Criza zonei euro în timpurile pandemiei de coronavirus

Un text de Michael Roberts apărut inițial în engleză aici

Traducere în română de Elena Chiorean și Alexandru Dumitrașcu

„Într-adevăr, obligațiunile mutuale corona, atât de dragi keynesienilor și post-keynesienilor sunt un răspuns patetic în contextul acestei crize. Este necesară o creștere masivă a bugetului UE de la ridicolul 1% din PIB-ul UE din prezent la 20%, creștere secondată de o sincronizare a politicilor naționale de taxare care să pună capăt aberantei spiralei descendente în ceea ce privește nivelul taxării corporațiilor.”

[Azi], 23 aprilie va avea loc o videoconferință a liderilor UE în care se va discuta din nou ce este de făcut atât în privința pandemiei de coronavirus, cât și în privința scăderii producției în zonă. Problema controversată a modului în care pot fi sprijinite statele membre cel mai puternic afectate de pandemie, precum Italia și Spania va ocupa un loc special pe agenda conferinței. (Iată cele mai recente date sintetizate de John Ross).

Săptămâna trecută, pe parcursul a trei zile și două nopți de teleconferință, miniștrii de finanțe ai zonei euro s-au chinuit să elaboreze un răspuns la pandemia de Covid-19. Statele PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania) au țintit sus, cerând ca povara crizei să fie suportată în comun de toate țările zonei euro prin emiterea unui instrument financiar de datorie cunoscut ca obligațiune corona. Statele FANG[1] (Finlanda, Austria, Olanda, Germania), supranumite „cei patru prudenți” (frugal four)[2] au ripostat, propunând ca fiecare membru al zonei să-și plătească datoriile individual.

Ministrul olandez de finanțe Wopka Hoekstra a jucat rolul polițistului rău. Acesta a respins ideea de „obligațiune mutuală” garantată de toate statele membre, argumentând că Italia este singura responsabilă pentru datoria sa excesivă, care nu i-a permis acoperirea cheltuielilor în timpul pandemiei. Hoekstra și-a manifestat neîncrederea în cheltuielile „risipitoare” ale statelor din categoria Italiei. Această poziție amintește de atitudinea aspră pe care a avut-o Eurogrupul față de Grecia în timpul crizei așa-numitelor „datorii suverane în zona euro” din 2012-15.

Statele sudice, sprijinite de Franța, au protestat argumentând că poziția ministrului olandez este contrară principiilor proiectului European, creat tocmai pentru a aduce laolaltă națiunile beligerante într-un întreg armonios. „Nu lăsăm pe nimeni în urmă”, a proclamat președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, în discursul de deschidere din parlamentul UE de la începutul lui 2020. „Trebuie să redescoperim puterea cooperării, bazată pe corectitudine și respect reciproc. Asta este ceea ce eu numesc ‘geopolitica intereselor reciproce’. Asta este ceea ce reprezintă Europa.”, declara cu trei luni în urmă aceeași Ursula von der Leyen în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos.

Aceste cuvinte frumoase n-au mai însemnat nimic la întâlnirea miniștrilor de finanțe. Într-un final, statele sudice, neavând de ales, au capitulat în fața „celor patru prudenți”. Mário Centeno, ministrul portughez de finanțe și actualul președinte al Eurogrupului a mediat un compromis nocturn. „La finalul zilei sau poate ar trebui să spun la finalul celei de-a treia zi, important este că ne-am ridicat la înălțimea așteptărilor.”, a conchis acesta.

„Compromisul”, însă, nu reușește nici pe departe să scoată capitalismul italian din încurcătură. Miniștrii de finanțe s-au pus de acord asupra unui pachet de 500 miliarde de euro destinați atenuării crizei. Va fi constituită o linie de credit a MES (Mecanismul European de Stabilitate) (de până la 240 miliarde de euro) care, deși supusă unei minime condiționalități, va fi limitată la a acoperi costuri sanitare „directe și indirecte”. Cel mai probabil însă, această linie de creditare nu va fi folosită de Italia, deja împovărată de o datorie uriașă a sectorului public (depășită doar de Grecia).

