De ce anticorupţia e bună practic, dar rea ideologic şi ineficace politic?

lorinGhiman-264x3005 minute vă rog, să-mi trag sufletul din campanie!

Face întotdeauna bine să luăm un pic de distanţă faţă de evenimente.

Ştiu, e excitant să anticipăm mental evoluţiile de pe scena politică a anului care vine. Dar oare pentru ce altceva există horoscoapele, dacă nu pentru a da un aer uşor exotic neputinţei noastre? Lasând la o parte această nouă formă de divinaţie – cititului în comunicatele si stenogramele serviciilor şi direcţiilor -, avem vreo alte câteva lucruri la îndemână cu ajutorul cărora să ne încropim o imagine, poate mai puţin cuprinsă de fatalism, asupra realităţilor social-politice româneşti.

Faptul decisiv al ultimilor ani: consolidarea ideologică a burgheziei post-decembriste

În opinia mea, unul din lucrurile cele mai importante care s-au petrecut în ultimii doi ani este consolidarea politico-ideologică a ceea ce numesc burghezia românească post-decembristă. Cui nu-i place acest termen, poate să-l înlocuiască cu „clasa de mijloc”, dacă prin asta are în vedere în principal populaţia urbană activă cuprinsă în genere între 25 şi 40 de ani, lipsită de griji materiale imediate şi presante. Această categorie socială a fost forţa principală din spatele manifestaţiilor de protest duminicale în speţa Roşia Montana, şi ea este astăzi extrem de activă în spaţiile ei publice de predilecţie (web 2.0), intervenind în campania electorală prezidenţială, în care vede o şansă concretă de progres pentru sine.

Am făcut cu altă ocazie[i] o trecere în revistă ale celor mai importante elemente ale ideologiei clasei de mijloc, făcând loc unei mulţimi de neînţelegeri pe care alţi contribuitori ai CA, deşi mai harnici decât mine, n-au reuşit să le limpezească. Îmi menţin părerea că această ideologie este sub nivelul pe care l-aş fi aşteptat şi că ea conţine o serie de elemente potenţialmente extrem de nocive. Dar va fi greu să conving pe cineva fără a ieşi din câmpul luptei dintre contribuitori şi asistaţi, dintre staţii de drepţi şi corupţi.

Ca să reuşesc asta, va trebui mai întâi să obţin pauza de câteva minute de la campania electorală pe care v-am solicitat-o, şi apoi, în acest răstimp, un pic de judecată sinceră asupra a sensului politicii democratice. În sensul următorilor termeni:

Politica rea şi politica bună.

Părinţii occidentali ai democraţiei din perioada războiului rece fac o treabă extraordinară să ne explice că există doar două feluri de a face politică. Unul bun, şi unul rău.

Cel rău e „democraţia totalitară”, aşa cum au aplicat-o statele blocului estic, care credeau că politica are un ţel final de bine de rău identificabil raţional, şi spre care trebuie să tindă toate eforturile societăţii: acela de a se reforma total şi definitiv. Toate deciziile economice erau supuse unei cenzuri politice, ba, ca să o spunem de-a dreptul, totul era supus unei cenzuri politice, şi din sfera politicului se luau toate hotărârile, care urmau să fie aplicate întregului societăţii. Aceasta este religia politică, sau mesianismul politic care constituie substanţa guvernanţei statelor socialiste în drumul lor spre înfăptuirea, în fiecare zi şi în toate zilele, în fiecare om şi în întreaga societate, a revoluţiei. Statul este agentul acestei schimbări totale a realităţii.

