Cui îi e frică de o stângă radicală?

Vladimir Borțun
Vladimir Borțun este un politolog critic specializat în stânga europeană, elite politice, transnaționalism și Uniunea Europeană. Actualmente, este cercetăror postdoctoral la Universitatea Oxford, unde studiază originea de clasă a elitelor politice britanice. În paralel, lucrează la un nou program de cercetare despre relațiile dintre fracțiunile clasei capitaliste și „populismul” de dreapta. Cartea sa, „Crisis, Austerity and Transnational Party Cooperation in Southern Europe: The Radical Left's Lost Decade”, a apărut recent la editura Palgrave Macmillan. Ca activist, Vladimir este membru al Grupului de Acțiune Socialistă (GAS) și Internationalist Standpoint.

10850865_339049846302426_588498519_nDe când PSD a pierdut alegerile prezidențiale a treia oară la rând, a revenit în forță tema creării unui nou partid de stânga în România. Ca mulți alții, și eu cred că e nevoie de așa ceva. Nu pentru a satisface fantezia democrației liberale a Dreptei, ci pentru că în țara asta sunt oameni tratați ca sclavii la locul de muncă, oameni înșelați de bănci, oameni evacuați în stradă, oameni cu pensii de nimic după o viață de muncă etc. pe care nu îi reprezintă nici un partid politic la ora actuală. Așa că, da, e urgentă nevoie de un partid nou de stânga, poate mai mult ca niciodată în această culme a consensului neoliberal din Europa și de la noi.

Dar cum să arate acest nou partid de stânga? Una dintre cele mai vehiculate idei în aceste zile pare să fie cea a unui fel de catch-all party al Stângii românești, care să-i adune la un loc pe toți oamenii cu viziune progresistă nereprezentați de PSD, cam cum s-a întâmplat cu SYRIZA și PASOK în Grecia. Sună frumos, dar nu poți construi un partid pe baze atât de vagi și eclectice. Nu poți construi un partid de stânga la modul general („ceva care să placă la toată lumea”). Pentru asta poți forma o coaliție electorală pe baze progresiste (ceea ce SYIRZA a și fost inițial), dar nu un partid. Deci trebuie să vedem ce fel de stângă vrem pentru acest eventual partid.

Probabil că cei mai mulți (liberali de stânga, social democrați, radicali „pragmatici”) au în vedere un partid de centru stânga, „modern” și „occidental”, care să apere idealurile social-democrate trădate de PSD încă de la înființare (despre ce fel de social democrație vorbim aici rămâne de văzut). Însă probabil că suntem câțiva care vrem ceva mai mult de-atât. Unii dintre noi credem că problemele lumii în care trăim, de la sărăcie și șomaj la discriminare și distrugerea mediului, au o sumedenie de factori dar o rădăcină comună – capitalismul. Credem că aceste probleme nu pot fi rezolvate pe termen lung decât dacă le luăm de la rădăcină (căci asta înseamnă să fii radical): altfel spus, doar dacă scăpăm de capitalism. Căci, spre deosebire de social democrați și liberalii de stânga, noi înțelegem că în capitalism reformele sociale sunt concesii temporare pe care elitele conducătoare le fac din oportunism, doar pentru a le rade fără nici o ezitare când se ivește contextul prielnic (așa cum se întâmplă acum cu austeritatea și în genere, de trei decenii încoace, cu acest proiect al clasei conducătoare numit neoliberalism). De aceea, dacă gândim așa și suntem consecvenți, atunci am vrea mai degrabă un partid radical de stânga, care să-și propună nu reformarea capitalismului – nu doar în mod inevitabil reversibilă, dar și imposibilă, din punctul meu de vedere, în acest stadiu al capitalismului global –, ci înlocuirea lui cu un sistem mai just și mai (autentic) democratic, în care abundența de resurse să fie controlată de toți spre folosul tuturor (o să mă rezum la aceste generalități deocamdată).

