Cu ocazia celor 25 de ani de Independență a Republicii Moldova publicăm din volumul apărut recent:
Vasile Ernu – Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi, Editura Cartier 2016.
Interviu cu Vitalie Sprânceană
Cu Vitalie Sprânceană ne-am cunoscut cum mă cunosc mai nou cu mai toţi tinerii din noua generaţie: on-line. O perioadă ne-am „întreţinut” în spațiul virtual, după care ne-am regăsit și în spaţiul „fizic”, așa cum stă bine unor oameni pasionaţi de critică socială și politică. Pot spune că deja ne leagă o mulţime de lucruri, proiecte și chiar o prietenie la care ţin. Este unul dintre oamenii care nu m-au dezamăgit (încă) niciodată. Tot ce face și scrie încă tânărul intelectual Vitalie Sprânceană stă sub semnul optimismului și progresului. Dacă astfel de oameni se mai nasc în satele din Basarabia, încă nu-i totul pierdut.(VE)
— Dacă eu sunt ultima generaţie de „copii sovietici”, tu cu si- guranţă ești prima generaţie de copii care s-au maturizat în statul postsovietic RM. Care este genealogia ta? Povestea…
— M-am născut într-un sat din centrul Moldovei, de lângă Telenești. Familia mea este una obișnuită – mama, copil de țărani, a studiat la un colegiu de comerț în centrul raional, după care a lucrat o vreme vânzătoare la magazinul de stat din sat. ulterior a lăsat magazinul și a mers la gospodăria colectivă (colhoz), unde a lucrat într-o brigadă de viti- și pomicultură. Tata, fecior de țărani și el, a apucat să meargă la o școală de șoferi, după care s-a dus la armată. Și-a făcut serviciul militar în republica Democrată Germană (fapt de care era mândru, la fel cum era mândru și de cele câteva cuvinte germane pe care le-a învățat acolo și pe care ni le zicea cu diverse ocazii). Pe urmă s-a întors în sat și a lucrat o vreme în colhoz ca șofer. După nu știu ce accident rutier minor, mama s-a speriat că tatei i s-ar putea întâmpla ceva și tata a fost convins să lase șoferia și a mers în brigada de construcție a colhozului – o unitate ce executa diverse lucrări pentru comunitate –, unde a lucrat până la desființarea acesteia. La sfârșitul anilor ’80, satul era un șantier în lucru – pentru prima oară se construia un drum central asfaltat (eu nu l-am prins pe cel de glod, doar pe cel pietruit), alături de școala construită încă în anii ’50 se ridica o sală sportivă și o cantină modernă, tocmai fusese inaugurată și o grădiniță nouă (de fapt, fac parte din prima generație de copii care a mers întâi la grădinița veche a satului, apoi, peste doi ani, în grădinița nouă). Tata participa activ la toate aceste construcții, iar eu îl vedeam pe toate șantierele și mă mândream cu el. Când s-au terminat construcțiile (satul meu totuși a fost norocos că a reușit să le ducă la capăt până la prăbușirea urSS – alte sate n-au fost atât de norocoase și deseori vedeam, în multele călătorii prin țară, clădiri nefinisate: case de cultură, școli, grădinițe), tata a trecut și el în brigada agricolă. Așa încât, reiese că, deși au încercat câteva traiectorii profesionale diferite de cele ale pre- decesorilor lor, părinții mei au sfârșit totuși prin a deveni agricultori, ca și tot neamul de până la ei…
Din generația mai veche de rude, bunicul pe linie maternă, Ghe- orghe, a fost un caracter de anvergură. Îndărătnic și încăpățânat, dar totuși bun la inimă, modest și cumpătat, însă totuși rezilient, bunicul era un ghem întreg de contradicții. născut în 1924, era primul fecior în familie. A fost luat la război împotriva naziștilor, iar după înche- ierea ostilităților a mai făcut un an de armată sovietică în regiunea Leningrad, care fusese decimată de război (și despre care îmi povestea ulterior diverse istorii). S-a întors acasă în plină foamete (nu doar că a supraviețuit-o, dar, tot în perioada aia, a cunoscut-o și pe bunica, pe care cică chiar a salvat-o din ghearele foamei și au întemeiat împreună o familie). Toată viața a muncit ca și căruțaș în colhoz și a fost un om credincios, și a mers mereu la biserică, chiar și în perioada în care asta era interzis (îmi amintesc că pe la sfârșitul vieții sale, cu prilejul uneia dintre vizitele obligatorii pe care le făceam ori de câte ori ajungeam în sat, i-am zis bunicului că eu sunt ateu. „Dumnezeu cu tine”, mi-a răspuns, mai în glumă, mai în serios, bunicul). Bunicul a citit toată viața (de fapt ca și tatăl său, străbunicul Pantelimon pe care l-am prins foarte puțin – se născuse în 1900 și a murit în 1991 – și puținele amintiri ce le am cu el țin de un bătrânel uscățiv, care citea ziare cu niște ochelari mari pe prispa casei), ținea minte o mulțime de poezii și cântece și avea un simț foarte acut a ceea ce el numea „omenie”.
Între oamenii ăștia am crescut eu și cu ei am făcut primii pași în viața adultă.
— Cum te-a prins căderea comunismului? Mai degrabă, nu cum te-a prins pe tine, ci pe întreaga ta comunitate din care vii? Ce a însemnat ea pentru tine?
— Eu nu țin minte momentul „căderea comunismului”, adică nu îmi amintesc un moment anume al vieții mele sau al familiei ori chiar al comunității noastre în care, dintr-odată și pe neprins de veste, să fi înțeles că s-a prăbușit o lume… Majoritatea lucrurilor pe care acum le legăm, retrospectiv, de prăbușirea comunismului s-au întâmplat treptat și pe durata unei perioade mai lungi de timp. unele dintre ele – deficitul de mărfuri – începuseră mai devreme (familia mamei mele avea ramificații în trei sate învecinate și dacă în unul dintre cele trei magazine apărea ceva „deficitar” – haine, mobilă, tehnică – mama era sunată imediat de vreo soră/cumnată/verișoară și mergea încolo să prindă prețioasa marfă). Alte fenomene, precum prăbușirea rublei, hiperinf lația, începutul proceselor de privatizare, s-au întâmplat mai târziu decât data oficială a prăbușirii comunismului, așa încât, mai degrabă decât un moment exact, eu îmi amintesc de o perioadă de câțiva ani buni căreia îi zic, în mintea mea, „prăbușirea URSS”…
Din perioada aia îmi amintesc și un interval de timp în care cele două lumi coexistau în același timp și spațiu. Dau un exemplu: bunica pe linie paternă, o femeie care a supraviețuit foametei crâncene (când și-a pierdut tatăl!) și a trebuit să crească, împreună cu mama sa, alți trei copii mai mici, era foarte religioasă și încerca să ne ia la biserică și pe noi, nepoții. Voia să ne pună de mici pe o cale pe care ea o considera ca fiind cea bună.
Recunosc că pe mine mă interesa locul ăla plin de oameni și forfotă care era biserica, impresionat fiind, probabil, și de acea explozie de religiozitate care îi cuprinsese pe adulții din jurul meu (toți vorbeau de Dumnezeu, își făceau lacom cruci, înălțau răstigniri, sfințeau biserici), așa că mergeam cu plăcere la slujbe. Tot pe vremea aia găsisem niște cărți religioase, pe care le răsfoiam cu mare interes și bunica mă vedea deja preot… Întâmplarea însă face că drumul spre biserică trecea pe lângă „Luminița”, librăria mică din sat, ridicată de sovietici prin anii ’70 ca parte a unui efort de a moderniza și ilumina (de unde și numele
„Luminiță” pe care l-am întâlnit, pentru același tip de instituții, și în alte țări ale fostului lagăr socialist – Polonia în primul rând). Copilul din mine, care citea avid tot ce era în biblioteca școlii, normal că se interesa și de cărțile noi ce apăreau la „Luminiță”. Cărțile erau foarte ieftine și mai era o loterie din care obligatoriu câștigai o carte, deci banii pe care mi-i dădea mama pentru lumânări mergeau pe cărți. Așa ajungeam la biserică cu 1-2 cărți în geantă: mă ascundeam lângă o fereastră și citeam cât dura slujba. În biserică am citit „O călătorie în lumea șahului” a lui Mihail Sadoveanu, o carte cu coperta lucioasă care mă atrăgea în lumea numerelor. Tot acolo am citit și „Legendele Olimpului” ale lui Alexandru Mitru. Bunica se uita cu îngăduință – pentru ea era bine că nepotul merge la biserică regulat și că ascultă slujbele. Biserica era un loc de lectură sigur. Pe urmă am decis totuși că pot citi cărțile și acasă, mai ales când am început să citesc cărți care m-au îndepărtat de biserică. Dar îmi stăruie în minte acel moment când „Luminița” și biserica, două simboluri ale două lumi diferite, coexistau pașnic, la 200 m una de alta. (ulterior „Luminița” s-a închis și s-a transformat într-un bar obișnuit ce vinde țuică, pâine, hârtie igienică și detergenți.) Primii ani de după prăbușirea comunismului au însemnat, pentru mine și pentru familia mea, o perioadă de mari nevoi. Economice în primul rând: părinții lucrau la colhozul care era pe cale de dispariție și nu își primeau salariile cu anii. Supraviețuiam cum puteam – pe timp de vară mama mergea la piața de la Orhei unde vindea păstăi. Toamna adunam nuci din pomi sădiți generos la fiecare margine de drum, le spărgeam, iar iarna vindeam miezul la Orhei sau chiar la Chișinău… Părinții majorității colegilor mei făceau același lucru… Ori de câte ori mă gândesc la acele vremuri, îmi vine în minte iarna anului 1995, una lungă-lungă. Iazul care desparte satul meu (Coropceni) de satul vecin (Suhuluceni) a înghețat de prin noiembrie, iar pe la sfârșitul lui ianuarie cineva a făcut un produf în gheață pentru a prinde „pește de-o zeamă”, cum ziceau mai târziu sătenii. A fost mai mult decât pentru o zeamă – la gaură s-a strâns o mulțime de pește dornic să respire oxigen… Zeci de săteni au ieșit și ei atunci pe gheață și au făcut produfuri. Peștele venea, mult-mult. Mergeam și noi, copiii, cu o plasă asemănătoare cu cea de prins f luturi, căreia îi ziceam ciorpac: ședeam lângă gaura de gheață și culegeam ușor peștii care veneau să respire. Mama mergea zilnic la piață la Orhei și vindea peștele prins. Așa ajungeam să avem bani gheață în familie, căci cu restul – hrană în primul rând – ne asigura pământul ce-l aveam și animalele ce le creșteam pe lângă casă…
Un alt moment ce a marcat schimbul regimurilor pentru familia și comunitatea mea a fost reapariția animalelor de casă, vacile și porcii în primul rând. În ultimii ani ai urSS, familia mea trăia un mod de viață semiurban: laptele, ouăle, legumele conservate și brânza le cumpăram de la magazin, carnea de pui o luam de la mașinile de la avicolă, care treceau săptămânal prin sat și vindeau pui de tip broiler, pe care mama îi tăia imediat… Când s-au schimbat vremurile, au apărut găini, gâște, rațe pe lângă casă, apoi, într-o seară tomnatică de pe la începutul anilor ’90, a apărut și o vacă, pe urmă alta. Sistemul de agricultură industrială se prăbușise, țăranii reveneau la agricultura de subzistență.
— În perioada ta de studenţie toată lumea pleca la studii în România, care putea fi un pod de legătură spre școlile occidentale. Moscova nu mai era de mult atractivă. Tu cumva ai mers pe altă cale. Ai făcut podul de lansare prin Bulgaria. Ce a însemnat asta? Cum se vedea RM din Bulgaria?
