De la indignare socială la lupta politică

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

Manifestaţiile de protest care, de cincisprezece zile, izbucnesc peste tot în ţară sunt expresia furiei legitime a unei populaţii confruntate cu o stare de sărăcie pe zi ce trece mai acută. Se pare că, încet-încet, diversele segmente ale poporului cuprins de iritare încep să-şi dea seama că responsabilii politici ai ţării, politicienii PDL-ului şi aliaţii săi, inclusiv UDMR-ul, nu sunt decât figuranţi într-o piesă care-i depăşeşte şi ai cărei actori principali se află în spatele scenei: pe de o parte, preşedintele Băncii Naţionale, Isărescu, reprezentantul grupului de la Roma şi al Trilateralei în România, de cealaltă parte, alter ego-ul său, negociatorul FMI, inefabilul Jeffrey Franks – omul cu pingelele găurite… Toţi cei prezenţi la manifestaţii se răscoală deci împotriva FMI şi a Bruxelles-ului, percepute tot mai mult drept nişte instituţii ce dictează politica economică a ţării, dar care, ocrotind multinaţionalele, sunt dispuse în acelaşi timp să bage sub preş malversaţiile şi corupţia unei elite politico-economice ridicate pe furtul proprietăţii publice şi pe corupţia generalizată de la nivel statal, judeţean şi comunal (*).

Dar ce rămâne, în fiecare seară, după ce ultimii manifestanţi părăsesc locurile în care s-au strâns pentru a-şi face cunoscute nemulţumirea şi indignarea? Din nefericire, nimic; pentru unii, doar vorbărelile amicale în faţa unei căni de vin fiert sau a unei beri. Ori plăcerea de a-şi regăsi, în atmosfera caldă a unei cafenele, grupul de prieteni.

Ce le lipseşte acestor manifestaţii pentru a se transforma în act politic autentic?

Politica e simplă în teorie şi complicată în practică: trebuie deci găsit sensul cuvintelor şi al gesturilor care să poată realmente uni aceste grupuri aduse laolaltă de firul comun al indignării – şi totuşi atât de disparate. Căci pe de o parte avem pensionarii nemulţumiţi de scăderea drastică a nivelului lor de viaţă, apoi tineri care doresc să obţină credite, locuri de muncă şi un viitor profesional stabil, artişti care-şi află, în aceste adunări vesperale, o scenă pentru „praxis”-ul lor revoluţionar, grupuri minuscule de stângişti care descoperă cu uimire de ţânci că forţele de ordine – recizelate la îndemnul consilierilor sosiţi din bătrânele democraţii occidentale – nu distribuie covrigi şi că loviturile lor de baston nu sunt mai antidemocratice decât cele ale miliţiei comuniste. Mai sunt apoi felurite persoane fără apartenenţă marcată la grupuri sociale anume, care vin să-şi verse necazul unui trai din ce în ce mai mediocru, în care supravieţuirea pare să fi devenit unicul orizont de aşteptare – şi nu numai al lor, al adulţilor, dar şi al copiilor lor. De cealaltă parte, în fine, separaţi oarecum de cei de mai sus, se află suporterii diverselor echipe de fotbal, bine organizaţi şi disciplinaţi, strigând într-un cor viguros tot felul de slogane vizând delegitimarea puterii, a preşedintelui şi a primului ministru, cu unele aparté-uri împotriva câtorva miniştri ce şi-au exprimat mârlăneşte dezaprobarea faţă de manifestanţi sau împotriva deciziilor economice care periclitează echilibrul ecologic al unor regiuni întregi – exploatarea minelor de aur de la Roşia Montană, de pildă… Or, ceea ce-l suprinde pe observatorul neutru este, pe de o parte, masiva absenţă a studenţilor (din cei 200 000 de studenţi din Bucureşti, abia dacă găseşti vreo sută în Piaţa Universităţii) şi, pe de altă parte, forţa proto-politică a grupurilor formate din suporteri, adică din proletariatul tânăr, sărăcit la limită, dar care pare să dea semnele unui început lucid de conştiinţă politică. Aceştia şi-au dat seama primii – cu Candidatul la Preşedinţie şi Biroul de Cercetari Melodramatice – că dinamica economică a ţării implică o răsturnare totală a direcţiilor economice impuse de FMI, adică de capitalismul hiper-liberal. Pe scurt, într-un cu totul alt spirit decât al naţionaliştilor protocronişti din anii 90 – cu al lor „nu ne vindem ţara!” În acele depărtate vremuri, un asemenea slogan se punea în slujba demagogilor de două parale ahtiaţi după voturile unei populaţii naive şi ameţite de miasmele naţional-comunismului, ca şi de visurile unui consum nestăvilit. Acum, situaţia e cu mult schimbată. Căci naţionaliştii de operetă au tăcut mâlc atunci când averile industriale, cele mai bune servicii şi bănci ale statului au fost vândute pe un boţ de pâine unor întreprinderi străine pentru a fi mai apoi fie decompuse bucată cu bucată, fie reduse la nimic (a se vedea soarta oţelăriilor din Galaţi vândute grupului Mittal)… Astăzi, aceşti buni patrioţi se pitulează ca nişte şobolani în spatele diverselor instituţii ale statului (unde-i astăzi boier Funar, bunăoară?) sau aruncă în manifestanţi cu lături, precum inegalabilul, inefabilul Gigi Becali. Iar ţara a devenit nici mai mult nici mai puţin decât o colonie administrată de elite politico-economice compradores (regăsite în partidele politice reprezentate în Parlament). Aşa că suporterii echipelor de fotbal care strigă azi „România nu e de vânzare” merg drept la ţintă: România chiar a fost vândută şi e pe cale de a fi lichidată definitiv. E o trezire a conştiinţei încă difuză, nu îndeajuns de bine tematizată, dar care ar trebui generalizată cât mai rapid cu putinţă.

