Crusoe şi societatea invizibilă

rogoBunaPrefață la Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârşitul postcomunismului, Editura TACT 2012, Traducere: Maria Magdalena Anghelescu.

Cel mai întâlnit motiv de batjocorire a producției hollywoodiene de film este finalul, happy end‑ul. După poveşti care țin milioane de spectatori lipiți de ecran, se oferă momentul cheie al deznodământului dacă nu fericit, măcar „foarte complet”, un final care pune un punct mai apăsat decât moartea, cam ca în situația basmelor cu „şi‑au trăit ani mulți şi fericiți”. Ce se întâmplă dacă scoatem cu totul happy end‑ul printr‑o mişcare de montaj imaginară? Cum ar arăta un block buster tâmpițel dacă, pur şi simplu, i‑ar dispărea ultimele 10 minute. Spectatorii au deja oricum formulat finalul încă de la primele traume ale scenelor de debut, când supereroul şi‑o ia de obicei destul de urât: părăsit, batjocorit, aproape învins de rău, de urât, de viciu, de prieteni, de societate în general. Cum ar arăta filmul Batman. The return fără victoria finală a eroului, şi etică, şi militară? Chiar şi atunci când Batman ia asupra lui vini care nu‑i aparțin pentru binele comunității? Ar arăta exact ca un documentar despre alegerile locale dintr‑un oraş din Wisconsin sau Moldova. Cum ar arăta Spiderman fără happy end? Ca o poveste realistă despre un teenager halucinat care n‑are bani, nici prea multă îndemânare socială ca să‑şi facă rost de o bucată de pâine. Ce‑ar fi primul Rambo fără sfârşitul în forță propagandistic? Poate unul dintre cele mai bune filme politice ale anilor ’80. Hollywoodul fără happy end e cel mai crud realism, dar ne complacem să‑l criticăm, şi aici e adevăratul opium, pentru simplul fapt că ne lasă să ne simțim foarte deştepți. Happy end‑ul este un soi de final emfatic convenit tacit cu consumatorul. Tot aşa este istoria Estului privit dinspre Vest. E o poveste dură (comunistă) cu un happy end de un atât de mare prost gust încât a rezistat douăzeci de ani.

Mulți gânditori importanți spun deja povestea Estului fără happy end – de la Žižek la Groys (sau numiți orice alt star‑pop‑philosopher vă mai trece prin minte). Boris Buden scrie povestea asta fără happy end, într‑un stil alert, cu o dexterite a argumentației pop incredibilă şi cu o forță de retransmisie demnă de un hit. Ia post‑comunismul estic şi îl diagnostichează cu precizie: ne‑am întors în acelaşi punct din care am plecat acum 20 de ani. Când te întorci în punctul în care a picat ceva ce s‑a numit „comunist”, nu mai ai nici happy end, nici happy beginning. Nu entuziasm, nu sentimentalism. Ai altceva, iar cu acest ceva invizibil ne pune în legătură Buden.

Robinson

Introducerea la Grundrisse începe cu un atac la robinsonadele secolului al XVIII‑lea, poveştile cu tot soiul de Crusoe filosofici sau economici care încep viața printr‑o descoperire individuală, treptată a mediului. Marx atacă dur spunând clar că începutul omenirii stă în turmă, clan, într‑o grămadă informă de indivizi, nu într‑un Adam singur al începuturilor. Boris Buden aminteşte povestea şi o duce apoi înspre interpretarea estică a poveştii lui Defoe întreprinsă de Ilf şi Petrov: este vorba despre un Robinson Crusoe sovietic scris cu indicații de partid. Scriitorul din povestirea celor doi primeşte o comandă de la partid, să rescrie în cheie sovietică Robinson Crusoe. Începe cu eşuarea pe o insulă mai întâi a unui erou sovietic, apoi – la indicațiile partidului – a eroului şi a secretarului general, apoi a celor menționați plus un comitet al sovietelor. Buden merge mai departe şi pune în oglindă povestea lui Crusoe modificată sovietic, cu o poveste croată „capitalistă”, spusă de o jurnalistă care e îndemnată în perioada post‑comunistă să scrie despre un soi de Crusoe neoliberal naufragiat pe o insulă care este invadat de product placement: trebuie să ajungă acolo cu o anumită marcă de ceas, cu un anumit tip de încălțări. Redactorul‑şef al revistei croate e încântat că jurnalista îl pune pe tânărul bărbat naufragiat să descopere, printre zeci de produse, şi ultimul obiect pierdut: dumnezeu. Povestea e rescrisă de nenumărate ori, ajungându-se chiar la criză, bail‑out sau transformarea insulei în peninsulă. Redactorul‑şef o respinge poate şi pentru că, încet‑încet, jurnalista îi scria propria lui poveste: un tip din ce în ce mai îndatorat ajunge la chestionări precum „mă‑ntreb cine‑o să mă bail‑out pe mine, dacă ceva n‑o să meargă bine?”.

