Criza ideologiilor şi deficitul democratic

mina autor-pngÎn virtutea unor experienţe istorice acumulate de mai mult de două secole, ideologiile şi ideologizarea politicii sunt privite cu reticenţă de toţi adepţii ordinii instituite şi de toţi promotorii unui fel de armonie arcadiană, de la tradiţionalişti până la comuniştii instituţionalizaţi, ce reconvertesc armonia visată în inerţie birocratică. Pentru aceştia, fie că s-au numit Edmund Burke, Louis de Bonald sau Leonid Brejnev, angajamentul activ în sensul unor valori şi pentru o anumită formă de putere a fost mereu suspect şi indezirabil, întrucât nu numai că emana un aer subversiv, dar conferea subversiunii şi greutatea principiilor. Iar după cum spunea un preşedinte sud-american dintr-un film: cutare rebel este numai un bandit, dar un bandit şi un avocat înseamnă o revoluţie. Or puterile instituite, inclusiv cele cu origini revoluţionare, preferă stabilitatea în detrimentul spiritului contestatar. Aici s-a originat într-o anumită măsură confruntarea dintre stalinism şi troţkism, sau – în cazul revoluţiei de dreapta naziste – aceea dintre SS şi SA.

S-a întâmplat ca supralicitarea ideologică să genereze fanatism şi violenţă – prilej pentru Raymond Aron să asocieze esenţialmente ideea revoluţionară cu totalitarismul şi conservatorismul cu democraţia. În aceşti termeni însă, argumentul este înşelător şi tezist, deoarece ocultează trei împrejurări la fel de reale: 1. democraţia s-a instaurat în multe ţări în urma unor revoluţii; 2. supralicitarea ideologică se poate desfăşura în cadrul legal existent; 3. în absenţa încărcăturii ideologice democraţia devine din ce în ce mai inactuală. Prima situaţie este certificată de toate revoluţiile care au susţinut drepturile individuale, suveranitatea naţională şi guvernarea reprezentativă, de la 1789 şi 1848, până în 1989. În al doilea caz avem populismul de la 1890 şi mişcarea pentru drepturile civile din Statele Unite ale Americii, parţial campaniile pentru reforma electorală din Marea Britanie în secolul al XIX-lea. A treia împrejurare se regăseşte foarte bine în România anilor 2000. Mă voi referi în continuare la acest ultim aspect, dată fiind semnificaţia sa generală pentru ceea ce se cheamă „societatea postmodernă”.

Ceva asemănător s-a înregistrat înainte de 1918. Atunci nu era vorba însă de o criză a ideologiilor, de o dezideologizare programatică, ci de existenţa unei singure ideologii – liberalismul –, împărtăşită atât de naţional-liberali cât şi de conservatori, cu o înclinaţie democratică în cazul grupării Ion C. Brătianu – Constantin A. Rosetti – Eugeniu Carada. Pe fondul acestei cvasiunanimităţi principiale în cadrul regimului, era de aşteptat ca polemicile doctrinare şi pasiunile politice să fie înlocuite de practica ordinară a politicianismului, care însemna plasarea disputelor în registrul mizelor mărunte, înlocuind adeseori atacul principial cu atacul la persoană. Politicianismul a fost efectul pervers al consensului politic în legătură cu instituţiile şi funcţionarea lor, în condiţiile în care stânga socialistă şi dreapta paseistă reprezentau opţiuni marginale. Reactualizarea preocupării doctrinare şi a angajamentului politic, după răscoala din 1907 şi mai ales după înfrângerea din 1916, s-au produs aşadar nu prin înlocuirea ideologiei preponderente cu una concurentă, ci prin reafirmarea valorilor ideologiei cvasiunanime, în încercarea de a pune în acord practica instituţională cu principiile proclamate[1]. Consecinţele imediate au fost introducerea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor, destinate să refacă omogenitatea simbolică şi socială a corpului civic în interiorul sistemului liberal-democratic.

Actualmente situaţia este mai critică pentru democraţie decât înainte de 1918, câtă vreme politicianismul cotidian nu decurge din consensul politic în jurul unor principii, ci din absenţa principiilor ca atare. Faptul se explică prin aceea că, după 1989, România a intrat pe calea democraţiei într-un context de schimbare şi euforie internaţională, care a alimentat ideea devenită cumva loc comun şi evidenţă, a „sfârşitului istoriei” întru liberalism politic. Numai că liberalismul à la Francis Fukuyama nu mai era liberalismul secolului al XIX-lea sau al perioadei interbelice, adică o ideologie printre altele, obligată la reflecţie şi poziţionare principială pe eşichier, nu mai era nici măcar liberalismul consensual din câte o ţară, opus regimurilor autoritare din alte state, ci liberalismul universal şi general recunoscut, ale cărui premise teoretice nu mai aveau nevoie de vreo reafirmare opozitivă sau susţinere angajată din partea oamenilor. Prin urmare, în absenţa unui referenţial polemic semnificativ, politica a fost golită de substanţa ei principială, de componenta ideologică, acum căzută în desuetudine sau repudiată ca relicvă cu potenţial nociv, ce altera insidios cu interogaţii despre legitimitate şi reprezentativitate nou dobândita încredere în singurul sistem posibil şi dezirabil. Procesul a fost completat de asimilarea intelectuală şi mediatică a relativismului postmodern cu accente comunitariste, care susţinând valoarea şi îndreptăţirea egală a tuturor opiniilor a subminat posibilitatea elaborării unui proiect ideologic sistematic, întrucât orice astfel de proiect se întemeiază pe o viziune asupra binelui acreditată ca superioară altor viziuni, chiar dacă aceasta nu implică nicidecum adversitatea şi interzicerea.

În absenţa încărcăturii ideologice politica devine simplă administrare a afacerilor, iar politicienii se transformă din agenţi ai unor interese şi opţiuni sociale specifice, în „tehnicieni” ai puterii şi gestionari ai resurelor, atunci când nu se racordează pur şi simplu la banii publici în interes personal. Clamata profesionalizare a clasei politice, sau tehnocraţia, nu este decât un cuvânt pentru a indica îndepărtarea ei de cetăţeni ca sursă a puterii – oligarhia pe calapodul corporatist. De asemenea, în absenţa încărcăturii ideologice oamenii se dezinteresează de politică, în măsura în care interesul politic este catalizat fundamental numai de afirmarea într-un fel sau altul a principiilor; altminteri, dacă nu există oferte cu vocaţie principială sau mize simbolice, ei cad în nepăsarea exprimată sugestiv de zicerea „Vin ai noştri, pleacă ai noştri, noi ne omorâm ca proştii”. Rezultatul este degradarea progresivă a democraţiei, a cărei vitalitate e legată tocmai de activismul civic, de căutarea constantă a relaţiei optime între principii şi practicile guvernării.

În anii 1990 democraţia românească era încă incipientă, cu lacune şi derapaje, mai degrabă pasională decât sistematică, dar era cel puţin autentică, în sensul că oamenii şi-o asumau şi procedau în consecinţă: se mobilizau şi îşi scandau revendicările cu zecile de mii în stradă, mergeau la vot în număr mare şi puneau presiune permanent asupra puterii. Să amintim numai că proiectul lui Liviu Maior de a impune plata examenelor restante a eşuat datorită grevei şi marşurilor studenţilor – o categorie practic inexistentă în spaţiul public de astăzi –, sau faptul că miniştrii ajungeau să demisioneze în urma campaniilor de presă, cum s-a întâmplat cu Adrian Severin. Atunci intervenţiile unor oamenii politici ca Ion Iliescu şi Ion Raţiu de pildă, indiferent ce credem despre justeţea lor, transmiteau un mesaj cu încărcătură ideologică, ireductibil la birocratismul contabil al zilelor noastre.

Problema a fost însă că democraţia românească a debutat mai ales ca negaţie, ca reacţie la comunism. I-a lipsit aşadar conţinutul ideologic pozitiv, sub forma unor proiecte elaborate de la stânga sau de la dreapta, care să orienteze şi să susţină pe termen lung angajamentul politic popular. Locul acestor proiecte a fost luat, pe de o parte, de retorica anticomunismului obstinat, care a ajuns să se nutrească din ea însăşi până într-acolo încât să devină argument autosuficient în propaganda băsistă, iar pe de altă parte de câteva obiective pronunţat mercantile, îndeosebi economia funcţională de piaţă şi integrarea euro-atlantică, deloc susceptiblie să capaciteze activismul civic „idealist”. Locul lăsat gol de propaganda comunistă, întemeiată pe o concepţie existenţială afirmativă, a fost ocupat în fond de negativism şi de lozinci fără substanţă moral-afectivă. Pe această cale partidele au alunecat treptat într-un conformism „tehnocratic” cu pretenţii de expertiză supraideologică, din care nu le-a mai scos, fără intenţie, decât agitaţia incontinentă a lui Traian Băsescu.

Începutul degenerării se înregistrează pe la finele anilor 1990, odată cu eşecul Convenţiei Democrate, care a generat convingerea că „toţi sunt la fel” şi care a compromis prin ineficienţă poziţionarea ideologică, oamenii ajungând să-i prefere buna administrare fără ambiţii principiale. De aici pragmatismul afişat al guvernelor Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu, precum şi percepţia publică în general pozitivă la adresa lor (cu atât mai explicabilă cu cât se situează între dezastrul lăsat de cabinetul Radu Vasile şi calamitatea numită Emil Boc). În anii 2000, valorilor democratice li s-au substituit ca motivaţii eficiente şi finale criteriile de performanţă economico-financiară. Abia puseurile autoritare ale lui Traian Băsescu au reactualizat problematica politică în registrul ideologic.

În ce măsură Uniunea Social-Liberală are capacitatea şi interesul să se repoziţioneze pe scena politică de o manieră mai pronunţat doctrinară, este o altă poveste. O poveste care interesează de altfel întreaga Europă, în particular partidele declarate de stânga. Nu ştim ce se va întâmpla, dar credem că de redobândirea suflului ideologic, mai exact de reactualizare a vocaţiei radicale a politicii în sensul asigurării conducerii reprezentative, depinde inclusiv soluţionarea crizei actuale în favoarea categoriilor populare, în pofida influenţei pe care o exercită noua Internaţională financiară, marca FMI-Bilderberg.



[1] Este situaţia tipică societăţilor cu o singură ideologie, recognoscibilă atitudinal, dincolo de conţinutul politic diferit, atât în America liberală a anilor 1960, cât şi în China în timpul aşa-numitei revoluţii culturale. A se vedea Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Humanitas, ‹1994›, p. 180-181.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.