Va fi de asemenea instituit un program UE care va acorda statelor membre împrumuturi ieftine necondiționate pentru a susține șomajul tehnic. Numit SURE (Ajutor pentru Atenuarea Riscurilor de Șomaj într-o Situație de Urgență)[3], această inițiativă va permite UE să facă împrumuturi pe piețele internaționale și să transfere apoi fondurile statelor membre. Aceasta este însă o măsură pe termen scurt. Mai mult, Banca Europeană de Investiții va fi cea care va garanta împrumuturile în cazul companiilor.

BCE[4] cumpără acum masiv titluri de stat în cadrul PEPP („Pandemic Emergency Purchase Programme”). Programul PEPP va permite Italiei să se refinanțeze cu cost redus în timpul crizei provocate de noul coronavirus.

Toate aceste măsuri sunt însă fie pe termen prea scurt, fie vor împovăra Italia cu o datorie și mai mare. Grecia a primit același tratament în criza euro și acum are o datorie atât de mare încât nu va reuși să o plătească nici măcar până la sfârșitul secolului, în timp ce dobânda acelei datorii consumă din veniturile fiscale de care este nevoie pentru a asigura servicii publice și investiții.

Președintele Franței Emmanuel Macron a deplâns decizia miniștrilor de finanțe europeni. Acesta a avertizat că UE este în pericol de a se destrăma dacă nu adoptă principiul „solidarității financiare”. Soluția sa a fost constituirea unui fond comun de redresare în urma virusului care „ar putea emite o datorie comună cu o garanție comună” pentru a finanța statele membre în funcție de nevoile lor, mai degrabă decât în funcție de cât de puternice sunt economiile lor. „Nu poți avea o piață unică în care unii sunt sacrificați,” a adăugat acesta. „Nu mai este posibil… să ai o finanțare a cheltuielilor pe care le facem în lupta împotriva Covid-19 și pe care le vom avea în scopul redresării economice care să nu fie acoperită într-o formă mutuală”. Da, știe și el că ceea ce spune este „împotriva tuturor dogmelor, dar așa stau lucrurile”. Se referă aici (prin „dogme” – n.t.) la măsurile de austeritate neoclasice ortodoxe.

Macron a reamintit de „greșeala colosală și fatală” a Franței de a cere reparații de război de la Germania după Primul Război Mondial, greșeală ce a generat reacția populistă din Germania și dezastrul care i-a urmat. „Este greșeala pe care nu am făcut-o la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial” a spus acesta. „Planul Marshall, oamenii încă vorbesc despre el și în prezent… îi numim ‘bani din elicopter’ și spunem că ‘trebuie să uităm trecutul, să o luăm de la capăt și să privim spre viitor’.”

Declarația lui Macron amintește de celebra critică făcută de John Maynard Keynes impunerii reparațiilor de război Germaniei de către Franța, Marea Britanie și SUA după Primul Război Mondial. Keynes susținea necesitatea unei Scheme de Reabilitare a Creditului European prin care Germania urma să emită titluri de stat care aveau să fie garantate, în anumite proporții specificate, de fostele state inamice. Această soluție keynesiană este, în esență, ceea ce se propune acum prin obligațiunile corona, obligațiuni care ar fi garantate de toate statele membre.

Chiar și în cazul în care obligațiunile corona ar fi introduse, se pune întrebarea dacă ar fi o măsură suficientă sau, chiar, dacă ar fi „soluția” corectă pentru recesiunea masivă care lovește acum Italia și toate celelalte state UE mai slabe. După cum a comentat politicianul populist italian de dreapta Matteo Salvini: „Nu am încredere în împrumuturi de la UE. Nu vreau să cer bani de la rechinii din Berlin și Brussels… Italia a dat și continuă să dea miliarde de euro în fiecare an Uniunii Europene și merită tot sprijinul de care are nevoie, dar nu prin mecanisme perverse care ar ipoteca viitorul țării.”