— Avem și o urmă moscovită în familia extinsă – un unchi, fratele tatei cel mai mare, a mers la Moscova, la Harvard-ul uniunii Sovieti- ce – universitatea „Mihail Lomonosov”, unde a făcut un doctorat la Facultatea de Istorie tocmai în momentul în care URSS se năruia…
Mă atrăgea ideea să merg „afară” deja după clasa a 9-a. românia era destinația cea mai atrăgătoare – așa a făcut un coleg de clasă, dar ai mei s-au gândit că aș fi prea tânăr și fragil pentru o asemenea aventură.
Bulgaria nu a fost vreodată un vis al meu anume (despre țara aia știam că produce trandafiri la Kazanlâc și că a avut, la începutul anilor ’90, o bestială echipă de fotbal) și am ajuns acolo cumva din întâm- plare. De fapt, cu jumătate de an înainte să absolvesc școala medie (Moldova avea pe atunci două sisteme de învățământ preuniversitare paralele – unul cu școli medii și altul cu licee –, și la universitate se ajungea cu o diplomă a oricăruia dintre ele), citisem un anunț într-un ziar pentru adolescenți că universitatea Tehnică din Chișinău organi- zează olimpiade republicane la chimie, matematică și fizică. Cei care primeau diplome de gradul 1, 2 sau 3 urmau să fie înmatriculați fără examene și fără taxe la universitate. Perspectiva era ademenitoare, așa că am mers și eu vreo trei sâmbete la rând, într-o lună de februarie, la Chișinău, la aceste olimpiade. Am prins o mențiune la fizică și o diplomă de gradul 3 la chimie. Aveam asigurat loc la universitate, cu cămin și bursă, încă din luna martie a anului în care absolveam, așa că nu-mi băteam prea mult capul de viitor. (Ca să fiu onest cu mine, nu am avut niciodată un singur vis profesional – când eram mic, am vrut o vreme să mă fac medic și am citit destule cărți de biologie și ana- tomie, pe urmă mă bătea gândul să devin scriitor, pe urmă învățător, profesor la universitate, inginer de mașini, astronom.)
Vara am mers totuși prin oraș la câteva universități să văd ce oferte au ele… M-am oprit la universitatea de Stat, la Facultatea de Științe Politice. Ăia făceau politologie, o disciplină tare cool și eu mi-am adăugat-o în minte ca opțiune.
Tot în perioada campaniei de admitere am fost la universitatea Tehnică la repartizare și am af lat că fusesem distribuit ca student la Facultatea de Industrie Alimentară, specialitatea Panificație… Brutar? Mi se părea interesant, dar mama mea cocea pâine fără diplomă de inginer, așa că mi-am luat actele și am mers la universitatea de Stat.
La Comisia de admitere aveam pe cineva care m-a informat că pot face Științe politice nu neapărat în Moldova (ori românia), ci și… în Bulgaria. Exista o înțelegere între Guvernul Moldovei și Guvernul Bulgariei pentru un schimb de studenți. Am depus actele pentru Bul- garia și așa am ajuns în Sofia, la universitatea Sveti Kliment Ohridski. Era prima mea ieșire în afară (dacă nu pun la socoteală o excursie de jumătate de zi la Iași, pe care am făcut-o cu școala când aveam vreo 15 ani) și mi-a fost destul de greu la început. nu știam deloc bulgară – aveam noroc că era printre noi un tip de la Taraclia care știa ceva și care ne scria pe o fițuică tot felul de chestii ca să ne descurcăm: să cumpărăm pâine și alimente, să purtăm mici conversații necesare… Tot el a mers cu noi (eram eu și un alt tânăr de la Ialoveni) prin vreo 10 birouri la universitate ca să rezolvăm procedurile birocratice de cazare etc…
La dorul de casă și o oarecare neadaptare la viața urbană (eu trăisem până atunci exclusiv la sat) se mai adăugase și o cruntă sărăcie: tipul de la Ialoveni nu-și luase niciun ban cu el, iar eu aveam vreo sută de dolari, bani imenși pe atunci, pe care mi i-au dat părinții. Cu banii ăștia am trăit vreo două luni, până ne-au venit primele burse…
Moldova și Bulgaria erau deja pe vremea aia două lumi total di- ferite… Pe vremea urSS, republica Socialistă Bulgară era atât de apropiată de uniunea Sovietică, încât i se zicea, mai în glumă, mai în serios, a 16-a republică a urSS. Legăturile erau foarte bune – când în sat a ajuns vestea că eu voi merge în Bulgaria, s-au găsit vreo cinci oameni care fuseseră anterior acolo, în excursii școlare sau universita- re… Când eu am mers acolo însă, în anul 1999, legăturile acestea erau rupte de vreo 10 ani cel puțin. Dintre colegii mei bulgari de la univer- sitate nimeni nu vizitase vreodată Moldova (ulterior, vreo trei colegi mi-au zis că părinții lor au trecut prin Chișinău cu varii ocazii, tot în perioada socialistă) și nimeni nu prea știa ce e cu țara aia… Auziseră că e săracă, că ar exista o mică populație bulgară acolo și cam atât.
— Ai ajuns la școală în SUA. Ce a însemnat asta pentru un tânăr venind dintr-o ţară mică, ajuns în „centrul lumii”?
— SUA a fost o experiență aparte, din mai multe puncte de vedere. Întâi, pentru că am ajuns prima oară în America relativ târziu – aveam deja 27 de ani, când am pășit prima oară pe pământ american. Eram oarecum format ca adult și deseori mă gândesc că aventura mea ame- ricană ar fi fost radical diferită dacă aș fi mers pe la 15 sau la 17 ani… Atunci când vine vorba de Statele unite, cred că e cazul să vorbim de
Lumile Unite ale Americii – statul ăla e o altfel de țară decât celelalte.
În SUA contează enorm unde stai, adică locul fizic concret (chiar dacă mitologia curentă zice că te găsești în țara mobilității și mișcării). Eu am avut un fel de noroc să nimeresc în nordul Virginiei, chiar lângă capitala Washington DC (ultima stație de metrou a orașului), în una dintre regiunile cele mai af luente ale SuA. Acolo era localizată universitatea.
