Despre descinderea filosofilor în agora

Am primit la redacţie (via Ciprian Mihali) un text-replică din partea  profesorului Valentin Mureşan* de la Universitatea din Bucureşti.

Valentin Mureşan*

Un student mi-a trimis un interesant articol pe tema vocaţiei sociale a filosofului scris de profesorul Ciprian Mihali, de la Universitatea din Cluj. Aştepta, probabil, să mă simt provocat şi să dau o replică. Are o intuiţie bună. „Filosoful român în spaţiul public” e un text viguros, scris cu o pană aleasă, ce emană un punct de vedere larg răspândit mai ales printre colegii mai tineri şi mai dornici de afirmare. Simt că împărtăşim cu toţii un ghem de nedumeriri şi nemulţumiri vagi, dar pentru mine mai interesante sunt dezacordurile noastre.  Iată-le.

În discuţie pare a fi „recunoaşterea publică” a filosofiei, „imaginea” ei, şifonată de evenimente diverse şi mai recent de „dispreţuitoarele” cuvinte prezidenţiale care sugerau „inutilitatea ei culturală şi socială”. Eu nu sunt atât de alarmat. Dacă aceste remarci ar fi venit din partea unei persoane avizate, atunci ar fi meritat să ne stresăm. Aşa… În plus, nu cred că după intervenţia preşedintelui statutul filosofiei şi filosofilor s-a schimbat în rău şi al tinichigiilor în bine. Suntem tot cum eram.

Cum eram? Eram o comunitate profesională care ţine excesiv să-i convingă pe alţii de utilitatea sa, de „nevoia de filosofie”. Ceea ce e dubios. Utilitatea socială se dovedeşte în fapte, nu se clamează. Nu i-am văzut pe biologi, pe matematicieni, pe clasicişti, pe muzicieni să facă gesturi similare, cu o risipă echivalentă de energie. Aş zice că sunt mai înţelepţi! Complementar, nu am văzut o comunitate profesională mai autodistructivă, care să nege relevanţa cercetării filosofice propriu-zise, a marilor teorii,  în favoarea deliciilor artei literare ori a practicării unor „tehnici spirituale” cvasiiniţiatice de asigurare a fericirii, care să-şi fi desfiinţat singură reţeaua de învăţământ filosofic liceal şi să fi făcut ca în marile centre universitare, unde filosofia avea tradiţie (Cluj, Iaşi, Craiova, Timişoara), ea să devină „servitoarea” jurnalisticii, politologiei, comunicării şi studiilor europene. Aici nu mai e mâna şefului statului, ci e mâna noastră.

Povestea cu „inutilitatea socială sau practică” a filosofiei e veche. Nu văd de ce ne-ar şoca acum. Pe timpul lui Platon lucrurile nu erau diferite: filosofii erau văzuţi ca nişte „pierde-vară” – şi aceasta într-o vreme în care filosofia includea toate ştiinţele. Ce să-i faci, aceasta este reacţia eternă a omului de rând, a semidoctului fudul care nu va înţelege niciodată la ce sunt buni poeţii, matematicienii, astronomii sau filosofii. Căci el nu citeşte aşa ceva. După cum vedem, astrologii au invadat ecranele TV iar astronomii, atunci când apar cu ocazia vreunei eclipse ce are loc la o mie de ani, sunt numiţi „astrologi”. În schimb, ceea ce făcea Isocrate (îi învăţa pe tinerii grăbiţi şi bănoşi să scrie discursuri politice, pledoarii pentru tribunal, acte oficiale diverse, scrisori oficiale etc.) era considerat „util” şi chiar nobil.  Merita banii! Isocrate şi şcoala lui sunt precursorii „modelor actuale”: drept, ştiinţe politice, comunicare, jurnalism, studii europene. În istorie au rămas însă ceilalţi.

Se zice că unul dintre aspectele lipsei de recunoaştere publică a filosofiei e anonimatul relativ în care se complac profesorii. Faptul că profesorii de filosofie nu au notorietatea jurnaliştilor şi comentatorilor TV i se pare autorului „îngrijorător” (mie mi se pare o binecuvântare, dat fiind contextul mahalagesc în care se construiesc la noi celebrităţile). Soluţia: coborîrea filosofilor din „spaţiul rarefiat al catedrelor universitare” şi angajarea lor în spaţiul public „în favoarea unor genuri de gândire care să îngăduie o mai bună înţelegere a actualităţii”; cum ar fi „să ţină o rubrică periodică într-o revistă culturală” sau „să asume poziţii publice în chestriuni de actualitate”. Aş îndrăzni să observ că în revistele culturale publică foarte mulţi filosofi – inclusiv preopinentul meu – dar, vorba lui, „n-am nici cea mai vagă dovadă că am reuşit”. De ce oare? Poate şi pentru că nu aceasta este soluţia.