Crusoe a plecat din Vestul iluminist, s‑a transformat în URSS într‑un Crusoe ca narațiune fondatoare a traiului în comun, pentru ca într‑un final să se întoarcă înspre Vest cu o nouă formulă câştigătoare: Crusoe neoliberal. Buden nu mai aminteşte, de altfel, de povestea unui Crusoe modern interpretat de Tom Hanks (Cast away, regia Robert Zemeckis, 2001), care chiar pune în practică parabola sa croată. Eroul îşi face pe insula pustie un idol dintr‑o minge Wilson (care apare non‑stop în prim plan, practic dând peste cap orice logică a plasării „discrete” de produse) şi este dedicat total firmei pentru care lucrează, FedEx. În Estul de Mijloc, spațiul de trecere dintre URSS şi Occidentul capitalist, neoliberalismul s‑a instalat ca narațiune protectoare fără ca măcar să aibă argumentul comercial: nimeni nu cumpără acest tip de abureală propagandistică şi totuşi se vinde pentru că aşa trebuie.

În România, mai toate marile companii de presă au o istorie unică, una care seamănă cu povestea redactorului‑şef de mai sus. „Să facem o revistă cu adevărat liberală sau cu adevărat de dreapta”, acesta este mereu începutul. Fiecare fondator doreşte, într‑o mare de cripto‑comunism, să facă în sfârşit lumină. O întreagă generație de jurnalişti nouăzecişti (Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu şi alții) au devenit ei înşişi patroni, investitori şi au fost de fapt exponenții distrugerii breslei. Piața liberă i‑a învins de fiecare dată, deşi au promovat‑o cu dârzenie. Însă, de fiecare dată, a fost vina „politicului” sau a „consumatorului”. Chiar şi aşa s‑au umplut de bani pentru că ei erau cei care dereglementau, ei luau, în calitate de semi‑manageri, semi‑jurnalişti, semi‑lobbyşti (unii cu normă întreagă, cum e cazul dovedit al lui Bogdan Chirieac), din drepturile confraților ca să reziste pe piață. Reducerile de costuri şi de instrucție au culminat firesc cu o tabloidizare agresivă. Iar ideologic sunt în continuare nemulțumiți. Unii jurnalişti mai tineri (Dan Tapalagă) chiar deplâng după douăzeci de ani lipsa presei „de dreapta”, deşi nu există în media româneşti nicio publicație cu tiraj mediu sau mare care să‑şi asume minime valori de stânga. În acest moment, presa română devine în ansamblu o chestiune de product placement, singura modalitate de a mai strânge nişte bani fără mari costuri.

Buden vede în acest tip de denaturare a mitului Crusoe prin product placement o fotografie perfectă a neoliberalismului estic, aflat în postcomunism într‑o etapă bigotă. Propun un alt mit interesant trecut prin diverse filtre pop şi/ sau propagandistice.

Omul invizibil

Trecem de la un Crusoe iluminist modificat şi aranjat în fel şi chip, la o altă traducere minunată estică a unui soi de mit fondator vestic, de dată ceva mai recentă. Este vorba despre omul invizibil al lui H. G. Wells, invenție ingenioasă a omului sălbatic de sfârşit de secol al XIX-lea, gazdă a tuturor pulsiunilor posibile – nu izolat pe o insulă pustie, ci izolat în mijlocul societății, în mijlocul semenilor. Wells a fost portretizat mai nou de romancierul David Lodge ca un Don Juan plin de bune intenții care a reuşit să fie obsedat de femei fără să lase să se ghicească prea multe în romanele sale. Totuşi, ce voyeurism mai agresiv şi premonitoriu putem găsi mai puternic decât acela din Omul invizibil (publicat mai întâi ca foileton în 1897). Povestea a tot fost modificată de nenumărate interpretări hollywoodiene. Dar, inițial, era cam aşa: un inginer genial descoperă o formulă care‑i face invizibil corpul; culmea e că încearcă mereu să se ascundă, să se poată deghiza ca să poată trăi ca „un om normal” printre semeni; încercările sale eşuează lamentabil, oamenii din jur spionându‑l tot timpul şi bârfindu‑i camuflajele ciudate; puterea pe care i‑o dă noua stare îl face din ce în ce mai agresiv, mai doritor de putere, de sânge; în cele din urmă, periculosul invizibil e ucis. Spune la un moment dat Omul invizibil:

Pentru ce m‑am prefăcut într‑un mister ambulant, într‑o caricatură de om, înfofolită şi bandajată? (…) Aveam o speranță. O idee abia încolțise pe jumătate. N‑am abandonat‑o, dimpotrivă, am dus‑o până într‑un punct destul de avansat. E vorba de o cale de întoarcere. Vreau să obțin un mijloc de a corija erorile pe care le‑am comis, de a redeveni vizibil de câte ori am poftă! Asta, bineînțeles, după ce aduc la îndeplinire tot ce‑mi propun să realizez câtă vreme sunt invizibil.

O stare fără cealaltă nu face doi bani. Personajul lui Wells vrea puterea obținută invizibil şi bucuria foloaselor în variantă „vizibilă”. Povestea e transformată genial de Ilf şi Petrov într‑o nuvelă intitulată O personalitate luminoasă (publicată ca foileton în revista Ogoniok, iulie – septembrie 1928). Un cetățean sovietic pe nume Filiurin se spală din greşeală cu un săpun împotriva pistruilor inventat de savantul nebun al oraşului. Filiurin nu scapă doar de pistrui, ci întregul corp îi este şters (nu ca în Wells, doar aparența, ci corpul cu tot cu nevoi fiziologice). Mii de încurcături îl aşteaptă pe eroul nostru. Vor să‑l dea afară de la întreprindere sau să‑i micşoreze salariul pentru că oricum nu are nevoie de hrană şi de celelalte. Până la urmă sindicatul îi oferă două săptămâni de probă pe aceeaşi funcție. Filiurin nu suferă de problemele „originarului” vestic. Nu devine anti‑social. Dimpotrivă, oamenii se obişnuiesc cu el, superiorii îi apreciază munca de funcționar mult mai mult. Încet‑încet, Transparentul (aşa e numit în nuvelă) îşi descoperă o nouă vocație: vânează diverşi cetățeni certați cu legea şi spune doar atât: „sunt aici”. Scade vertiginos specula, afacerile la negru, hoția, violența familială. Nimeni nu mai comite nimic interzis de frică să nu se afle Filiurin prin preajmă. Un mare afacerist „cu capital mixt” din oraşul Pişceslav îi fura gorilei de la grădina zoologică porția de banane pentru a le distribui la petreceri cu charleston şi alte distracții decadente cu tineretul noii burghezii. Transparentul salvează gorila de la moarte şi‑l bagă pe capitalistul de tip sovietic în faliment. Până la urmă, duşmanii îl anihilează pe Transparent prin bârfă, răspândind vestea că ar avea un copil din flori şi ruinându‑i credibilitatea.

În fine, ne întoarcem peste timp iar în Vest ca să vedem o altă prelucrare memorabilă a mitului invizibilului în manieră „nihilistă”[1], în romanul Bântuiții semnat de Chuck Palahniuk. Într‑un orăşel american se comit crime monstruoase. Autorul e invizibil. Iar efectul este unul singur: cât timp avem un monstru nevăzut în oraş, scade criminalitatea:

Într‑un oraş cu un buget al poliției limitat, spune Sora Justițiară, un ucigaş în serie notoriu e un mod eficient de‑a schimba comportamentul populației. Cu umbra acestui bau‑bau groaznic hoinărind prin oraş, bântuind străzile din centru, nimeni nu se mai plânge de rata şomajului. De lipsa apei curente. De trafic. Cu îngerul morții umblând din poartă‑n poartă, oamenii se strâng laolaltă. Nimeni nu mai comentează, toată lumea stă cuminte. În Roma antică, spune Sora Justițiară, la Coloseum, omul care organiza jocurile sângeroase prin care populația era menținută unită şi paşnică se numea „editor”. De acolo provine cuvântul „editor”. Astăzi, editorii noştri fac meniul crimelor, violurilor, incendierilor, atacurilor de pe primele pagini ale ziarelor.