Locația mea (dar și punctul de intrare – veneam ca student, nu ca muncitor ilegal) îmi oferea o anumită perspectivă asupra SUA: studiile mă ancorau într-o lume academică educată, progresivă, dar foarte izolată de restul lumii și deci foarte diferită de aceasta. E drept că am călătorit mult – la Vest și la Est, la Sud și la nord –, dar viza turistică și viza de reședință (adică călătoria și traiul cotidian), cum zice celebrul banc, sunt lucruri total diferite.
Când zic că SUA reprezintă o adunare interesantă de lumi, mă refer și la faptul că, spre deosebire de Europa pe care o cunosc eu (mai ales cea de est), unde statul-națiune tinde să asimileze prin omogenizare (pe alocuri forțată!) grupuri cu profil lingvistic și etnic diferit, SUA e o comunitate de enclave – religioase, etnice, lingvistice, rasiale.
În SUA poți trăi toată viața în cadrul comunității tale lingvistice- culturale-etnice-religioase fără a cunoaște engleza (unul dintre ban- curile despre comunitatea de imigranți sovietici din Brighton Beach, new York, se referă anume la această trăsătură: fiind întrebat de ce nu cunoaște engleza, un emigrant rus ar fi răspuns: „Păi, eu în America nu mă duc. Adică nu părăsea granițele comunității sale”). Enclavele nu sunt doar culturale, ci și economice – majoritatea grupurilor etnice susțin întregi circuite economice de mâncare etnică, haine și obiecte etnice. E posibil, în plin new York, să te îmbraci, să mănânci și să trăiești ca un rus, moldovean, bulgar, chinez, coreean etc.
Desigur, enclavele astea nu sunt așezate pe o linie orizontală, ci sunt ordonate vertical, pe o ierarhie ce are locuri prestigioase și locuri de- favorizate (pentru a da un exemplu: enclavele de culoare – ghettourile sunt radical diferite, mai ales ca bunăstare, de alte enclave).
Experiența mea americană, retrospectiv, a avut o consecință majoră – ea m-a deprovincializat. (Știu că asta ar suna paradoxal pentru unii care s-au obișnuit să perceapă SUA ca o țară oarecum provincială, în sensul unei autoretrageri în grijile ei și a unei ignoranțe totale față de alte părți ale lumii.) universitatea americană este însă un centru de cunoaștere global – pe de o parte, ea adună material de studiu din toată lumea, iar, pe de altă parte, aceasta interpretează și elaborează scheme comparative sau modele care sunt testate apoi în toată lumea. Desigur că pretenția de a construi concepte și teorii pentru tot restul lumii ține de un im- perialism metodologic nejustificat (și abia în acest sens putem vorbi de un provincialism – a crede că toate modelele ce funcționează pe populații americane sunt valide și pentru alte populații din lumea mare). Desigur, modul în care adună datele despre cealaltă parte a lumii este, de foarte multe ori, deficient – ca să dau doar un exemplu: la câteva conferințe despre Moldova și spațiul postsovietic am întâlnit așa-ziși experți pe acest spațiu (unii dintre ei autori de studii și articole chiar) care nu știau, dintre limbile din zonă, decât rusa – și pe aia într-un mod foarte sumar.
Însă e adevărat că, la varii lecții despre mișcări sociale, drepturile omului, economie globală, exemplele pe care le studiam veneau din contexte radical diferite, precum Mexic, Brazilia, nigeria, Africa de Sud, Filipine, Singapore, China, Rusia, India, Australia etc. (A se compara cu provincialismul universităților moldovenești pentru care unica străinătate despre care se vorbește este… Europa de Vest și SUA.) Am mai suferit o deprovincializare – la un alt nivel, la nivelul tra- iului cotidian. Or, diversitatea și contactul cu alteritatea era imediat, era prezent și la nivelul cotidian. Spre universitate mergeam într-un autobuz în care mai călătoreau indieni, chinezi, pakistanezi, hispanici (categorie ce adună încă alte vreo 10 etnii și naționalități). În casa la care stam cu chirie mai locuia un chinez și un student din Oman. Legumele și fructele le cumpăram dintr-un magazin sud-coreean, în care vânzătorii vorbeau o engleză foarte sumară și cu care, de cele mai multe ori, ne înțelegeam doar prin semne. Personalul tehnic de la uni-versitate – sanitari, îngrijitori, tehnicieni – era compus din filipinezi. Pe șantierele de construcții pe lângă care treceam zilnic munceau de regulă mexicani… Interacționam zilnic, în zeci și zeci de feluri, cu oameni care arătau diferit, se îmbrăcau diferit, mâncau și credeau altfel decât mine.
— Revenind la RM. Cum reevaluezi tu acum experienţa sovietică pentru RM? Ce înseamnă ea pentru tine și comunitatea din care vii?
— Eu nu am trăit decât foarte puțin în uniunea Sovietică – doar primii 7-8 ani de viață, așa că amintirile mele sovietice sunt destul de puține. Eram copil și îmi amintesc de copilărie, iar în ea, să fiu sincer, nu prea era loc de regim politic. Pentru prima oară am făcut cunoștință cu latura politică a țării mele prin 1989, când am fost „înrolat” în octombrei. Țin minte că a trebuit să învăț cu această ocazie nu știu ce reguli speciale de comportament pe care le-am recitat la un matineu solemn pe 22 aprilie, ziua de naștere a lui Lenin.
Ni s-au dat atunci niște steluțe metalice aurite, cu colțuri rubinii și care aveau în mijloc chipul copilului Volodia ulianov (Lenin) ni s-a zis să le păstrăm cu grijă. Eram copii și desigur că partea cu păstratul a fost cea mai dificilă – ne hârjoneam pe coridoare, ne cățăram prin merii din grădina școlii și pierdeam steluța aia. Eram întrebați a doua zi: unde vă este steluța și mințeam că am lăsat-o acasă, că e prinsă la altă haină, că acum 5 minute era în piept, dar trebuie să fi căzut pe undeva.
I-am zis într-o zi mamei de chestia asta și ea a rezolvat-o în mod înțelept, cumpărând vreo 10 steluțe deodată, pe care le luam câte una. Nu am mai ajuns la treapta imediat următoare – să fiu pioner – pentru că exact în anul în care trebuia să primesc cravata roșie, ziua lui Lenin a fost înlocuită cu Ziua Pământului și în loc de ceremonie festivă și cravată roșie ne-am ales cu o lecție plictisitoare despre ierburi.
Orice discuție a perioadei imediate de după prăbușirea uniunii Sovietice trebuie să pornească, în opinia mea, de la faptul că acest in- terval de timp a fost, cum ziceam mai sus, unul dur și plin de lipsuri. Iar asta a inf luențat extrem de mult percepția retrospectivă asupra experienței sovietice. În mod evident, văzută dinspre o familie care prin anii 1999–2000 nu avea bani cash (circuitul formal – salariul – era blocat, căci părinții munceau oficial la gospodăria colectivă, dar nu primeau niciun fel de bani la mână, ci doar produse naturale – cereale, struguri etc., așa că rămânea circuitul informal – transformarea pro- duselor naturale în bani lichizi, chestie pe care fiecare o făcea pe cont propriu), dinspre o familie pentru care supraviețuirea, inclusiv fizică, era la ordinea zilei, în fine, dinspre o familie care trăia într-un sat în care energia electrică se dădea din două în două ore (din acest motiv, familia noastră nu a avut ani buni televizor și frigider – se stricaseră și nu erau bani de altele) – din această perspectivă, e evident că socialis- mul apărea ca un teritoriu istoric al abundenței (chiar dacă, de dragul adevărului, trebuie spus că, în a doua jumătate a anilor 1980, deficitul de mărfuri era la el acasă în sistemul socialist.) E adevărat că a fost greu și mai înainte – bunicii mei abia de au supraviețuit o foamete la mijlocul anilor ’40, însă după asta, în URSS, problema supraviețuirii fizice și a comodităților de bază părea soluționată. Generația părinților mei era, probabil, prima generație care nu a avut o copilărie prea dificilă.
În acest sens, cea mai bună politică antisovietică pe care autoritățile din Moldova independentă ar fi putut s-o facă – pentru că oricum dădeau vina pe URSS pentru toate – ar fi fost să aibă grijă ca bunăs- tarea tuturor cetățenilor moldoveni să crească continuu. Asta ar fi tăiat mult din nostalgii.
Eu personal am purtat (și încă mai port!) această perspectivă comparativă inspirată din trăiri „de jos”, de la parterul vieții sociale, asupra semnificației experiențelor sovietice și postsovietice. nu exclud că, în alte grupuri – tot felul de businessmeni, intelectuali oportuniști, funcționari privilegiați – nivelul de viață a crescut semnificativ după căderea urSS și ei, câștigătorii schimbării, au avut doar beneficii și nu au niciun fel de regrete după lumea care s-a năruit. Pentru cei mai mulți din comunitatea mea însă, schimbarea lumilor a fost o catas- trofă economică (care a adus ulterior, prin emigrație masivă, și alte consecințe de ordin social, comunitar și personal)…
E adevărat că, din punct de vedere intelectual, am câștigat o anume libertate: libertatea de a vorbi, libertatea de a-ți exprima în public dezacordul, fără a-ți fi frică că vei fi pedepsit. E la fel de adevărat însă că această libertate a fost irosită inutil și chiar a ajuns, pe alocuri, să fie destul de neliberă.
Disponibilitatea de a discuta toate alternativele ori soluțiile pro- babile, libertatea de a critica și de a face autocritică s-a transformat, destul de rapid și din varii motive, într-un mod de gândire neliber și nerăbdător cu diferența în care lucrurile aveau dreptul să fie spuse doar într-un anume fel…
Așa s-a întâmplat, în mod evident, cu regândirea experienței so- vietice. Pe de o parte, unele grupuri de intelectuali și politicieni au încercat să impună o viziune unică în care experiența sovietică era una exclusiv rea, în care își aveau locul doar Gulagul, foametea de la sfârșitul anilor ’40, deportările, persecuțiile politice etc. Pe de altă parte, alte grupuri de intelectuali și politicieni încercau să impună un alt fel de viziune unică în care încăpeau doar eroismul poporului sovietic în războiul al Doilea Mondial, zborul lui Gagarin și progresul tehnologic, electrificarea și lichidarea analfabetismului etc. (să nu ne facem prea multe iluzii – ambele grupuri erau similare ca origini și proveneau din straturi privilegiate de intelectuali și funcționari sovietici). Altă caracteristică pe care aceste tipuri de gândire unică o împărțeau cu dogma unică sovietică era intoleranța lor la critică, contestare și nuanțare. Fiecare deținea un Bine absolut, căruia i se opunea un rău absolut ce trebuia persecutat fără cruțare…
În acest climat intelectual (și politic, de vreme ce această ceartă de idei nu a ținut niciodată exclusiv de domeniul istoriografiei sau literaturii, sau criticii sociale, ci a fost întotdeauna legată de f luxuri de bani, de acces la resurse și sprijin politic, de beneficii individuale sau de grup) nu am reușit niciodată, ca societate, să avem o discuție cât de cât coerentă, complexă și nuanțată despre perioada sovietică.
Avem nevoie, în mod cert, de o istorie incluzivă (în care să încapă întreaga experiență sovietică), una în care ar fi loc pentru deportări și pentru zborul lui Gagarin în cosmos, dar și pentru lichidarea al- fabetismului, electrificarea țării, construcția unui sistem de sănătate și protecție socială decent, pentru deficit dar și pentru construcția masivă de școli și grădinițe, pentru rentabilitatea agricolă dubioasă și pentru problemele ecologice ale agriculturii intensive, dar și pentru construcția de hidrocentrale și fabrici. Lucrul acesta e mai mult evident în falsele conf licte simbolice ce opun la 9 mai, an de an, diverse grupuri de moldoveni. unii zic categoric că e ziua Victoriei, alții afirmă la fel de hotărât că e zi de doliu și în loc de o discuție în care să încapă atât victoria cât și doliul, avem un marș politic al victoriei și unul la fel de politic al doliului, care se înjură reciproc, se amenință și pretind că ar deține unica interpretare validă a trecutului.
Ne lipsește, deopotrivă, și o istorie adecvată (și cuprinzătoare) a rezistențelor pe care le-au opus diverse grupuri de cetățeni moldoveni în fața logicii totalizante ale puterii sovietice (avem, deocamdată, istorii false în care „o poezie sau un roman”, zic scriitorii care inventează asemenea povești, au zguduit din temelii regimul. nu avem însă o istorie a rezistențelor politice la nivelul vieții cotidiene). De exemplu, un fenomen interesant și foarte original al rezistenței în fața politicilor religioase din rSSM până prin anii ’60, unul care nu a încăput încă în studiile ce se ocupă cu vremea aia, îl constituie preoții ambulanți, inși lipsiți de către Biserica Oficială de dreptul de a efectua servicii religi- oase ori fără certificatul de înregistrare la Comitetul pentru relațiile cu Biserica al rSSM. un fel de ilegaliști religioși ce umblau din loc în loc și botezau copii, cununau cupluri, sfințeau locuri sau instaurau răstigniri lă răscruci. Preoții ambulanți se mai făceau responsabili și de „ațâțarea” credincioșilor la acțiuni ce sfidează sau subminează politica antireligioasă a statului – mobilizează cetățenii să strângă semnături pentru deschiderea unor biserici în localitățile lor, asigură respecta- rea calendarului bisericesc ori se îngrijesc de patrimoniul bisericesc amenințat de demolare, închidere sau reutilizare. Alte documente relatează practici populare de rezistență contra secularizării de sus: ba muncitorii dintr-un sat adună bani pentru reconstrucția bisericii din localitate, ba colhoznicii din alt sat nu ies pe câmp două zile la rând, pentru că respectă „hramul”, ba preotul din sat nu vrea să dea cheile lăcașului, ba un altul rostește predici antisovietice la o înmormântare.
Într-un alt sat am auzit o altă istorie – un activist de partid a fost pârât că ar ține acasă icoane. A fost chemat să dea explicații la biroul sătesc și omul a explicat: nu pot să arunc icoanele din casă, deoarece nu-s ale mele, ci ale mamei… Partidul l-a lăsat în pace – „mamele” erau în afara dubiului…
Istoriile astea sunt multe și relevante, însă ele nu au fost încadrate într-o istorie generală a epocii, cu conformismul și rezistențele ei.
Până acum am avut în spațiul public cel mult o confruntare de reprezentări caricaturale și de „adevăruri cu caracter obligatoriu și cu pretins statut sacru” (uneori puterea politică a fost cea care a decis în privința sacralității ori în privința gradului de adevăr ce se conținea în fiecare „adevăr absolut”).
— Apropo, tu ai încercat să vorbești cu ai tăi despre ce a însem- nat pentru comunitatea lor experienţa României Mari? A rămas în memoria sau experienţa lor ceva din acea perioadă?
— Dintre cei foarte apropiați, bunicul Gheorghe, născut în 1924, a avut un contact direct și destul de îndelungat cu românia Mare. E adevărat că bunicul Gheorghe a și trăit suficient de mult (a murit în
2007), încât să povestească copiilor săi, dar și nepoților, despre acea vreme. Bunica Vera, soția lui, a murit în 1988, iar ceilalți bunei, născuți pe la mijlocul anilor ’30, erau prea mici pentru a ține minte ceva.
Bunicul Gheorghe rămăsese din românia Mare cu cele 4 clase faimoase – adică cu abilitatea de a scrie și citi (a răsfoit ziare până la moarte și a citit totul ce-i cădea în mână, de la cărți despre război la manuale de geografie), cu o mulțime de poezii și cântece pe care și le-a amintit toată viața și pe care ni le cânta cu diverse ocazii… uneori, bunicul pomenea și alte figuri ale acelei orânduiri: jandarmul, preotul, dar școala a fost cea care l-a marcat cel mai mult. Era la mijloc, cred, și o chestie oarecum magică: bunicul, alături de alți copii de vârsta lui, făceau parte din primele generații de copii de țărani care mergeau obligatoriu la școală. Cartea, acea lume inaccesibilă pentru ei până atunci (la 1920, îmi zicea un unchi, în sat, în afară de preot mai erau doi inși care știau ceva carte!), deodată își deschidea ușile pentru ei.
Pe de altă parte, e la fel de adevărat că bunicul, după asta, nu a mai făcut niciun fel de școală și a rămas cu cele 4 clase care i-au fost unica educație formală.
— Te implici foarte mult în mișcarea socială din RM, cum evalu-ezi tu această „tranziţie nesfârșită”? Tu chiar crezi că se mai poate realiza un stat funcţional RM?
— Eu am mari probleme cu conceptul ăsta de „tranziție”, cea mai importantă fiind că el presupune un fel de drum oarecum clar, dintr-o vreme/regim/sistem în altă vreme/regim/sistem. Băieții deștepți care au inventat conceptul „tranziție” aveau probabil exact asta în minte: o traiectorie obligatorie pe care urmau s-o parcurgă fostele state socialiste așa încât, într-o perioadă relativ scurtă, acestea să aibă o economie de piață funcțională (o prietenă, Dorina roșca, scria undeva că politicienii moldoveni estimau că tranziția va fi încheiată către anul 1995). Procesul s-a întins, iar între timp nici capitalismul, vorba poetului, nu mai e ce a fost (mai ales, după criza din 2009), iar multe țări care se apucaseră într-o nebunie să-l construiască, demolând în numele eficienței de piață sistemele de sănătate, protecție socială și educație, s-au prins că chestia asta duce în râpă și au mai recuperat, într-o formă sau alta, diverse mecanisme din celălalt sistem.