Italia este împovărată de o datorie imensă a sectorului public, dar nu din cauza cheltuielilor risipitoare ale guvernului. Din contră, guvernul a adoptat o politică de austeritate permanentă, având excedente anuale ale veniturilor fiscale față de cheltuieli (excluzând dobânda datoriilor) în 24 din ultimii 25 de ani!

   

                
Această austeritate s-a tradus în distrugerea serviciilor publice și degradarea sistemului de sănătate astfel încât acesta nu a putut face față pandemiei, totodată înrăutățind creșterea deja anemică a productivității și investițiilor din ultimele două decenii. Ca rezultat, capacitatea guvernului italian de a oferi sprijin pe durata pandemiei va fi una minimală. Impulsul fiscal în Germania (sub forma cheltuielilor bugetare adiționale pe echipamente medicale, șomaj tehnic, subvenții pentru întreprinderile mici și mijlocii etc.) ajunge la aproximativ 7% din PIB în 2020, comparat cu doar 0.9% în Italia.

Economia italiană era deja într-o criză permanentă, dar efectele economice negative ale șocului coronavirusului au înrăutățit situația. Italia nu va reuși de una singură să repună pe picioare economia după carantină. Conform ultimelor estimări ale FMI, Italia va avea cele mai mari nevoi totale de finanțare (datorii scadente și deficit bugetar) din Europa.

Tot ce ar reuși să facă obligațiunile corona ar fi să treacă finanțele Italiei peste perioada recesiunii, fără să ofere vreun mod de a redresa economia, rata ocupării forței de muncă și investițiile. În urma recesiunii, datoria publică a Italiei ar depăși cei 130% din PIB din prezent. FMI se așteaptă ca excedentul bugetar primar anual să se transforme într-un deficit de 5% din PIB în timp ce raportul datorie-PIB să crească la 155%. Acesta este și motivul pentru care dobânda cerută de cei dispuși să cumpere titluri de stat italiene a crescut, mai ales comparativ cu Germania, unde dobânda este de fapt una negativă.

Randamentul titlurilor de stat italiene pe 10 ani (%)

În realitate capitalismul italian (ca și cel din Grecia) este pur și simplu prea slab pentru a schimba lucrurile.

Voi reveni într-un articol ulterior asupra tragediei fără de sfârșit a Greciei și a situației acesteia în contextul crizei COVID. De ce este totuși capitalismul italian atât de slab? Și, mai concret, în cazul Italiei, de ce nu a produs apartenența la zona euro o economie mai puternică? Răspunsul stă în însăși natura acumulării capitaliste. Pornind de la diverse state naționale, constituirea unei uniuni fiscale și monetare creează probleme uriașe capitalismului. Istoric, ea a fost obținută numai prin cucerire militară sau război civil (uniunea federală a SUA a fost astfel creată prin înfrângerea militară a statelor sudice).

Capitalismul este un sistem economic care combină munca și capitalul, însă într-un mod inegal. Adesea, forțele centripetale combinate ale acumulării și comerțului sunt mai mult decât contracarate de forțele centrifuge ale dezvoltării și schimbului inegal de valoare. În capitalism nu există nicio tendință spre echilibru în ciclul de producție și cel de afaceri. Așadar, ajustările fiscale, salariale sau de preț nu vor restabili echilibrul și, oricum, pot deveni atât de semnificative încât să fie imposibil de înfăptuit din punct de vedere social fără dezintegrarea uniunii monetare.

