De la olimpiada de iarnă din Coreea de Sud: note pe marginea noii politici de apropiere față de Coreea de Nord a administrației Moon Jae-In

Debutul olimpiadei de iarnă din Pyeongchang, Coreea de Sud, nu face excepție de la tendința recentă din presa internațională în care orice discuție despre Coreea de Sud să aducă în discuție problema nord-coreeană. Oarecum neașteptat, după ce venirea lui Trump la președinția SUA a coincis cu o perioadă tensionată în relația dintre statul nord coreean (DPRK) și Washington, Coreea de Nord s-a prezentat la jocurile olimpice de iarnă din Coreea de Sud. Mai mult, în cadrul festivității de deschidere a olimpiadei, sportivii din peninsula coreeană au defilat sub steag comun în fața președintelui sud-coreean Moon Jae-In și surorii lui Kim Jong-Un, Kim Yo-Jong. Mai mult, cei doi demnitari au fost prezenți la meciul de debut al echipei comune de hochei feminin împotriva Elveției.

Dacă toate aceste gesturi pot părea simbolice, fără mare însemnătate politică, invitația la o întâlnire în Pyongyang adresată de liderul nord coreean președintelui Coreei de Sud, la care cel din urmă a răspuns pozitiv, în principiu, nu mai poate fi văzută ca nesemnificativă politic. Întrebarea este cum putem privi această apropiere în contextul recentelor tensiuni între S.U.A. sub Trump și statul nord-coreean. Noutatea acestui context nu a fost discursul beligerant al regimului Kim, ci adoptarea unui discurs oglindit din partea americană de către Trump și secretarul de stat Rex Tillerson. Deși contextul geopolitic, în special poziția și rolul Chinei – care, contrar altor analize, e foarte departe de a aprecia cursa pentru armare nucleară a Coreei de Nord, fiind categoric opusă unei intervenții militare – face ca o intervenție militară să rămână puțin probabilă, tensiunile au crescut suficient de mult încât China să construiască în apropierea graniței cu Coreea un complex destinat a fi folosit ca tabără de refugiați în cazul în care un conflict armat de proporții ar avea loc. În această situație, poziția conform căreia riscul declanșării efective a unui conflict militar era nul este mai greu justificabilă.

Nu ar fi complet absurd să vedem mișcarea diplomatică de apropiere reciprocă pe care au făcut-o Coreea de Nord și Coreea de Sud cu ocazia olimpiadei de iarnă ca un mod în care cele două state au acționat conform interesului comun de a evita posibilitatea unui conflict armat. Este foarte clar că ambele administrații coreene au un interes comun în a evita redeclanșarea războiului coreean. Dacă oficialii americani și presa americană menționau din ce în ce mai des posibilitatea unui atac preemptiv contra Coreei de Nord, apropierea recentă dintre cele două Corei face un asemenea scenariu mult mai puțin plauzibil.

Interpretarea oficială despre Coreea de Nord, având în centru politica irațională a liderului „nebun”, ratează complet posibilitatea de a înțelege sursele conflictului precum și eventuale moduri în care S.U.A. și aliații săi se folosesc de această interpretare oficială pentru a legitimat acțiuni economice și (eventual) militare[1]. În contextul în care statul nord coreean apare ca o întruchipare diabolică pe scena relațiilor internaționale consecințele devastatoare pe care măsurile de blocadă economică (nemaivorbind de o intervenție militară) le au față de cetățenii obișnuiți nord-coreeni rămân prea puțin luate în seamă. Dacă trebuie să alegem între noua politică „sunshine” a administrației liberale a lui Moon Jae-In și discursul beligerant de război rece al lui Trump-Tillerson și al conservatorilor coreeni alegerea este una destul de simplă.