Cu așa-zisa tranziție moldovenească lucrurile sunt simple: ea s-a încheiat demult, chiar dacă nu în forma în care a fost livrată la început, ci în alta, mai perversă (dar unde e certitudinea că în spatele ambala- jului inițial nu se ascundea, de fapt, anume această formă perversă?). Să luăm aspectul economic – azi, economia de piață domnește în toate domeniile, inclusiv în unele în care ar trebui, după mine, să fie limi- tată: educația și sănătatea, în primul rând. Economia e compusă din monopoluri, străine și locale, care folosesc din plin cele mai avansate scheme de „optimizare fiscală și financiară” – off-shore, evaziune, tranzacții dubioase, scheme cu intermediari, protecție politică, lipsă de transparență, trafic de inf luență etc. Și la nivel politic lucrurile par oarecum încheiate: sistemul politic nu e unul retrograd, așa cum zic o mulțime de vorbitori plătiți din interior și din afară, ci unul postmodern, în care dominația de mult nu mai e politică, ci vine din domeniul economic care-l controlează strâns pe cel politic și în care mecanismele tradiționale de participare politică sunt manipulate după bunul plac al unui grup restrâns. Ingredientele sunt arhicunoscute: pede o parte, un sistem public subplătit și limitat în acțiune; pe de altă parte, o crâncenă retorică despre necesitatea reducerii acestuia; pe de o parte, control politic asupra instituțiilor statului, iar pe de altă parte, campanii mediatice și politice întregi în care este deplânsă slăbiciunea și ineficiența aparatului de stat și necesitatea de a recurge la soluții private. ruperea poveștii cu tranziția neîncheiată sau nesfârșită e primul pas pe care ar trebui să-l facem pentru a demara un proces de emancipa- re. Avem nevoie de o rebeliune epistemologică pentru a ne debarasa de concepte și idei care, nu doar că nu descriu adecvat situația, ci și contribuie la reproducerea dominației.
Din momentul în care vom abandona povestea tranziției și vom evalua situația curentă în termenii ei reali – ai unui sistem economic de tip capitalist, care erodează solidaritățile și creează inegalități și care e susținut de un sistem de dominație politică de clasă –, vom putea să găsim soluții potrivite pentru acest tip de dominație.
Aceste soluții există – noi forme de solidaritate, instituții noi care să fie construite de jos, forme de organizare și gestiune economică alternativă (nu partide, ci ample mișcări sociale; nu organizații rigide, ci structuri orizontale democratice de tip rețea), în baza unor practici precum bunurile comune etc.
— Care crezi că ar fi conflictele centrale ale politicii și societăţii moldovenești? Unde se pierde firul și apare această incapacitate de construcţie socială, politică și economică?
— Pe scurt: conf lictul central al politicii și societății moldovenești este unul de clasă. E o părere pe care mi-o asum cu toată seriozitatea.
Adevărata distincție între cetățenii moldoveni nu stă în identitatea lor etnică ori preferințele geopolitice (în cazul celebrului miliard furat au fost și vor fi sărăciți deopotrivă etnicii români, moldovenii stataliști și minoritățile, dar și europenii, și prorușii), ci în apartenența lor la o clasă (cea a oligarhiei plus camarilei ei sau cea a celor păgubiți și exploatați). Poți să nu ai încredere în sondaje – în republica Moldova ele-s făcute cu scopul de a promova lideri politici, nu de a af la părerea oamenilor. Însă la compartimentul cu întrebări deschise, alea la care respondenții vorbesc ce cred ei, de fiecare dată când sunt întrebați des- pre problemele cu care se confruntă, oamenii pomenesc de dificultăți și probleme economice.
Pe de altă parte, politicienii moldoveni, precum și clasa intelectual- mediatică ce îi deservește au reușit să disipeze acest conf lict real într-o serie de conf licte false pe tematici identitare și geopolitice. Lupta de clasă a fost transformată cu succes într-un război cultural, care păs- trează ierarhiile de clasă (a ce citi Panama Papers sau documentele privind furtul miliardului – toată clasa politică e acolo, indiferent de „culoare și orientare ideologică pretinsă”), risipește posibilele solidarități de clasă ce ar putea s-o amenințe și împiedică crearea unor fronturi largi de rezistență.
— Aţi pornit cu Petru Negură poate cel mai interesant proiect din ultimii ani, platforma de dezbateri: platzforma.md. Care este menirea și miza ei?
— Platzforma.md a pornit dintr-o frustrare și o… idee. Pe de o parte, era frustrarea că multe teme (despre unele dintre ele am vorbit mai sus) sunt trecute sub tăcere în spațiul public moldovenesc și în dezbaterile politice. Pe de altă parte, era ideea că bruiajul mediatic (și cel politic) pot fi depășite într-un singur fel: prin crearea unei noi surse media. Mer- geam pe o inspirație ce avea surse duble. Pe de o parte, găsisem o idee tare faină la zapatiștii din Mexic: nu detesta mass-media, ci încearcă să fii mass-media (Don’t hate the media, be the media). Adică, dacă nu ai parte de o mass-media corectă, atunci creează o mass-media nouă… Pe de altă parte, fusesem cândva inspirat de o figură a Solidarității poloneze, Jacek Kuroń, care afirma că, atunci când un regim opresiv nu îți oferă posibilități pentru a-ți exprima opinia și poziția, trebuie
să ți le faci singur…
Așa am procedat noi – am ales să fim media în loc (doar) să ne plângem că media e părtinitoare.
Platzforma a avut două mize mari: pe de o parte, să aducă în spațiul public teme neglijate sau ignorate cu bună știință (partea angajată a de- mersului). Pe de altă parte, să constituie acel teren oarecum neutru pe care să purtăm discuțiile dureroase: despre relațiile noastre cu semenii noștri de altă etnie, gen sau orientare sexuală, despre petele albe ale trecutului, despre fricile și complexele noastre. Am reușit? Am eșuat? noi nu avem sponsori (am prins o singură mică finanțare în cei trei ani), nu avem tiraje de justificat, scriem într-un ritm relativ lejer (trei ori pe săptămână), dar constant, avem un grup de cititori fideli – e un fel de succes și ăsta. Pe de altă parte, îmi amintesc că, atunci când în preajma alegerilor parlamentare din 2014 deconstruiam „povestea de succes a integrării europene” și demascam modul în care această construcție mitologică ajunsese să ascundă elementare practici de trafic de inf luență și corupție, multă lume ne-a sărit în cap și a zis că nu pricepem nimic. Azi, acest argument e deja unul banal la care toată lumea aderă. Faptul că multă lume ne „vorbește limba” e un fel de succes, zic eu.