Când a fost conceput euro, acesta avea ca scop convergența și integrarea statelor UE prin uniune monetară. Cu toate acestea, liderii UE au setat pentru aderarea la zona euro doar criterii de convergență monetară (rata dobânzii și inflația) și fiscală (deficitele bugetare și datoriile). Nu au existat criterii de convergență în ceea ce privește productivitatea, creșterea PIB-ului, investițiilor și ratei ocupării forței de muncă. De ce? Pentru că acestea erau zone în care capitalul (și munca) aveau libertate de circulație, iar producția capitalistă trebuia lăsată liberă de intervenție și dirijare din partea statului. În fond, UE este un proiect capitalist.

După cum am explicat și în alte postări, teoria marxistă a comerțului internațional este bazată pe legea valorii. În zona euro, pentru că este mai avansată din punct de vedere tehnologic, Germania are o rată organică de compoziție a capitalului (OCC) mai mare decât a Italiei. Astfel, în orice schimb dintre cele două țări, valoarea este transferată dinspre Italia spre Germania. Italia ar putea compensa printr-o creștere de scală a producției și exportului către Germania pentru a produce un excedent comercial cu Germania. Asta este ceea ce face China. Italia nu este însă suficient de mare pentru a putea acționa în același fel. În consecință, transferă valoare Germaniei păstrându-și și deficitul comercial față de aceasta.

În această situație, Germania are de câștigat în zona euro pe socoteala Italiei. Celelalte state membre nu au capacitatea de a crește nivelul de producție până la un nivel care ar întrece Germania, astfel că schimbul inegal se agregă în toată zona uniunii monetare europene (UME). În plus, Germania are un excedent comercial și față de alte state din afara UME, excedent pe care îl poate folosi pentru investiții de capital suplimentare în statele cu deficit ale UME.

Astfel se explică de ce statele centrale UME au avut un traseu divergent față de cele periferice încă de la crearea zonei euro. Având o monedă unică, diferența de valoare dintre statele slabe (cu OCC mai mic) și cele puternice (cu OCC mai ridicat) a ieșit la iveală, fără opțiunea compensării prin devalorizarea monedei naționale sau creșterea scalară a producției totale. Economiile capitaliste mai slabe (din sudul Europei) din interiorul zonei euro au pierdut teren față de cele puternice (din nord).

Folosindu-se de o monedă competitivă care îi conferea un avantaj relativ, și profitând de forța de muncă ieftină din zonă, capitalul franco-german s-a extins în sud și est. Statele mai slabe din UME au acumulat deficite comerciale cu statele nordice, fiind invadate de capital nordic care a creat boom-uri financiare și imobiliare aflate în totală discrepanță față de creșterea sectoarelor productive. Astfel, sub moneda unică, profitabilitatea Germaniei a crescut în timp ce cea a Franței și a periferiei a scăzut.

Un articol recent confirmă această explicație, potrivit căreia, în interiorul zonei euro, se constată o divergență, nu o convergență.

„Apariția unei creșteri bazate pe export în țările centrale și a unei creșteri bazate pe îndatorare în periferia zonei euro pot fi atribuite diferențelor în capacitățile tehnologice și în performanța firmelor… divergența macroeconomică între centru și periferie este determinată de coexistența a două traiectorii diferite de creștere (modelul bazat pe export și modelul bazat pe cerere), care în sine sunt și ele datorate unei „polarizări structurale” în ceea ce privește capacitățile tehnologice.”

Autorii conchid afirmând că, „dat fiind rolul central al capacității tehnologice în evaluarea dezvoltării economice (viitoare), rezultatele noastre sugerează că nu este de așteptat ca un proces de convergență naturală să se producă în zona euro. Este de asemenea evident că aplicarea unuia și aceluiași tip de consolidare fiscală în țările periferice lovite de crize repetate din 2010 încoace nu s-ar fi putut solda decât cu un eșec spectaculos… Austeritatea fiscală se dovedește potrivnică restabilirii unui sector productiv puternic în zona euro. Dat fiind că polarizarea structurală alimentează divergențe la nivel macroeconomic, în lipsa unor intervenții prin politici țintite care să atenueze actuala discrepanță în specializarea industrială dintre centru și periferie, este de așteptat ca zona euro să se dezintegreze la un moment dat.”

