Conspirația celor bogați (II). Cercetarea academică și paraziții ei economici

Iulia Popovici
Iulia Popovici (n. 1979) este critic de teatru pentru săptămînalul Observator cultural, colaboratoare permanentă a portalului LiterNet. A ţinut conferinţe despre teatrul românesc la New York, Poznan, Varşovia, Viena, a coordonat ateliere de dramaturgie şi a fost editorul suplimentelor de dans ale Observatorului cultural. A publicat, de asemenea, în revistele man_in_fest, Vatra, Dilema Veche (România) şi Dialog (Polonia), precum şi în reviste din Franţa şi SUA. Din 2006, coordonează colecţia de teatru a editurii Cartea Românească. Este autoarea cărţii Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008) şi a scris prefeţe, note introductive şi postfeţe pentru diverse piese de teatru. A alcătuit antologia de dramaturgie românească nouă, în traducere maghiară, Kortárs roman drámak, Editura Koinonia, Cluj (2008), o antologie de dramaturgie românească în traducere poloneză şi o alta, de dramaturgie contemporană poloneză în traducere românească. Acum lucreaza la a doua antologie de teatru polonez şi la propriul doctorat, face rapoarte internaţionale despre finanţarea culturală în România şi e o convinsa activistă socială part-time.

TEMA: Stop ACTA!

După ce, o vreme, a funcționat prin autentificări mediate de gigapedia.info, la jumătatea lunii februarie, site-ul library.nu, o imensă colecție de cărți, foarte multe, de specialitate, ce puteau fi descărcate gratis, a fost închis în urma deciziei unui tribunal din München ce amenința cu amenzi uriașe continuarea încălcării drepturilor de autor ale reclamanților, un consorțiu de 17 edituri din Statele Unite, Marea Britanie și Germania. Foarte accesată și accesibilă, library.nu (deja fragilizată prin închiderea MegaUpload, care găzduia parte din materiale) era principala sursă de informație nu pentru Europa de Vest, ci pentru cercetători, studenți și doctoranzi din Europa de Est, Rusia etc. Inclusiv România. Cărora, prin definiție, accesul la cercetare academică de primă necesitate și de actualitate le e blocat prin exploatarea de tip rentier, de către mari corporații editoriale, a unui monopol atent construit asupra unor rezultate obținute, în copleșitoarea majoritate a cazurilor, în urma unei finanțări publice, din ce în ce mai des, una europeană, spațiu din care și România face parte.

Nu cu mult înainte de închiderea site-ului (un întreg roman de aventuri, cu investigatori privați plătiți din America de sărmanii editori de cărți academice să bată Irlanda și alte părți ale lumii ca să-i prindă pe hoții de la library.nu – detalii în Huffington Post), o conversație de pe (previzibil…) Facebook s-a transformat într-o dispută pe tema „a vorbi sau a nu vorbi în public despre library.nu“: ar trebui, spunea cineva, să ne ferim să facem trimitere la respectivul portal la fel cum nu vorbim despre de unde cumpărăm țigări fără timbru. Dacă și cum și ce venituri obțineau (prin donații) administratorii site-ului (în defavoarea deținătorului legal de copyright, aceasta fiind și fundamentul plîngerii celor 17 edituri) e o chestiune complexă și fără legătură cu faptul că library.nu era disponibil gratuit tuturor prin efortul unor oameni obișnuiți care-și puneau la dispoziție publică volumele căpătate în mod legal. Ceea ce e important, în schimb, este atent construita în timp atitudine de vinovăție apăsînd asupra celor care apelează la share-uirea de informație – o interiorizare a criminalizării accesului la cunoaștere foarte similară ciudatului proces prin care, în societățile neoliberale, sentimentul de vinovăție a fost transferat către clasele defavorizate, forțate să se simtă social vinovate de propria sărăcie, precaritate și neputință.

