Despre frici, libertate și alte iluzii

de Călin Lucaci

Deja de prea mult timp văd aceleași expresii pe chipurile studenților, în care se poate citi deruta și lipsa speranței atunci când îi întreb despre viitor, despre aspirațiile personale. În cel mai bun caz primesc drept răspuns, tot mai des, o întrebare care pare că răsună ca un ecou: dar ce să facem?

Am senzația că pe măsură ce trece timpul societatea românească, dar și cea din UE, deși acolo există speranțe concretizate de mișcări politice precum Podemos în Spania ori Syryza în Grecia (acum la guvernare), se adâncește într-o ignoranță ce naște radicalism și tinde să se manifeste cu o violență crescândă. Degeaba ne așteptăm la sentimente de solidaritate cu cei care au nevoie de sprijin ori de alinarea suferințelor fiindcă ea se manifestă viciat, ori doar întâmplător, și are la origine teama și nu datoria civică ori compasiunea.

Din teamă pentru pierderea vieții și a libertății de exprimare, sub amenințarea concetățenilor noștri de altă religie și de altă părere decât noi, au marșăluit milioane de oamnei pe străzile orașelor europene după sângerosul asasinat (execuție, atentat terorist) de la Paris. Din egoism și interes personal se aliază acum diverși cetățeni, voci de pe micul ecran și din societatea civilă, împotriva unei efect al libertății circulației capitalului și deci, a unei firești manifestări în economia capitalistă, ca cea a speculațiilor financiare. Ei nu protestează împotriva cauzei prime, economia capitalistă de consum, ci doar împotriva unei manifestări firești a acesteia. Însă toate acestea pot fi explicate de paguba personală apărută în urma creșterii cotației monedei elvețiene. Motivele care-i fac pe cei mai mulți oameni să protesteze în acest caz observăm că nu sunt, nici pe departe, datorate crezului în principiul libertății pieței financiare ci, dimpotrivă, sunt contestate mecanismele funcționării finanțelor capitaliste. Cu alte cuvinte este contestat principiul libertății de circulație a capitalului, invocate fiind nedreptățile (legale) practicate de bănci. Nimeni nu contesta însă sistemul care a făcut posibile aceste nedreptăți. Argumentul libertății este invocat doar atunci când se suprapune peste interesele personale, dublate de teamă.

De teama interzicerii dreptului la vot (așa cum s-a prezentat uneori cu rea intenție în presă, dar mai ales s-a manipulat prin intermediul rețelelor de socializare) au protestat românii la alegerile prezidențiale, și nu pentru a apăra un drept care nu era în pericol oricum ai privi lucrurile. De fapt s-a manifestat teama, dominantă uneori în anii 80 ai secolului trecut, de a rămăne cu buza umflată și stomacul strâns, atnunci când stăteai la coadă și nu mai apucai ce se dădea. Iată, cozile și incertitudinea de la capătul lor au răsturnat rezultatul alegerilor, așa cu a fost el prognozat de toate sondajele. Puterea fricii de necunoscut nu trebuie subestimată.

Teama și ignoranța sunt punctele nevralgice care, dacă sunt activate, pot crea situații neprevăzute și isca deseori haos. Nu neg existența unor tresăriri normale ale societății civile din România, așa cum s-a întâmplat nu demult în cazul „Roșia montană“ și „Pungești“, chiar dacă doza de frică a existat, mai cu seamă în cazul Pungești, dar era justificată de încălcarea flagrantă a unor drepturi și libertăți individuale, dar și de iminenta alterare a mediului în care locuiește comunitatea locală, la care s-au adăugat intervențiile brutale ale celor care ar fi trebuit să-și protejeze concetățenii și drepturile lor. Cu certitudine a fost vorba de o revoltă conștientă a protestatarilor, care au luat o poziție publică de solidaritate cu situațiile în cauză, și au privit de la început protestele ca pe o datorie civică. Răspunsul autorităților a fost de această dată motivat de un alt fel de teamă, aproape plauzibilă, a pierderii încrederii investitorilor străini care, vezi doamne, ar fi propulsat economia românească și, deci, nivelul nostru de trai. Traiul tuturor românilor, cetățeni privilegiați de parteneriatul strategic, dar care trebuie să accepte că pentru bunăstarea generală se impune să sacrificăm ceva, în cazul de față mediul și comunitatea din comuna Pungești ori de la Roșia Montană. După încetarea protestelor unii au răsuflat liniștiți, iar pungeștenii alături de alte mii (ori poate milioane) de români au oftat cu amărăciune.