În orice caz, în final, atitudinea coreenilor de sud de rând, care și în momentul în care tensiunile escaladaseră la cel mai mare nivel, nu era una foarte îngrijorată de posibilitatea efectivă a unui conflict armat major. În fond, un conflict armat ce ar duce în final, în orice variantă ar face-o, la eliminarea stării de fapt, de război, de pe peninsula coreeană (războiul coreean fiind formal neîncheiat – la finalul conflictului armat în anii 50 semnându-se un armistițiu, nu un tratat de pace) ar face mult mai greu de justificat prezența armatei S.U.A. în această zonă a Pacificului. Faptul că starea de fapt legitimează prezența trupelor americane în zonă, cuplată cu opoziția Chinei față de o rezolvare armată a problemei nord-coreene sugerează că pe termen scurt și mediu ar trebui să ne așteptăm la „more of the same”.

Din aceleași motive pentru care starea de fapt conferă o legitimitate influenței regionale militare americane ne putem aștepta și ca noua politică „sunshine” de apropiere a lui Moon Jae-In să ducă, în cel mai bun caz la o calmare relativă a tensiunii, și o deschidere economică foarte limitată între cele două regiuni, dar nicidecum la o rezolvare a conflictului și semnarea unui tratat de pace. În măsura în care alianța și relația economică între S.U.A. și Coreea de Sud rămân în termenii din prezent, după toate probabilitățile, politica de apropiere a lui Moon Jae-In nu poate avea decât rezultate limitate. O schimbare a termenilor alianței militare ar presupune implicit și o schimbare a legăturilor economice cu S.U.A. O asemenea abordare nu ar fi neapărat complet irațională în interiorul jocului capitalist (vezi recenta dispută pe acordul de liber schimb între Coreea de Sud și S.U.A.), dar ar putea fi pusă în discuție numai în măsura în care ar exista o deschidere față de constituirea unui alt tip de apropiere politică și economică cu China. Considerând reticența administrației Moon Jae-In de a se poziționa critic față de S.U.A. o asemenea abordare nu pare să fie în cărți. Atât cazul în care Moon Jae-In, în ciuda opoziției sale inițiale și a celei chineze, a acceptat instalarea THAAD (Terminal High Altitude Area Defense), cât și atitudinea în fața recentelor tensiuni provocate de atitudinea președintelui american sunt semne ale atitudinii lui Moon Jae-In: în final, chiar dacă este evident mai reticent față de conservatorii coreeni, aliați ai americanilor până în pânzele albe, cel puțin până acum Moon Jae-In păstrează aceeași atitudine de alianță necondiționată. Nu doar că nu a criticat atitudinea beligerantă americană care în final pune în pericol într-o mai mare măsură locuitorii peninsulei coreene decât cetățenii americani, dar chiar a acceptat (cu ocazia unui Q&A în cadrul unei conferințe de presă) că poziția recentă dură a S.U.A. și Trump a avut un rol pozitiv în deschiderea canalelor diplomatice între cele două Corei. Cu toate că acest răspuns poate fi văzut ca unul diplomatic inteligent, în contextul tuturor deciziilor în ceea ce privește relațiile internaționale nu face decât să întărească aparența conform căreia Coreea de Sud sub Moon Jae-In rămâne aliat necondiționat al S.U.A.. În ce măsură, în viitor, în contextul în care este posibil ca această alianță militară politică și economică cu S.U.A. poate avea efecte negative asupra situației economice și sociale a Coreei de Sud, administrația lui Moon Jae-In va fi pregătită să joace un rol mai independent în relațiile ei internaționale rămâne de văzut. Tot ce s-a întâmplat până în prezent nu pare însă să indice o asemenea schimbare. Cu toate acestea, abordarea diplomatică pe care o propune administrația Moon Jae-In, deși pare foarte limitată, este net preferabilă atitudinii beligerante a administrației conservatoare precedente.

[1] Pentru o analiză decentă asupra istoriei conflictului coreean și raționalității ideologiilor propagate de o parte și alta a paralelei 45 în peninsula coreeană vezi lucrările lui Bruce Cummings, în special cartea acestuia „The Korean War”. Pentru un articol concis mai recent vezi https://www.lrb.co.uk/v39/n10/bruce-cumings/a-murderous-history-of-korea aici.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.