Ceea ce mi se pare într-adevăr alarmant e că mult mai greu găsim autori pentru revistele filosofice de specialitate. Aici ar fi cazul să ne înghesuim, chiar dacă nu scriem pentru publicul larg, chiar dacă auditoriul nostru e format numai din două persoane. De fapt, a face cercetare filosofică (precum oriunde în lume)  e altceva decât a face popularizare filosofică în reviste de cultură. Aş zice să sunt două meserii diferite, ce presupun talente diferite, talente pe care nu le posedă oricine. Şi aşa cum în Ameica există cursuri pentru a învăţa să scrii ştiinţă popularizată, propun să facem şi noi cursuri de Philosophy Writing, de filosofie popularizată, pentru cei ce se simt atraşi de acest gen filosofic nou, cu mare deschidere la public şi în care francezii sunt de asemenea maeştri. Iar filosofii profesionişti să fie lăsaţi în turnul lor de fildeş universitar pentru că asta le e menirea. Ce s-ar întâmpla dacă am goli catedrele printr-un exod masiv spre redacţii, ştiut fiind că îmbrăţişarea noii meserii atrage de regulă după sine „părăsirea filosofiei [şi repoziţionarea] în zona criticii social-politice”. Ar fi mai bine? Nu, ar fi mult mai rău.

Cât priveşte înapoierea managerială a facultăţilor de filosofie – trebuie că e o greşeală. Structura pe catedre (modificată între timp) e generală şi e dată prin lege, nu e specifică filosofiei. Dacă vrem să criticăm ceva, atunci putem critica managementul general al universităţilor româneşti, nu al facultăţilor de filosofie. „Aceiaşi oameni”? La Bucureşti mai e un singur om din vechea echipă dinainte de 1989, profesorul Ilie Pârvu.  Majoritatea celorlalţi  sunt tineri. Conflictele personale de la Cluj nu ar trebui transformate în normă.

Ceea ce mi se pare cel mai demn de a fi contestat e această goană după notorietate. Ea e o modă franceză. Dar cititorul trebuie să ştie că şi acolo există  filosofi „de catedră” şi filosofi „de televizor”. Cei din universităţi nu-i consideră filosofi pe cei ce se dedică intensiv criticii literar-filosofice a actualităţii. Nu mai vorbesc de englezi şi americani, unde ieşirea pe micile ecrane în compania „vedetelor” e respinsă net ca o încercare de a trişa profesional prin câştigarea dubioasă de notorietate. Notorietatea filosofului e dată de colegii săi, anume de aceia dintre ei care înţeleg ceea ce a scris el. E straniu entuziasmul filosofilor români de a clama nevoia infiinţării unui echivalent al ziarului „Libertatea” în loc să-şi construiască reviste şi edituri profesionale, exclusiviste, de înaltă ţinută şi s-o lase pe Simona Senzual să bată ecranele singură. Şi apoi, de ce ar fi filosofii mai buni la comentarea actualităţii decât inginerii, economiştii, filologii, ziariştii etc.? Unii vor fi mai buni şi alţii mai răi, dar asta nu ţine de profesia de filosof, ci de talentul de a comunica; o altă meserie.

„Onoarea actuală a filosofiei nu se mai satisface prin citarea lui Platon…”. „Mon Dieu!” – s-ar zice la Paris. Într-o ţară europeană care nu l-a tradus pe Platon şi Aristotel, nici pe Kant şi, în genere, pe niciun filosof (în întregime), care are în limba română o parte infimă din patrimoniul cultural comun al Europei şi carenţe educaţionale majore, să spui că nu asta trebuie să faci ca filosof ci să urmăreşti mişcările guvernului şi certurile parlamentarilor doar-doar te va remarca cineva şi va spune „iată filosoful; daaa, hai să ne dăm băiatul la Filosofie”, ei bine, asta e o copilărie. Noi avem nevoie de o muncă intensă şi profesionist făcută în filosofie, nu înafara ei. Asta ne lipseşte acum. Şi nu ştim oferi soluţii propriei noastre crize. În orice caz, cheia succesului nu constă în coborârea în agora. S-a vorbit de librăria Vrin din piaţa Sorbonei, plină de cărţi de filosofie, vechi şi noi. Dar asta înseamnă că acolo se lucrează, se scriu cărţi în „spaţiul rarefiat al catedrelor universitare”, nu la cafenea. Şi se vând cărţi serioase, nu eseuri de „repovestit actualitatea”, urmărind o „pedagogie”  populară în legătură cu „cele ce se întâmplă”. Vă asigur că la librăria Blackwell din Oxford producţia de carte filosofică de specialitate e mult, mult mai mare decât la Vrin. Lumea munceşte din greu, nu se întrebă cum să iasă la o cafea, în agora, pentru a face astfel filosofia mai populară. Nu asta e meseria noastră, nu asta e menirea noastră. O fac doar pseudo-filosofii de televizor pentru care tot francezii au inventat expresia zglobie de „ziarişti transcendentali”. În realitate, aceştia nu fac reclamă filosofiei, ci lor înşile.