Dar să ne întoarcem la subiectele curente, care ridică probleme de atitudine civică, chiar dacă mulți nu vor să le vadă, și să observăm că strategia de mult uzată, a terorii iminentului pericol, e refolosită la scară mai mică sau mai mare, după cum o impun interesele. Nou declanșata isterie a creditelor în franci e frumos poleită cu bunele intenții arătate prin grija față de bunul cetățean, harnic, muncitor și responsabil, dar evident păgubit. Nu aceași simpatie și indignare s-a arătat în cazul evacuaților din Vulturilor nr. 50, care literalmente au fost aruncați în stradă (asemenea cazuri nefiind excepționale). Rămâne de văzut câți dintre datornicii cu credite în franci elvețieni vor avea același destin, deși sper că nu va fi nici barem vreun caz. Aș fi vrut ca guvernul și celelalte autorități, care astăzi se arată foarte îngrijorate de soarta averilor românilor debitori la bănci, să arate măcar a zecea parte din această preocupare și față de destinele celor mai puțin norocoși al căror glas se face tot mai puțin auzit, stingându-se treptat. Căci, guraliva societate civilă a tăcut, cu câteva excepții demne de toată cinstea, și tace în continuare atunci când dramele se petrec departe de ochii lumii, chiar dacă se întâmplă în inima Bucureștiului pe strada Vulturilor, ori la Pungești, sau în Siria și Irak. Ipocrizia nu este egalată decât de nivelul de ignoranță, ambele însușiri regăsindu-se în același corp social. Din nefericire, actualmente, suntem o societate care reacționează doar atunci când e speriată, asemenea unui maidanez ce mârâie la orice mișcare bruscă ce riscă să-i conturbe rutina în care șade confortabil, la umbra ghenei de gunoi. Este dureros să constatăm că în cea mai mare parte ne pierdem, rând pe rând, virtuțile care ne fac umani – compasiunea, solidaritatea, datoria – fără de care nu putem avea un viitor, decât poate în varianta supraviețuirii cu orice preț. Iar ultimul preț, pe care am sentimentul uneori ca foarte mulți dintre noi sunt gata să-l plătească, este acela de a ne pierde demnitatea umană.

Agităm cu emoție argumentul dreptului la libertate doar atunci când realitățile ne înspăimântă și credem că pericolul e iminent. Sperăm și cerem să se facă dreptate dacă e și dreptatea noastră, fără să realizăm că ne-am pierdut în bună măsură capacitatea de a chibzui, uneori de înțeles din poziția instabilă în care ne aflăm fiecare dintre noi, implicați fără voia noastră în această veritabilă derivă a civilizației.

Acum, odată încheiată perioada euforică postelectorală, se redeschid răni mai vechi, ca Roșia Montană ori exploatările prin fracturare hidraulică, iar altele noi li se adaugă. Agenda zilnică însă pare a fi ocupată de diversele radicalisme combătute prin atitudini pasiv-defensive de acceptare a unor limitări a drepturilor și libertăților individuale, în schimbul unei siguranțe iluzorii. Suporterii protecției și securității se întrec în a căuta motivații în numele libertăţii de expresie pentru a limita dreptul liberei expresii prin diverse formule, care dacă n-ar fi de plâns ar putea foarte bine să apara în orice publicație umoristică.

Sub lozinca „șoc și groază” ar trebui să se dezvolte oare civilizația noii europe? Din România așa se vede.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.