— După 25 de ani de la căderea comunismului și dobândirea independenţei am impresia că intrăm într-un nou ciclu. Din păca- te, aceleași bătălii simbolice domină piaţa ideilor și a proiectelor. Aceleași bătălii „geopolitice”. Cum vezi viitorul RM? Independenţa, Unirea, UE, EurAsia? Încotro? Sau rămânem pe loc și încercăm ceva pe cont propriu?
— Eu nu cred că problemele actuale ale Republicii Moldova au soluții geopolitice (alta e întrebarea dacă acestea au cauze geopolitice și nu cred că avem vreo analiză credibilă în această privință).
Personal, am refuzat aproape întotdeauna să invoc argumente și cauzalități geopolitice în texte, luări de atitudini și alte forme de exprimare publică pe care le practic. Din două motive pe care le cred principiale. Pe de o parte, pentru că, dincolo de sofisticăreala pe care o pretinde, geopolitica nu este pentru mine o știință (nici măcar știință socială, ci poate doar un fel de „umanioară”, pe aceeași treaptă ca și teoria artei), iar instrumentele ei – interese, zone de inf luență – nu au caracter explicativ decât post-factum. E părerea mea (îmi asum simplificările extreme și, poate, o anumită expunere caricaturală) și e posibil să nu am dreptate, dar asta e întâlnirea mea cu geopolitica.
Pe de altă parte, și aici fac abstracție și de statutul metodologic al geopoliticii în studiul relațiilor internaționale, am o reluctanță „activistică” (sau „auctorială”, ca să folosesc un termen mai livresc) în a mă lansa în speculații politice: mi se pare că, din moment ce accepți că scenariul politic al unei zone/țări se scrie în altă parte (în alte părți), e foarte dificil să eviți senzația de neputință și de „ireme- diabilitate” a situației (și e ușor să aluneci în ispita de a arunca vina pe diverse forțe mai mult sau mai puțin obscure). Deci, e foarte greu să găsești motivație ca să te mai implici – ce rost are să faci ceva, dacă oricum alții controlează lucrurile? Anume din acest motiv – pentru a păstra intactă motivația mea de a mă implica și pentru a nu fi prins în disonanțe cognitive „activiste” – las geopolitica pe seama comentatorilor de serviciu ai guvernărilor. E un fel de autoamăgire, ați putea zice – cum să pretinzi că ceva (interesele unor țări, instituții internaționale, corporații) nu există, când ele de fapt există – dar e un fel de autoamăgire necesară…
E adevărat totuși că discursul public din republica Moldova, atât cel care vine din partea guvernării, cât și din alte zone – de la societatea civilă la mediul academic (nu pot să nu trec cu vederea o rușinoasă declarație a Academiei de Științe a Moldovei din campania electorală pentru locale în 2015, când „oamenii de știință” sugerau că votul pentru un candidat la funcția de primar al Chișinăului ar putea aduce tancuri rusești în republica Moldova, iar votul pentru celălalt candidat e o garanție de „integrare în Europa”), la biserică – e plin de „geopolitică” proastă. Adică de scenarii conspiraționiste, discursuri ultrasimplificatoare și, pur și simplu, părtinire asumată, toate deghizate sub retorică „geopolitică”. În felul ăsta, geopolitica a devenit un soi de explicație universală, un acoperiș ce adună tot felul de argumente, jumătăți de argumente sau speculații. Eu numesc acest tip de geopolitică toxică – ghilotină geopolitică, adică necesitatea de poziționare obligatorie a agendelor politice și civice autohtone față de axa geopolitică Est-Vest. Poziționarea funcționează atât pentru inițiativele „progresiste” – mișcările feministe și pro-LGBT, grupurile ecologiste și cele de apărare a drepturilor omului sau libertății presei (care se identifică, într-o proporție covârșitoare, cu Vestul), cât și pen- tru mișcările „conservatoare” – grupurile tradiționaliste care militează împotriva drepturilor pentru LGBT, mișcările religios-conservatoare (care se identifică de regulă cu Estul).
Această obligativitate a referințelor geopolitice se face responsabilă de faptul că cel mai important capitol din programul politic al parti- delor moldovenești nu este cel economic, nici cel social, ci cel care ține de politica externă (partidele se autodefinesc mai întâi ca proeuropene sau proruse și abia după aia, pro-politici sociale sau pro-libertatea businessului!). În același mod, „alegerea geopolitică” condiționează și conținutul celorlalte capitole din programul partidelor: atitudinea față de familie și morală etc.
Ghilotina geopolitică nu este un blestem sau un destin inevitabil, ci doar o mașinărie politică pusă în uz de către așa-zisele elite politice pentru a face electoratul (cetățenii) guvernabil(i). E un mecanism ce construiește alienare jos, la nivelul cetățenilor de rând, pentru a susține afinități „sus”, la nivelul grupurilor de interese economico- politice. Mașinăria e susținută de un angrenaj complex de discursuri mediatice (mâna Moscovei, presa cumpărată sau constrânsă, legiuni de bloggeri și postaci pe rețele de socializare, analiști și experți de ser- viciu), practici și aranjamente instituționale (modul de funcționare a legii partidelor, descentralizarea etc.), poziționări politice, construcții intelectuale etc…
Această ghilotină geopolitică trebuie demontată. Aceasta ar trebui să fie misiunea principală a discursului critic.
Viitorul îl văd internaționalist (din acest motiv, unirea cu ro- mânia mi se pare o soluție falsă). Văd noi posibilități de a construi solidarități transnaționale, de a asambla, bucată cu bucată, un fel de societate civilă globală (dacă capitalul poate fi global și poate circula cu ușurință, de ce nu ar face la fel și practicile de solidaritate?), de a gândi, împreună cu alți oameni de pe alte continente, alte moduri de organizare economică ce ar fi echitabile.