Palahniuk prinde în numai câteva rânduri o halcă serioasă din cultura recentă americană, plină de apocalipse mai mult sau mai puțin caricaturale. Oamenii complet izolați în proprietatea şi intimitatea lor îşi găsesc sensul comunitar în situații limită. Comunitatea se simte comunitate doar când e amenințată – şi atât. Omul invizibil, culmea, este cel care dă acest sentiment total al „misiunii comune”. Fie că e târguşorul burghez neîndurător din Wells, fie că e comunitatea de tip sovietic în care Transparentul amenință să distrugă prin scoaterea la suprafață a mecanismelor de putere necurate. Fie că e târguşorul american în care poliția cu buget mic îşi compensează neputința prin activitatea editorului, a regizorului de ştiri panicarde. Ce tip de societate e asta? Una pe care Omul invizibil al lui Wells vrea s‑o distrugă sau s‑o posede. Semnificațiile „omului invizibil” în aşa‑zisa epocă virtuală sau în epoca mediatică, dacă vrem s‑o privim de mai departe, sunt din ce în ce mai puternice. Nu pentru că am avea cine ştie ce problemă cu intimitatea devoalată, ci cu mecanismul invers – deşi avem tot mai mulți „invizibili”: de la muncitorii la negru, până la funcționarul bancar sau avatarul de pe facebook. Angajatul la google, la facebook face o muncă misterioasă. Dar şi angajatul gunoier face o muncă misterioasă pe care nu vrem s‑o mai vedem. Camuflajul omului invizibil e mai mult cultural: e fie manelist, fie hipster, fie suporter. Stigma lui e culturală acum. Munca devine din ce în ce mai misterioasă şi, ca atare, devine o obsesie pentru Vest. Ne vrem manufactura înapoi! E singura care ne mai dă concretețe într‑o mare de speculă. E singura pe care o mai putem pipăi şi urla că „este!”. Lipsa de concretețe a muncii, a producției produce efecte de‑a dreptul comice în publicații precum The Economist, care într‑un număr din aprilie proclama întoarcerea manufacturii în Vest printr‑un scenariu SF: dezvoltarea printării 3D (produse extrem de personalizate produse de maşinării complexe) şi mutarea muncitorilor în şi mai multe birouri elegante.

În toate metamorfozele poveştii lui Wells amintite mai sus, invizibilul este de fapt coagulantul care uneşte un alt fel de ceva, un „ceva” care face suportabilă umanitatea. Fie că e frica de moarte, de teroare, de turnătorie, acel ceva este recuperat şi el face angoasa suportabilă. Ajungem, astfel, la personajul central al cărții lui Buden: societatea şi liantul său invizibil. Pe ce ne bazăm, ce ne leagă?

Societatea dezmembrată şi vândută la bucată

Un monstru invizibil bântuie societatea postcomunistă din Polonia până în Balcani. El este „comunistul”. Omul setat să ceară egalitate deşi se ştie că natura e crudă şi nu produce deloc aşa ceva. Omul care nu vrea privatizări, care vrea loc de muncă sigur mai mult decât orice fel de libertate. Marele invizibil a mai avut câteva răbufniri apoi a dispărut în subterană. În România s‑a dezvoltat filosofia anti‑mineri, anti‑mentalități‑comuniste (adică pro‑privatizare şi liberalizare în forță), s‑au făcut rapoarte de condamnare a monstrului invizibil. Anticomunismul a atins cote extrem de înalte, braț la braț cu o filosofie anti‑socială care a săpat brazde adânci în cortexul noilor mici şi mari burghezi.

Din când în când, „omul invizibil comunist” apare în diverse avataruri kitsch‑nostalgice. Ce se preamăreşte de fapt în toată cultura eugeniilor, a ciocolatei ROM, a glumelor cu pionieri şi cu Angela Similea? Se preamăreşte infantilismul noului om post‑revoluționar. Buden observă că unul dintre primii paşi postrevoluționari a fost tocmai întărirea imaginii de „copil ingenuu” a omului estic. Imagine care aminteşte şi de utopia lui Fourier în care, desemnați să se ocupe de curățarea mizeriei, erau copiii: lor oricum le place să se joace în murdărie, ăsta era argumentul. Şi aşa săpăturile de recuperare şi de scotocire a normalității pierdute au început. 40 de ani de istorie s‑au şters, totul trebuia recuperat, chiar cu dobândă.

Telespectatorul vestic a fost cel care a confiscat mesajul revoluțiilor estice din 1989, susține Buden:

„Voi vreți mai binele, dar mai binele suntem noi”, iată răspunsul spectatorilor occidentali la revoluțiile democratice din Europa de Est.

Cinismul spectatorului vestic e cel care a confiscat bună parte din proiectul tranziției postcomuniste. Infantilizarea esticului, ca formă de revoluție retroactivă, de recuperare a vechilor valori interbelice, aici a fost drama. În Iugoslavia s‑a terminat tragic:

Gândiți‑vă numai la destrămarea Iugoslaviei, unde voința democratică a poporului (elector) a împins sute de mii de oameni la moarte. Prin revoluția recuperatoare, societățile postcomuniste s‑au recuplat acolo la cea mai rea şi tristă parte a istoriei, reluând evoluția lui ratată în forma unui dezastru sângeros, care face ca, până şi trecutul comunist să pară, retrospectiv, „politic mai fericit şi economic mai reuşit”.

Buden merge pe urmele observațiilor foarte pertinente ale filosofului sloven Rastko Močnik. Până la urmă, crearea personajului EST a fost şi forma de a depolitiza Estul. Estul nu a doborât nimic, nu a făcut revoluții. Estul, din punctul de vedere al telespectatorului vestic, nu a făcut altceva decât să încerce să revină la „normal”. Iar vesticul şi‑a reconfirmat propria pasivitate, ca o valoare a evoluției, a progresului. Nu o ideologie a învins pe alta, politicul a fost învins complet. Aş sublinia şi un efect secundar: telespectatorul estic a început să se privească prin intermediul media ca un vestic, a început să se culpabilizeze şi să se autodistrugă cu fervoarea pe care i‑o cerea privirea exersat‑cinică a fratelui mai mare capitalist de la acea vreme. Estul a fost avangarda anesteziei prin depolitizare (Buden îl vede ca pe elementul cheie în post‑tranziție – lipsa de percepție politică a inegalităților din ce în ce mai mari) pentru marea amputare socială care avea să lovească inclusiv Vestul. Concluzia vine tot de la Rastko Močnik:

Vestul pare că se află acum în punctul în care popoarele Estului au fost deja, înainte de a se revolta în anii optzeci. Dar oamenii din Est nu sunt şi ei în aceeaşi barcă? Nu: noua ordine dominantă s‑a stabilit ca o protecție împotriva revoltei lor – în vreme ce, în Vest, acelaşi model de subordonare s‑a stabilit din motivul opus, pentru că oamenii de acolo nu s‑au revoltat. În Vest, oamenii trebuie abia de acum încolo să atace sistemul. În Est, ei n‑au încetat nicio clipă s‑o facă.

Artiştii care pun perfect, după Buden, problema demantelării societății în ultimele două decenii sunt cei din grupul rus Chto delat? (Ce‑i de făcut?). Ei refac în anii 2000 lucrarea lui Viktor Popkov, „Constructorii din Bratsk”. Teza: muncitorii din anii ’60 ai lui Popkov aveau ceva în spate, aveau un cadru – să‑i zicem noua societate propusă de ordinea sovietică. În 2000, artiştii care se pozează în aceleaşi poziții nu mai au nimic în spate, întrebările nu mai au un răspuns comparabil cu cel de atunci. Întrebările artiştilor ruşi nu sunt venite nici din nostalgie, nici din vreo dorință retro‑cool. Întrebarea lor e cu adevărat profundă pentru că pune în flagrantă prezență „societatea fără societate”.

Societatea nu dispare, nici n‑ar avea cum, este doar marginalizată, scoasă din cărți, este supusă axiomei Thatcher: „There is no such thing as society”. Societatea fie e privatizată, fie e forțată să se retragă în diverse cotloane. În schimb, religia şi‑a reînceput ofensiva după 1990. Religia se recompune, însă, în noua formă, comercial‑culturală, extrem de bună prietenă cu neoliberalismul şi foarte hotărâtă să ocupe spațiile lăsate libere de destrămarea tipului de societate propus în anii ’60. Buden analizează câteva figuri pop‑religioase memorabile din spațiul ex‑iugoslav.

Pauză muzicală

Buden mai vede o corespondență esențială între rock, ca esență a mişcării de eliberare de sub comunism, şi religie ca reinventare culturală a conflictului cu „societatea decadentă ateistă”. Un studiu de caz îi este dedicat călugărului Jovan Ćulibrk, obsedat de trupa Joy Division şi de liderul ei Ian Curtis. Ćulibrk rescrie istoria contemporană prin lentile rock – naşterea rock’n’rollului în Mississippi e un moment esențial. Întregul parcurs al ultimelor veacuri este practic reluat de istoria rockului care se termină cu „Atmosphere” al lui Joy Division. Ce‑a urmat în anii ’80 a fost instaurarea pop‑ului ca semn al politicii puterii planetare împotriva căruia trebuie luptat. Fostul critic de rock trecut la viața monahală a ajuns un apărător deschis al foştilor criminali de război, transformând politic religia în luptă culturală. Rock’n’roll religios versus pop decadent şi opresiv.

Şi în România, supradimensionarea rezistenței prin rock la comunism atinge cote comice: un album etno‑rock al trupei Phoenix e văzut şi acum ca o matcă a rezistenței. Anii ’80 au fost şi ei presărați cu momente de disidență printr‑un rock de altfel siropos şi inofensiv, semnat de Iris sau de Holograf. Culmea e că cele mai multe cântece de protest rock sau folk au fost găzduite în Cenaclul Flacăra chiar de poetul Adrian Păunescu, recunoscut pentru relațiile foarte bune cu Nicolae Ceauşescu. După 1990 este de notat momentul rockeri vs. depechişti (cu variația „depeşari”), interpretat ca luptă deschisă a anticomuniştilor cu tehnocrația comunistă şi cu băieții de bani gata ai foştilor nomenclaturişti. Depeche Mode era pentru rockerii nouăzecişti ce era pop‑ul pentru monahul sârb – o formă de cădere din epic şi eroic, dar şi un indiciu al acelui repetitiv „nimic nu s‑a schimbat”, comuniştii sunt în tot şi în toate. „Rockerii” fundamentalişti nu au suportat niciodată marea schimbare adusă de grunge, nu au înghițit automutilarea lui Cobain cu droguri, rock şi fără sex macho.

(Corespondențele/ conflictele religie‑pop descrise de Buden amintesc mult mai mult de o figură încă în ascensiune pop‑mistică: Dan Puric, care a trecut în câțiva ani de la actorie la guru total. Puric e acum foarte iubit şi de mediul corporate, şi de televiziunea publică, vinde bilete scumpe la conferințe, e un profet total de tip self help. Lupta lui se duce pe mai multe fronturi: cu ultraconservatori care nu vor să recunoască complet cât sunt de „ultra”, cu rămăşițele comuniste, evident. Lucrează ca un comic pe scenă prins la intervale regulate de crize mistice. Singurul reper găsit: un mediu rural puternic şi interbelicul pur şi dur întruchipat de Nae Ionescu.)

Însă ce poate fi mai „invizibil” şi, totuşi, ultracomercial decât maneaua, adevăratul duşman al rockărului, corporatistului „spălat”, al omului bine educat. De două decenii, manelele domină spațiul muzical românesc şi totuşi nu sunt acceptate în niciun top oficial al vreunui radio național. Nu că le‑ar păsa maneliştilor: banul curge oricum şi încă netaxabil, greu de urmărit pe la nunți, botezuri şi cumetrii. Mişcarea anti‑cocalari e cea mai nervoasă şi mai revoluționară în spațiul de marketing românesc. Toată lumea „bună” se defineşte anti‑cocalari poate şi pentru că e cea mai convenabilă şi rapidă formă de a‑ți asuma dintr‑o suflare şi ceva rasism, şi ceva educație, şi faptul că nu eşti atât de disperat după bani (ba chiar e o formă de protest anti‑capitalişti sălbatici şi o formă de apreciere pentru capitalismul elegant, tehnocrat sau interbelic).

*

Omul invizibil este omul fără decor, cam ca în lucrarea grupului Chto delat. Deşi avem personajele chiar în fața noastră, esențial este să vezi proiectul care le ține spatele. Societatea e zonă privată, şi în sens economic, şi în sens social. Un gen muzical întreg precum maneaua, dar şi felii ideologice importante sunt aproape „private”. Omul invizibil nu lasă decât urme electronice şi universul îi este „personalizat” vrând‑nevrând. Estul a ajuns într‑un moment cheie, acela în care‑şi poate asuma repunerea fermă a unor întrebări care au fost înăbuşite în faşă în 1990. Va putea să se resemneze cu o comunitate animată cu grijă de editori şi de panică, de sentimentul anti‑cocalar al ființei sau de austeritate economică? Sau va începe să‑şi impună şi să‑i impună şi Vestului un anticorp puternic care să scoată cetățeanul nou din starea de invizibil.



[1] Chuck Palahniuk a fost inclus de criticii americani într-o aşa-numită generație „nihilistă” de romancieri, alături de Ellis sau Vonnegut.

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.