Bineînțeles că răsturnarea capitalismului nu ar fi un obiectiv imediat. Bineînțeles că un astfel de partid ar lupta pentru lucruri urgente, concrete și fezabile pe termen scurt, la care oamenii să rezoneze cu ușurință: creșterea salariului minim, a pensiilor și a alocațiilor; construirea de locuințe sociale; întărirea drepturilor angajaților; pedepsirea băncilor și a companiilor abuzive; majorarea bugetului pentru sănătate, educație și asistență socială; sprijinirea familiilor monoparentale; promovarea drepturilor și a incluziunii sociale a minorităților; protejarea mediului și a patrimoniului; renaționalizarea resurselor de interes strategic (petrol, gaze etc.); anularea unilaterală a datoriei către FMI și a contractelor dezavantajoase de tip Chevron sau RMGC ș.a.m.d. Toate aceste obiective ar putea, într-adevăr, întruni un consens mai larg care să stea la baza unei coaliții electorale de partide și asociații progresiste. Numai că, spre deosebire de celelalte grupuri alături de care ar participa într-o astfel de coaliție, un partid radical de stânga ar înțelege că asemenea obiective, odată împlinite, ar fi în constant pericol sub capitalism, că ele nu reprezintă decât un program tranzițional în procesul de depășire a capitalismului.

E România pregătită pentru un partid radical de stânga? Există o masă critică în țara asta pentru un astfel de partid? Nu, masa critică trebuie creată, iar asta o să dureze ani buni. În România – unde stânga politică (încă) înseamnă un PSD neoliberal cu tentă ortodox-naționalistă, sindicatele sunt de-o pasivitate înfiorătoare, iar hegemonia culturală a Dreptei e tot mai agresivă – trebuie construit aproape de la zero. Trebuie mers în depozite, fast-food-uri, birouri și fabrici în care angajații sunt tratați ca niște sclavi pe salarii de nimic. Oamenii ăștia trebuie organizați și radicalizați. Trebuie mers la sindicate și atrași membrii cât de cât militanți. Trebuie mers în universități și create asociații studențești radicale de stânga. Trebuie atrași muncitorii imigranți care au aflat pe propria piele că nu există capitalism rău (la noi) și capitalism bun (în afară), ci doar capitalism rău și foarte rău. Nu în ultimul rând, trebuie dialogat cu părțile progresiste ale clasei de mijloc urbane (căci noi ce-om fi?!). Și, cum s-a punctat deja în mai multe locuri, e nevoie de campanii pe probleme date – precum cea pentru Roșia Montană, cea mai de succes din istoria noastră recentă, sau cea a socialiștilor din Seattle pentru creșterea salariului minim la 10$ pe oră (campanie extinsă acum și în alte mari orașe americane) – care să vorbească pe înțelesul și în interesul tuturor.

Sunt enorm de multe de spus și de făcut, iar ce am scris aici e cea mai vagă schiță posibilă în acest sens. (Orice program sau manifest trebuie să răsară dintr-un proces colectiv de deliberare egală și deschisă.) Dar am fost mirat să nu văd mai pe nimeni dinspre stânga (scuze dacă mi-a scăpat ceva!) că vorbește în mod clar și răspicat de nevoia unui partid radical de stânga în România. De ce ne temem să vorbim, noi, marxiștii, „neo-comuniștii”, socialiștii, radicalii de stânga? Căci poate nu e „oportun” un astfel de partid, dar e necesar! Și e nu doar din rațiunile ideologice pomenite mai sus, ci și din considerente pur strategice: reformele obținute de stânga moderată de-a lungul secolului trecut (după cele două războaie, în anii ’60 etc.) au avut loc doar când la orizont plutea amenințarea revoluției. Cu alte cuvinte, capitalismul dă ceva doar când se teme să nu piardă totul. Așadar, noi, cei de stânga, haideți să nu ne mai temem de stânga radicală – asta e treaba celorlalți.

 

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole