civilizaţiilor. Aceasta constituie noua sărăcie a filosofilor, hrănită de povestea unică a modernităţii, recitată prin filtrul colonialităţii cunoaşterii.

De aceea e necesară şi relevantă gîndirea decolonială pentru sfera locală, ce se opune, cu alternative concrete, atît eurocentrismului cît şi căderii superficiale în “retorica independenţei făloase”, etno-naţionaliste: tranziţia a însemnat relegitimarea şi rearticularea locală a colonialităţii, nu doar a capitalismului. Lupta pentru justiţie socială trebuie purtată şi pe terenul cunoaşterii. Abia astfel se poate deschide discuţia despre recompoziţia socială şi multitudinea de moduri alternative de organizare a societăţii şi economiei. Aşadar, răspunsul nu e o întoarcere la colonialism, ci o percepţie critică a prezentului colonialităţii, a limitelor impuse şi a celor autocreate. Colonialitatea rămîne o condiţie esenţială a modernităţii, partea sa întunecată, care se articulează diferit în diferite regiuni ale lumii, periferice sau semiperiferice, şi este întîmpinată fie cu rezistenţe critice, fie cu răspunsuri pur opoziţionale. (A critica vine de la krínō, a distinge prin comparaţie inteligentă şi contrast, care nu trebuie confundat cu krisis, judecata finală). În istoria modernităţii, Occidentul nu a încetat încă să dicteze direcţia tuturor, recurgînd adesea la violenţă, corupţie şi războaie de invazie, în cazuri de dizidenţă. Rasismul postcomunist duce către reducerea tuturor imigranţilor nonalbi şi a noneuropenilor lumii la statutul de inadaptaţi prin definiţie ai lumii civilizate, sau chiar potenţiali terorişti. Pentru est-europenii care se străduie încă să îşi pună măşti albe, imigrantul trebuie să se asimileze, să nu se mai vadă în mulţimea albilor din Rotterdam sau suburbiile franceze – sau să plece la el acasă.

Ceea ce e imperios necesară e mai degrabă evidenţierea îngustimii acestei perspective şi necesitatea decolonizării Europei înseşi, din locul în care ne aflăm, şi a lumii unice pe care ne aflăm cu toţii. Alternativa la modernitatea occidentală nu e căderea (fie ea primitivistă sau fundamentalistă) în premodernitate decît în imaginarul colonial, pentru care orice noneuropean e fie un pre-european, fie un pur non-european. O minimă alfabetizare în alternativele la modernitate, în răspunsurile diferite la modernizare, din zonele anticapitaliste şi decoloniale, evidenţiază multiplele istorii ce pot fi deschise şi revalorizate, opţiunile pozitive pragmatice, de gîndire a frontierei – familiară imigranţilor – ce nu implică nici “abandonarea” binelui european de care se tem eurocentriştii, dar nici etno-naţionalismul, fundamentalismul sau purismul radicaliştilor anti-moderni. Pentru a scrie propria istorie altfel, e necesară însă desprinderea de istoria unică şi resensibilizarea socială – un proces care abia se înfiripă în prezent, şi de care capitalul nu are nevoie.

 
  • Claude Karnoouh

    Lepenies nu e un sociolog de vârf… este agentul Statului german care distribuieste bani la Berlin Collegium, Budapest Collegium si la NEC… Plesu a stiut totdeauna cine i-era stapin… màcar sà-ia daruim o compliment de slugarnicie care merge cum bate vântul….
    Nu inteleg de ce o asa mare zarva pentru lucruriule prevàzut de mult… adica pe maluri dâmbovitiei si somesului intelectualii de vârf sunt totdeauna mai regalisti decât regele, mai stalinisti decât Stalin, mai pro US decât Obama… mai neocolozator decât Sarkosy….. dar se pare mai putin papisti decât Papa Francisc….

  • M9

    Bai ciudatel mai esti, cu studiile astea pseudo-postcoloniale.

    Deci noi daca nu suntem albi, ce suntem, negri?

    In loc sa constati ca exista si niste albi, pe lume, care n-au colonizat pe nimeni si n-au exploatat, adica cei din Centrul si Estul Europei, tu ii bagi la categoria galbeni-roz-bonbon, orice dar nu albi. Adica te joci cand cu sensul esentialist al lui “alb”, cand cu cel nominalist-simbolic, dupa cum vrei sa fugi de contradictie.

    Daca merg in America si un negru ma acuza de nu stiu ce, daca eu ii raspund: “Dragul meu, eu nu sunt alb exploatator. Exista si altfel de albi. Sunt din Estul Europei si n-am exploatat in viata noastra pe nimeni, suntem perfect nevinovati cu colonialismul si comertul de sclavi si celelalte – omul ala ramane perplex. El – mai ales daca vine de la o universitate noua – habar n-are ca exista pe lume albi perfect nevinovati istoric. Habar n-are ca nu poate face piese rap cu vinovatia mea. Il las fara cuvinte.

    Adica in loc sa te bucuri ca suntem, noi, Estul, “obrazul curat” al Europei, ca suntem singurii spre care ea poate arata cu mandrie (uite, oamenii astia nu sunt fosti rasisti-colonialisti-vanzatori de sclavi in Indii, si totusi sunt albi si europeni), tu ne bagi pe toti de aici la… negri si imitatori de albi (adica imitatori de noi insine), sau autoimitatori (de 2000 de ani?! din preistorie?).

    Really, hai sa presupunem ca ne intalnim peste mai mult timp, ok? Tu ai 40 sau 60 de ani. Tot teoria asta o s-o ai? Adica, gata, nu se mai poate discuta cu tine, esti fericit ca ai gasit piatra filozofala sau…? Ca sa stiu daca o umbra de dialog (citeste: indoiala de sine) mai e posibila sau ai intrat in secta.

    • Anca Paduraru

      sunteti asemeni celor care vorbesc in troleu, la telefon: oameni cu incapacitate de articulare coerenta a gandirii, despre care as fi vrut sa nu stiu ca exista.

    • Gabi Cretu

      Nu… La sclavi din colonie inconștienți de propria sclavie care se solidarizează cu imperiul, nu cu semenii lor, impotriva oprimarii…
      Culoarea nu are de-a face; doar valorile, acțiunile, politicile. Altfel, migranții transformați in “Dușmanul absolut” sunt in marea lor majoritate nedeosebiti de noi la culoare; iar imperialismul e rau din alte motive decat faptul ca imperiul fanion e condus de unul de alta culoare…

  • Alex

    Si cu cine ne tratam de acestia? Cu Dan Puric?

  • Pingback: Rezistența realului și provocarea ideologiei | Eseuri decente()