Economia italiană are un sector bancar bolnav, mult prea mare, cu multe împrumuturi neperformante și care în ultimii ani a costat contribuabilii multe miliarde în cadrul bailout-urilor repetate ale statului. Creșterea productivității este slabă și polarizarea dintre nord și sud din ce în ce mai accentuată. Departe de a oferi capitalului italian oportunități de a se extinde, zona euro a menținut economia Italiei într-o înăbușitoare criză permanentă. În timp ce, între 2010 și 2019, economia germană a crescut în medie cu 2.0% în termeni reali, iar zona euro, în ansamblul, ei a crescut cu 1.4% pe an, în aceeași perioadă, Italia a crescut cu doar 0.2%.

În timp ce PIB-ul per capita (calculat în termeni de paritate a puterii de cumpărare) în 1999 în Italia era cu în jur de 1000 de euro peste media zonei euro, cu 20 de ani mai târziu – chiar înainte de debutul crizei coronavirusului – acesta a căzut la aproape 4000 de euro sub nivelul mediu al zonei.  În schimb, Germania, unde veniturile per capita erau deja sensibil mai mari decât ale Italiei atunci când s-a alăturat zonei euro, a continuat să își mărească avantajul în decursul acestei perioade, rezultând o diferență crescândă a PIB-ului per capita. Italia a pierdut deja două decenii de dezvoltare economică până la criza coronavirusului.

Într-adevăr, obligațiunile mutuale corona, atât de dragi keynesienilor și post-keynesienilor sunt un răspuns patetic în contextul acestei crize. Este necesară o creștere masivă a bugetului UE de la ridicolul 1% din PIB-ul UE din prezent la 20%, creștere secondată de o sincronizare a politicilor naționale de taxare care să pună capăt aberantei spirale descendente în ceea ce privește nivelul taxării corporațiilor. Cu un asemenea buget se poate demara un plan de investiții, de ocupare a forței de muncă și de îmbunătățire a serviciilor publice la o scară uriașă ce ar aduce beneficii tuturor celor din UE. Ar fi necesară finanțarea unui plan Marshall pentru Europa – despre care vorbește și Macron, dar ar fi vorba de un plan în care marile și inutilele bănci europene sunt preluate, împreună cu sectoare industriale productive cheie, în proprietatea statului. Numai atunci va putea fi pusă baza unor adevărate State Unite ale Europei, în care periferia crește cu ajutorul țărilor din centru.

În lipsa acestor acțiuni pandemia de coronavirus are potențialul de a duce la dezintegrarea irevocabilă a uniunii monetare. Statele din centrul zonei euro nu sunt pregătite nici pentru asumarea unei uniuni fiscale complete, nici pentru redistribuirea resurselor pentru a crește productivitatea și rata de ocupare a forței de muncă la periferie. În orice caz, în cadrul modului de producție capitalist nu este posibilă o dezvoltare deplină și armonioasă care să ducă înspre convergență. Dimpotrivă, experiența UME a fost una a divergenței.

Popoarele din sudul Europei ar putea fi nevoite să îndure și mai mulți ani de austeritate în procesul de a-și plăti datoriile către cei din nord. Cu toate acestea, cel mai probabil e că viitorul zonei euro nu va fi decis de populiștii din statele mai slabe, ci de viziunea dominantă, comună tuturor strategilor capitalului din economiile mai puternice. Țările nordice ar putea decide într-un final să renunțe la Italia, Spania, Grecia etc. pentru a forma o puternică „NorEuro” în jurul Germaniei, Austriei, Beneluxului și Poloniei. Nu e de mirare că Macron este cu adevărat îngrijorat.


[1] În original, acronim al numelui celor patru țări în limba engleză: Finland, Austria, Netherlands, Germany.

[2] Nt

[3] În original, acronim pentru: Support to Mitigate Unemployment Risks in an Emergency

[4] Banca Centrală Europeană

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.