Şi aici ar trebui să intervină mobilizarea politică. Acea mobilizare care, acum, lipseşte: nici Criticatac, nici alt grup de stânga nu par capabile să găsească vorbele şi gesturile adecvate pentru a canaliza acest sentiment difuz de nemulţumire. Unora nici nu le trece prin cap s-o facă, celorlalţi le e teamă de raporturile spontane cu segmentul tânăr al clasei muncitoare, privit de mulţi intelectuali şi universitari drept o adunătură de derbedei, dar care, altminteri, în această societate foarte anomică, munceşte zi de zi în condiţii dure şi abia la sfârşit de săptămână îşi îngăduie plăcerea reunirii la un meci de fotbal. Iar observând comportamentul stângii în diversitatea ei, am sentimentul că fiecare grupuscul se mulţumeşte cu o formă de protest care, fundamental, nu-l scoate din el-însuşi…

Dacă aşa vor sta lucrurile şi în continuare, atunci energia degajată de această mişcare de surprinzătoare spontaneitate după demisia lui Raed Arafat se va slei în meandrele irosirii, ale disperării, în impresia că protestele nu înseamnă decât zbatere în van, dând apă la moară lacheilor puterii care, de la începutul conflictelor, repetă fără încetare placa protestului ca  haos, rătăcire, primejdie a anarhiei, golănism – o versiune colectivă a insuportabilei uşurătăţi a fiinţei… Spusele de odinioară ale lui Debord la adresa stângiştilor francezi storşi de energie rămân însă valabile şi în partea aceasta a Europei: „Încă un efort tovarăşi, dacă vreţi să fiţi revoluţionari!”

 Bucureşti, 29 ianuarie 2012

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

 * Cf. Bruno Drweski & Claude Karnoouh (coord.), „La Grande braderie à l’Est ou le pouvoir de la kleptocratie”, Paris, 2005.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.