Dintre editurile care au dat în judecată library.nu, cele mai multe au profil academic și-și obțin mare parte din venit din publicarea de materiale destinate educației și cercetării. Și fac mulți bani din asta. Macmillan, de exemplu, are o cifră de afaceri de un miliard de dolari și 9.400 de angajați, în Statele Unite și Marea Britanie. De ce ar fi un astfel de gigant deranjat de accesul liber la un număr limitat de cărți de interes la fel de limitat, de vreme ce în multe din țările de unde proveneau utilizatorii library.nu nu are distribuție, nu-și digitalizează propriile cărți și deține copyright perpetuu pentru ceea ce publică?

Răspunsul ar fi: păstrarea statu-quo-ului. Din elementele răspunsului mai fac parte elemente ca „indice de impact“ și sperietoarea Open Access. În ce-l privește pe primul, el mai poate fi numit și „cercul vicios al cercetării“ – ca cercetarea ta să fie recunoscută, ea trebuie să ia în considerație studiile relevante în domeniu, iar ca studiile să fie relevante în domeniu (și să contribuie la avansul în carieră al autorului), ele trebuie să fi fost publicate în reviste sau la edituri care aduc multe puncte, reviste și edituri care taxează nu munca de peer-reviewing, ci propria reputație stabilită istoric. O taxează prin pretenția de a deține perpetuu drepturile de autor, prin prețurile prohibitive și limitarea suplimentară, practicată de unii, a accesului datorată nedigitalizare. Primii care au reacționat la taxarea în creștere pentru „indice de impact“ în America și Europa de Vest au fost bibliotecarii, în anii ’90, cînd fondurile destinate achizițiilor nu mai acopereau cererile mediului academic. Așa a apărut Open Access (OA), practica furnizării de acces nerestricționat la versiunile online ale articolelor publicate de revistele academice peer-reviewed, în curs de extindere și asupra monografiilor academice și a capitolelor de volume, colective sau de autor. Există acum o presiune a mediului academic spre implementarea la scară largă a OA, fie prin extinderea numărului de publicații în regim OA (gold OA), fie prin crearea unei baze de date unice (în momentul de față există mai multe arhive OA în care autorii își pot face publice materialele – ceea ce se numește green OA –, de regulă sub licență Creative Commons), însă foarte puțini finanțatori (publici) – de pildă, National Institutes of Health din Statele Unite, însă nu știu nici unul în Europa – cer explicit ca rezultatele cercetărilor susținute de ei să fie accesibile în mod gratuit. În mod cert, CNCSIS-ul românesc, cu tot cu ale sale granturi, nu pretinde așa ceva. (Modelul financiar al editării OA e ceva complex, combinînd taxa de publicare asigurată din fondurile de cercetare cu publicitatea și granturile directe.)

Motivul pentru care monopoliștii actuali ai indicelui de impact luptă, dinăutru sau dinafară, în contra OA este schimbarea pe care această practică începe s-o aducă – un studiu din 2001 arată o creștere spectaculoasă a numărului de citări pentru articolele în regim OA comparativ cu cele apărute în publicații cu abonament. Iar monopoliștii indicelui de impact încă nu știu cum să răspundă altfel decît prin întărirea monopolului.