Politica bună, însă, cea din statele democratice ne-totalitate din blocul occidental, nu ştie spre ce se îndreaptă. Nu ştie – va să zică: ştie că nu poate să ştie, iar această retragere de la controlul total al viitorului o trimite spre o serie de scopuri mult mai modeste, spre sarcina îmbunătăţirii pe alocuri şi treptat a situaţiei existente, pe care să o conducă, pas cu pas, spre o stare de bine de rău mai bună decât înainte: mai multe drepturi asigurate indivizilor, o mai justă împărţire a resurselor statului, mai multă egalitate de şanse, etc. În acest mod de a face politică, scopul unic final este abandonat ca utopic şi înlocuit de scopuri individuale sau de grup care au egală îndreptăţire să-şi ceară recunoaşterea, iar deciziile politice încearcă să le aducă la un fel de numitor comun, numit uneori bine colectiv, alteori rezultat al negocierii părţilor. Şi, în mod evident, în acest mod de a face politică ceea ce scapă în mod caracteristic deciziei este sfera economică, ba mai mult, politicul îşi face o misiune în a asigura libertatea sferei economice de orice alte ingerinţe. Cu alte cuvinte, îşi ia asupră-i ca sarcină asigurarea libertăţii pieţei. Iată aşadar cum statul devine agentul de pază al libertăţii altor forţe de a configura realitatea.

O definiţie a corupţiei pentru toată lumea.

Toate acestea sunt pură teorie despre cum ar trebui să meargă lucrurile. Dar în practică ne place să vedem cum, iată, pot să meargă lucrurile prost. Pentru democraţiile bune avem, în esenţă, două tipuri de acuze, pe de-o parte cele care arată corupţia sferei politice, transformată într-o organizaţie mafiotă pusă pe urmărirea unor interese extrem de mărunte cu nişte mijloace supradimensionate (controlul instituţiilor statului), şi, de cealaltă parte, acuzele care arată corupţia sferei economice, care caută să-şi subordoneze sau să obţină accesul la nişte mijloace adverse regulilor pieţei libere (deciziile politice şi administrative) pentru urmărirea intereselor proprii la fel de mărunte. În ambele cazuri, politicul acesta democratic al nostru a rătăcit misiunea sa de a aduce cu sine îmbunătăţirea situaţiei existente pentru toţi. Aceasta este cea mai bună definiţie a corupţiei: faptul că cei care sunt numiţi sau aleşi să acţioneze în vederea binelui tuturor decid să nu o mai facă.

Dacă asupra acestui punct toată lumea va fi de acord, mă tem că de aici încolo vor apărea discuţii.

De ce critica adusă ideologiei anti-corupţie are noimă democratică (şi asta nu-i rău)

Poziţia de principiu exprimată adesea în articolele CA, atât cât am putut eu să le urmăresc, este că nimeni nu ia realmente în discuţie problema corupţiei în ansamblul ei (deci nu doar corupţia partinică, ci şi cea indusă de interese economice). Mai important, că nimeni nu pare să observe din ce este alcătuită societatea pentru care politicul trebuie să ofere îmbunătăţiri. O mare parte a acestui întreg e compus din persoane aflate într-o situaţie extrem de precară, iar măsurile care li se adresează sunt improprii, insuficiente sau ineficace pentru a aduce o îmbunătăţire a situaţiei lor. Iar dacă nişte măsuri sunt ineficace, în loc să le sistăm, poate ar fi cazul să căutăm altele mai bune, nu-i aşa? Ceea ce se cere (de pildă în Somaţia recentă[ii]) este „adresarea” de către sistemul de guvernanţă democratic de la noi a situaţiilor concrete de dezechilibru şi injustiţie social-economice, a modului de constituire, propagare şi menţinere acestora. Cu alte cuvinte: vrem să vedem politicul ocupându-se de treaba sa, de a îmbunătăţi lucrurile pe ici pe colo. Veţi fi de acord că cei atât de adesea acuzaţi de dragoste suspectă faţă de religiile politice ale trecutului recent se dovedesc a fi în acest punct nişte buni democraţi.

De ce apărătorii statului de drept pot ajunge adversari ai democraţiei (şi asta n-ar fi bine)

Poziţia de principiu a tinerei noastre burghezii, însă,în unele puncte ale ei, e surprinzător de nedemocratică. Iar dacă îngroş aici puţin contururile, o fac doar pentru a arăta cât de prost pot să ajungă lucrurile dacă ne lăsăm purtaţi de vise. Se vorbeşte cu prea multă naivitate şi prea mult năduf despre cum cei îndrituiţi nu sunt ascultaţi, nici reprezentaţi, nici sprijiniţi, cum toate resursele statului se cheltuie aiurea pentru cei care nu fac nimic sau pentru umplerea conturilor proprii sau de partid. E prea riscant modul în care auzim că ar trebui schimbat întregul sistem politic, pornind, în mintea unora, chiar de la bazele sale (reprezentarea) în aşa fel încât cei în drept să fie „drept” reprezentaţi. Dacă politicile de redistribuire ale statului sunt considerate de toate părţile corupte, apăi destui din membrii clasei de mijloc ar fi de acord să renunţăm cu totul la orice redistribuire, la orice luare în discuţie a binelui comun, şi să facem din stat un fel de hingher social, care elimină şi izolează răul: Prea mulţi inculţi, ia să-i tăiem de la vot, că încurcă locul! Prea mulţi săraci, atunci poate ar fi bine să nu ne ocupăm să nu se mai prăsească! Într-o fugă după cauze facile ale situaţiei actuale, stabilim în regim de curte marţială că pentru sărăcie e de vină corupţia, deci îndată ce scăpăm de corupţi o să fim cu nu ştiu câţi euro mai bogaţi. – Atunci poate că statul ar trebui să ne dea nişte cupoane, ca să ne luăm fiecare pantofi, sau ce ne mai trebuie. În sfârşit, driblarea mentală a politicului sfârşeşte în fantezii despre pădurile care o să ne umple de verde, şi despre cum ţara noastră o să fie, dintr-o dată, ca afară, unde totul se întâmplă de la sine, ca prin minune.

Să punem binele înainte

Nu merge aşa. Această retorică segregaţionistă e specifică discursului democraţiei rele, pentru care schimbarea începe mai întotdeauna cu identificarea unui rău aflat în altă parte, nu la sine. Înţeeg că aici e vorba de o luptă pentru recunoaştere dusă de noua burghezie, şi n-am de gând să contest dreptul de a duce o asemenea luptă. Dar vorbind într-una despre rău, se pierde din vedere ultima rămăşiţă pozitivă a democraţiei umile, neştiutoare, care încearcă să facă măcar un pic de bine pentru toţi. Vrând binele numai pentru sine, pentru că îl merită, clasa noastră de mijloc e gata să renunţe la democraţie în numele unei dreptăţi despre care, la drept vorbind, nu ştie pe cât visează. Şi, în destule capete, statul de drept începe să semene cu obiectul unui cult în mare nevoie de înalţi prelaţi şi devotaţi – cu o religie politică fără politică şi cu mai puţină democraţie – că ne încurcă.

Stârpirea corupţiei partinice, a partidelor corupte, etc. este un proces necesar, fără îndoială, pe care l-am aşteptat prea mult timp, şi pe care toată lumea şi-l doreşte dus până la capăt. Dar anticorupţia nu poate să fie scop în sine. Pentru că nu spune nimic despre cum se produce binele comun. Căci sistemul acesta pe care ne tot facem că-l „implementăm” la noi, acest sistem de guvernanţă democratică, are în vedere binele comun. Nu răul unora ori binele altora. Iar clasa noastră de mijloc ar trebui să stea drept şi să judece, cum am mai spus-o, la un bine care nu îi aparţine. Abia atunci lupta anticorupţie ar avea într-adevăr un sens. Abia atunci am putea să avem „o ţară ca afară”, în care lucrurile tocmai că nu merg de la sine, ci sunt făcute să meargă bine prin efortul de fiecare zi al tuturor de a vedea dincolo de lungul nasului, pe care îl putem numi democraţie.

________

[i] http://www.criticatac.ro/24565/alb-ca-zpada-reloaded-ideologia-politic-burgheziei-romaneti-post-decembriste/

[ii] http://www.criticatac.ro/26495/punctele-somaiei-criticatac-programul-mai-important-decat-preedintele/

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.