În ce fel pot fi, totuşi, prezenţi filosofii în spaţiul public?

Evident, şi ca popularizatori ai filosofiei, ca realizatori sau colaboratori la reviste culturale cu pregnant conţinut filosofic. Dar mai ales prin cultivarea şi instituţionalizarea diferitelor forme de „filosofie aplicată”. A avea filosofi specializaţi în inteligenţa artificială şi deci apţi să participe în colective interdisciplinare de acest fel mi se pare pe măsura prestigiului istoric al filosofiei – ceea ce nu va fi niciodată „datul cu părerea” despre soarta guvernului Boc. A avea specialişti în estetica industrială şi urbană e de asemenea ceva util şi legat de profesia de filosof. A pregăti specialişti în neuroetică sau în etica biotehnologiilor, ca şi experţi în managementul eticii reprezintă noi repere profesionale pe care viitorul le va aduce cu sine şi în care vioara întâi sunt filosofii. Un fost student român şi-a dat doctoratul la Nancy cu o temă legată de softurile de telecomunicaţii omagiind în prefaţă cursurile de logică, mai ales de logica acţiunii. Avem absolvenţi de filosofie care au devenit excelenţi manageri de firme, comunicatori, ziarişti, analişti politici.

Să nu ne amăgim, totuşi. Un student îmi atrăgea atenţia asupra atitudinii rezervate, dacă nu dispreţuitoare, a unor angajatori care se uită la absolventul de filosofie ca la o fiinţă de pe altă planetă. Dacă se întâmplă astfel, atunci vezi cine e angajatorul, ce are în minte. Uneori e mai bine să ocoleşti colectivele de oameni rudimentari intelectual. Şi în alte părţi a fost aşa, dar lucrurile s-au schimbat. În Anglia, de pildă, se caută tot mai mult absolvenţii de filosofie pentru meserii non-filosofice. Lucy Adams, director de resurse umane în cadrul SERCO (o firmă britanică de consultanţă şi servicii în afaceri) afirmă: “Filosofia ocupă un loc central atât în politica noastră de recrutare conducătorilor cât şi în aceea de dezvoltare a capacităţilor de conducere. Avem nevoie de oameni capabili să caute soluţii diferite şi care să abordeze problemele într-o manieră mai deschisă. Aceste abilităţi sunt promovate de studiul filosofiei.” E vorba de capacităţi mentale cum ar fi acelea de analiză detaliată, de simţ al nuanţelor şi al relativului, capacitatea de a redacta un text într-o formă îngrijită şi argumentată, în fine, contează mult şi bagajul cultural. Capitalismul nostru primitiv e de aşteptaat să evolueze şi el. Dintr-un alt unghi, Deborah Bowman de la Universitatea St. George din Londra spune: “Absolvenţii de filosofie care vin la cursuri de iniţiere în medicină sau asistenţă medicală sunt foarte utili. Din ce în ce mai multe ramuri medicale au nevoie de eticieni care să asiste doctorii şi surorile. Numărul comitetelor de etică medicală şi al şedinţelor de training în etică pentru staff-ul medical e de asemenea în continuă creştere. E nevoie şi de un număr din ce în ce mai mare de oameni pricepuţi în problemele morale ale sistemului de sănătate, cum ar fi avortul.”

Iată, aşadar, formele mature în care cred eu că filosofia şi-ar putea dovedi utilitatea socială, recunoaşterea publică, infirmând pe aceia care cred că ea e o activitate “complet inutilă şi îndepărtată de lumea reală”. A scrie în revistele culturale reprezintă un sport interesant, dar efectul aşteptat de pe urma lui nu va schimba statutul public al acestei profesii.

*Valentin MURESAN este profesor de Filosofie Morală la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A publicat lucrări de filosofie morală (Platon, Aristotel, Kant, Mill, Hare) precum şi lucrări de etică aplicată (Managementul eticii în organizaţii, 2009; Fericirea, datoria şi decizia etică, 2010). A editat mai multe volume pe teme de filosofie morală şi filosofie generală şi e interesat atât de etica aplicată (instituţionalizarea eticii) cât şi de cea teoretică. A tradus şi editat mai multe lucrări.

customer service representative
free coupons by mail
printable coupons for groceries
best web browser
fibromyalgia symptoms

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.