Domeniul meu profesional care-mi solicită activități de cercetare, și anume, artele performative, e unul de extremă nișă, cu precădere în România, motiv pentru care traducerile – din texte teoretice fundamentale, ca să nu mai spunem din lucrări cu tematică restrînsă – sînt ca și inexistente. România e în etapa publicării scrierilor teoretice ale lui Wagner. Să dăm, deci, exemple din această arie academică, în condițiile în care un cititor român este dependent pînă la 100% de accesul la sursa originală, de pildă, anglo-saxonă. Conform unui studiu al OAPEN (Open Access Publishing in European Networks) prezentat în noiembrie 2010 la Lisabona, costul unei ediții de 500 de exemplare dintr-un studiu monografic din domeniul umanioarelor este, în medie, de 7.413 euro. Adică de 14,86 euro per exemplar. Rogue Performances. Staging the Underclasses in Early American Theatre Culture de Peter P. Reed (una dintre cărțile – studii monografice – pe care le puteai găsi pe library.nu), care are 264 de pagini și a apărut în iulie 2009, e vîndută de Palgrave Macmillan în Europa de Nord cu 60 de lire sterline (există doar în versiune hard cover). Nici un volum din seriile dedicate artelor performative la Palgrave nu e mai ieftin (dacă are o ediție paperback, ceea ce se întîmplă rar) de 20 de lire, echivalentul a 23,60 euro, aproape de două ori costurile de publicare (Palgrave Macmillan este o divizie a Macmillan Publishers Ltd., înregistrată în Anglia, deci să nu ne gîndim la costuri de import). Conform aceluiași studiu OAPEN, din cei 7.413 euro, costurile indirecte de personal ale editorului (secretare, șofer, recepționistă etc.) ajung la 1.550 de euro, în timp ce onorariile autorului sînt, în medie, de 1.067 de euro, doar tiparul fiind mai scump decît cheltuielile indirecte (1.650 de euro).

Din cartea lui Peter P. Reed, cercetării mele personale îi era necesar un singur articol – „Class, Patronage, and Urban Scenes in Tom & Jerry“ (Tom & Jerry – piesa de teatru a lui W.T. Moncrieff, nu desenul animat). Îmi era indispensabil? Nu. Dar pentru asta, trebuia întîi să-l citesc. Îl voi cita pentru că l-am putut citi grație library.nu. Dacă ar fi fost să cumpăr accesul la varianta online a acestui singur capitol în schimbul a doi euro sau să-l citesc oficial gratis, pentru că are deja doi ani, aș fi ignorat liniștită pomenitul library.nu.

Interesant este faptul că Oxford University Press, una dintre cele 17 edituri care au angajat detectivi privați ca să descopere identitatea proprietarilor library.nu și au obținut în instanță închiderea site-ului, este membră a OAPEN. Ceea ce, nu-i așa?, dă bine în comunitatea științifică. Însă e vorba, mai ales sau doar, de reviste, iar Oxford University Press (ale cărei cele mai importante publicații periodice privesc domenii în care avansul științific este extrem de rapid, iar schimbul de informații, esențial) acceptă exclusiv green OA, publicarea de către autor a versiunii finale a articolului în arhive (repositories) instituționale sau centrale, după minim doi ani de la apariția în revistă (imaginați-vă ce înseamnă 24 de luni pentru cercetarea în medicină); pot să publice materialul nerevăzut (pre-print) pe site-uri personale sau ale angajatorului doar dacă au făcut-o înainte de a primi acceptul revistei în cauză. Una dintre publicațiile Oxford University Press, Journal of the National Cancer Institute (JNCI), nu permite nici acest pre-print – prin urmare, articolul unui cercetător în domeniul cancerului apărut în această revistă nu va fi accesibil gratuit decît după cei doi ani menționați. Abonamentul la JNCI, versiunea printată și online, este de 1.223 de euro pe an, iar în spiritul asigurării accesului cercetătorilor din țări în curs de dezvoltare, varianta online a tuturor revistelor e gratuită pentru organizații din Guineea-Bissau, Haiti, Kirghistan etc.

Metode de acces la cunoaștere vor exista mereu. Dar nu am văzut pînă acum pe nimeni în România să susțină practica OA sau să-și pună textele, academice sau nu, la dispoziție în mod gratuit, nici măcar cei care deplîngeau moartea library.nu, cu excepția CriticAtac. Mai mult, recent Dilema veche furnizează conținutul online contra cost, cu argumentul tocmai al calității sporite a acestui conținut. Pînă la urmă, cine ar trebui să experimenteze sentimentul de vinovăție?

forest park medical center
how to fix the red ring of death
native american culture
2000 nissan maxima
kohls printable coupons

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole