Corupția ucide. La fel și “anti-corupția”

BortunA trecut mai bine de o lună de la incendiul din clubul Colectiv, iar numărul de morți a ajuns între timp la 60, dublu față de cifrele inițiale. Această tragedie a fost pusă aproape exclusiv pe seama corupției și e de înțeles de ce: cei 60 de oameni ar fi fost azi în viață dacă patronii clubului ar fi respectat legea sau dacă autoritățile abilitate ar fi aplicat-o din timp. Asta vine în contextul în care corupția (înțeleasă în sensul ei strict liberal, de încălcare a legii cu scopul obținerii de beneficii financiare, sociale sau politice) este percepută drept problema națională nr. 1. Și este, fără discuție, o problemă generalizată și adânc înrădăcinată în societatea românească. Conform raportului Transparency International pe 2014, România este cea mai coruptă țară din Uniunea Europeană (la egalitate cu Bulgaria, Grecia și Italia). Știm cu toții lucrurile astea, dar le-am reiterat ca să fim siguri. Să vorbim acum despre ceva mai puțin evident: patru moduri în care anti-corupția – cu toate intențiile și, parțial, rezultatele sale lăudabile – eludează sau chiar legitimează alte probleme structurale grave din România, inclusiv forme mai sofisticate de corupție.

În primul rând, și cel mai evident, „frontul anti-corupției” din România – incluzând aici întreg establishment-ul politic și civil, de la toate guvernele din ultimii ani și DNA la ONG-urile și publicațiile cu agendă neoliberală – a obscurat în mod sistematic corupția marelui capital transnațional. Or, marile corporații transnaționale cooperează intens cu corupția autohtonă pentru a-și promova interesele. Anul trecut, mega-scandalul (ciudat de efemer în dezbaterea publică) cu Microsoft și alți giganți IT (IBM, HP, Fujitsu-Siemens, Compaq) a scos la iveală un parteneriat public-privat întru corupție de peste 50 de milioane de dolari. Toate aceste branduri de succes au mituit oficiali din trei guverne românești succesive pentru ca licențele produselor lor pe piața internă să fie scumpite. Numai că, la fel ca în alte cazuri similare, discursul public s-a axat aproape integral pe politicienii români corupți și pe angajații români corupți ai acestor multinaționale. Evident că sunt corupți, însă acei angajați români n-au acționat de capul lor, independent de companiile-mamă, la fel cum nici inginerii de la Volkswagen n-au înșelat testele ecologice din proprie inițiativă (așa cum a pretins cu nonșalanță CEO-ul VW în fața Congresului SUA). Și angajații români de la Microsoft et al, și inginerii de la Volkswagen au acționat în conformitate cu logica inerentă a corporațiilor: maximizarea profiturilor cu orice preț. Legile, reglementările, drepturile nu sunt altceva decât obstacole în calea acestei acumulări fără de sfârșit, iar dacă aceste corporații au posibilitatea să dea mită ca să le evite, atunci o vor face bucuroase.

În al doilea rând, cauza anti-corupției a fost folosită în mod direct pentru a legitima cea mai brutală austeritate din Europa de Est. Să ne aducem rapid aminte. În 2010, guvernul Boc II a luat un împrumut de la FMI în valoare de circa 13 miliarde de euro. Majoritatea acestor bani a fost folosită pentru recapitalizarea băncilor străine de aici (aceleași care, că veni vorba, i-au furat ani de zile pe românii de rând prin clauze abuzive în vreme ce politicienilor și marilor afaceriști le ofereau credite preferențiale). Ca peste tot, această formă neoliberală de intervenție a statului – continuată de toate guvernele ulterioare – a fost plătită din banii oamenilor obișnuiți, în principal prin tăierea pensiilor și a salariilor bugetarilor (deja cele mai mici din UE) și prin sugrumarea serviciilor publice, în special a sistemului de securitate socială și a celui de sănătate (deja cele mai subfinanțate din UE). Toate aceste măsuri de austeritate au fost parțial justificate de către elitele politice și civile tocmai prin retorica împotriva corupției, țintită de data asta asupra „leneșilor care păcălesc sistemul și trăiesc pe banii noștri” sau a „angajaților corupți și ineficienți din serviciile publice”. Da, această corupție există, mulți medici iau șpagă de la pacienți; dar soluția nu e să tai și mai mult de la bugetul pentru sănătate, ci dimpotrivă! Căci aceste tăieri nu au făcut decât să consolideze instituția șpăgii din spitalele românești. Mai mult, aceste tăieri costă vieți, după cum s-a văzut, cel mai recent, cu ocazia incendiului din Colectiv: un pavilion ultra-modern de la Floreasca special pentru arsuri nu a putut fi folosit deloc fiindcă nu fuseseră bani pentru sistemul de purificare a aerului, ultima piesă necesară pentru ca pavilionul să fie pus în funcțiune.

Așadar, în numele anti-corupției, establishment-ul politic și civil din România (vezi, bunăoară, libertarienii proaspăt numiți consilieri de stat) au conferit legitimitate unei politici de austeritate cu consecințe fatale previzibile și care este, la rândul ei, o formă mai sofisticată de corupție. Căci austeritatea nu este nimic altceva, la urma urmei, decât un furt legalizat la scară socială comis de către elitele financiare și politice asupra oamenilor obișnuiți, prin care cei din urmă sunt puși să plătească pentru o criză pe care elitele au făcut-o posibilă și de pe urma căreia tot ele beneficiază. Cu alte cuvinte, austeritatea e Robin Hood întors pe dos: se fură de la săraci pentru a li se da tot bogaților.

În al treilea rând, atenția exclusivă acordată corupției eludează, inclusiv în cazul tragediei din Colectiv, o altă politică neoliberală de mare popularitate în rândurile „societății civile”: dereglementarea ca scop în sine, atât a mediului de afaceri, cât și a raporturilor dintre angajatori și angajați. Această politică a fost de la început însoțită de o retorică viscerală, adesea isteroidă, în favoarea mediului de afaceri, a priori ostilă oricărei critici aduse angajatorilor: prima, inevitabil catalogată drept „comunistă”, iar ceilalți, drept „eroi creatori de locuri de muncă”. Politica dereglementării și fundamentalismul pro-afaceri au încurajat și facilitat cultura profitului cu orice preț, chiar și cu prețul drepturilor celor mai elementare ale angajaților și consumatorilor deopotrivă. E limpede că rolul principal în incendiul de la Colectiv l-a jucat corupția autorităților și a patronilor: cei din urmă au știut că pot fenta legea – în special autorizația conform căreia puteau primi în local maxim 60 de oameni așezați la mese – dacă dau șpagă cui trebuie (acum rămâne ca legea să stabilească asta fără urmă de îndoială). Dar a putea scăpa nepedepsit cu ceva nu înseamnă că trebuie s-o și faci! De ce au fentat legea atunci cei trei antreprenori? Nu pentru că ar fi niște sociopați gen Gordon Gekko, ci în mare măsură tocmai din pricina acestei narațiuni pro-afaceri care i-a făcut să se simtă – la fel ca pe alți mii de antreprenori din țara asta – îndreptățiți în urmărirea profitului cu orice preț.

În al patrulea rând, retorica dominantă împotriva corupției de la noi a ocolit în mod sistematic cea mai importantă întrebare pe care ar fi trebuit s-o pună: ce face posibilă și perpetuează corupția? Ce îi face, de pildă, pe unii doctori să ia șpagă de la pacienții pe care ar trebui să-i trateze pe gratis ori pe inspectorii care ar trebui să închidă localurile care încalcă normele și reglementările în vigoare? Sigur că modelele culturale și habitus-urile joacă un rol important, însă principalele cauze structurale ale corupției ca fenomen generalizat au fost și vor rămâne sărăcia și inegalitățile economice, alimentate la rândul lor de această corupție generalizată. Destule statistici arată că cele mai corupte țări din lume sunt și printre cele mai sărace și inegale din punct de vedere economic – o interdependență admisă până și de o revistă explicit neoliberală ca Forbes. Numai în România frontul anti-corupției a ignorat în mod constant această interdependență fundamentală, deși România nu e doar una dintre cele mai corupte țări din Europa, ci și una dintre cele mai sărace, cu 40% din populație și 48,5% dintre copii trăind la limita sărăciei! Or, a ignora cauzele și a te uita doar la (unele dintre) simptome nu face decât să perpetueze „boala” (deci implicit și simptomele), servind astfel interesele acelor grupuri sociale care beneficiază mai mult sau mai puțin direct de pe urma cauzelor și a simptomelor deopotrivă.

Aceastea fiind spuse, concluzia nu e că stânga românească ar trebui să abandoneze anti-corupția în mâinile dreptei, așa cum s-ar putea grăbi unii să interpreteze. Concluzia e că anti-corupția nu e intrinsec bună, ci e ceea ce faci din ea. În România, anti-corupția a fost până acum preponderent folosită de elitele politice și civile pentru a consolida hegemonia neoliberală. În schimb, adevărata anti-corupție ar viza și corupția marilor corporații și bănci, și atacurile ilegitime împotriva unui stat social tot mai șubred, și cauzele structurale ale corupției – sărăcia și inegalitățile. Astfel, nu doar că stânga poate lupta împotriva corupției, dar numai ea poate azi s-o facă în mod autentic.

 

3 răspunsuri la Corupția ucide. La fel și “anti-corupția”

  1. gheorghhe spune:

    Coruptia este uleiul din motorul capitalismului. Fara ea nu se poate. Anticoruptie ar insemna anticapitalism. Acum vrea 20 de ani mantra era ca doar la stat exista coruptie, ca de aia trebuie sa privatizam economia sa nu mai existe coruptie. Aha. Microsoft si VW sunt corupte fiindca sunt de stat, n’asa?
    Nu pot decit sa aplaud : “adevărata anti-corupție ar viza și corupția marilor corporații și bănci,
    și atacurile ilegitime împotriva unui stat social tot mai șubred, și
    cauzele structurale ale corupției – sărăcia și inegalitățile.”. Dar trebuie atunci definita coruptia. A refuza sa cresti salariul minim de la 1050 la 1200 este o forma de coruptie? Eu cred ca da: e o corupere a gindirii economice, bazata pe silogismul “Antreprenorul este binefacatorul societatii. El creeaza locuri de munca. Deci statul trebuie sa il favorizeze.”

  2. Ioana spune:

    Nu cred ca saracia si inegalitatea sunt cauzele structurale ale coruptiei. Marii corupti nu sunt niciodata saraci, dimpotriva, coruptia, aia adevarata, profund nociva, se constata la nivelul varfului piramidei economice. Restul, ca se da plicul la medic, ca se mai cumpara un postulet de functionar la vreo primarie de comuna, cadourile la profesori, astea-s gainarii. Coruptia genereaza saracie si inegalitate.

    Cauzele ei, cred, sunt de gasit intr-un anume tip de gandire, si anume in cel care a decuplat complet proprietatea de obligatie si profitul de etica. Din momentul in care stipulezi ca nimic din ce genereaza profit nu mai trebuie pus sub semnul intrebarii, ca profitul este ratiunea de a fi a unei societati, ai dat unda verde coruptiei. Cand proprietatea, de orice forma ar fi, nu mai reprezinta o obligatie impusa proprietarului de a-i folosi uzufructul si spre binele comun, ai desfiintat orice urma de etica antreprenoriala. O libertate economica desprinsa de moralitate, de principii etice, de ideea ca ea trebuie sa slujeasca nu doar indivizilor, ci societatii in ansamblu, devine nociva. Libertatea nu poate fi doar un drept, ea implica si obligatii.

  3. Pingback: Убива не само корупцията, но и „антикорупцията“ – Podul prieteniei – Мостът на приятелството

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.