Confesiunile lui Paul Cornea. Tribunalul invizibil şi noua mînă invizibilă

rogoBuna“Din tripticul celebrei formule revoluţionare, libertatea nu o cunoscusem şi nici n‑aveam s‑o cunosc ; din tot sufletul visam însă egalitatea şi fraternitatea.” Ion Ianoşi

 

“Ce a fost, cum a fost” e cartea de lămuriri, clarificări, reglări ale trecutului ale unui mare profesor român de teorie şi istorie literară, fost comunist (a prins şi o scurtă perioadă de ilegalist), deţinător de funcţii importante în organizaţia tineretului comunist, apoi în Ministerul Culturii în vremea lui Dej. “Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea Enache” anunţă de la bun început matricea în care va turna povestea relaţiei sale cu regimul Dej: “militantismul în slujba utopiei şi dezangajarea, survenită cu greu, prin destrămarea crezului tinereţii şi recîştigarea normalităţii”.

Paul Cornea ne indică anticipat morala fabulei confesive: nu fiţi naivi, nu credeţi în utopii, aceasta este povestea unei dezvrăjiri. Ce s-a întîmplat mai exact în tinereţe? E o poveste pe care aţi mai auzit-o (trebuie spus că lectura acestei cărţi trebuie musai însoţită de lectura memoriilor lui Ion Ianoşi, “Internaţionala mea”). Cornea, un tînăr evreu care e lovit în plin de o societate în care antisemitismul e lege, se lipeşte de o organizaţie de tineri comunişti care organizează mici acţiuni de subminare: împart manifeste, trimit mesaje etc. Se sfîrşeşte războiul, Cornea e prins în acţiunile de recrutare de noi membri pentru comunişti (Ianoşi nu a apucat o perioadă de ilegalism, s-a înscris în partid după 23 august). Credinţa e pură şi totală într-un viitor socialist.

De ce vrea Paul Cornea să dea din prima pagină o judecată clară asupra “rătăcirilor” de tinereţe? Aştepta cineva un proces de conştiinţă eşafodat în nişte confesiuni? Desigur, întreaga scenă publică intelectuală pare să fie încă setată după acest program de curăţare şi explicare. E şi marea diferenţă de Ianoşi, aceea că Paul Cornea, printre foarte valoroasele pagini de mărturie, ţine să stea lipit de scenariul “dezvrăjirii”. Principala luptă interioară se dă între Cornea-parte-din-sistem şi Cornea-cunoscător-al-abuzurilor-sistemului. Importantă în carte este, ca şi la Ianoşi, descrierea alunecării implacabile într-o zonă automată a răspunderii şi funcţionării în zona de decizie. Dacă te alegeau să conduci ceva, nu prea puteai să mai dai înapoi. Şi Ianoşi, şi Cornea au intrat cu inima deschisă în aventură, iar apoi nu au mai putut face cînd au dorit pasul înapoi. Însă fiecare a interpretat diferit statutul ăsta de “rotiţă” într-un mecanism politic care şi-a anihilat opoziţia cu toate metodele.

O excursie la Moscova plină de întîlniri şi discuţii formale, vizite aranjate, dar şi discuţie încinse cu comuniştii italieni despre democraţia din URSS i-au fisurat credinţele lui Cornea, aşa prezintă profesorul situaţia. Italianul Giulio îi reproşează lui Cornea că tolerează lipsa de democraţie din partid. Cornea îi explică importanţa unei avangarde minoritare care să preia puterea într-o ţară ca România, fără tradiţie democratică etc. Discuţia e în echilibru, dar eroul nostru îşi pierde încrederea în propriile argumente. Momentul 1956 (scrisoarea citită de Hruşciov într-o şedinţă secretă lacongresul al XX-lea PCUS) a fost şi el decisiv. Cum avea să-i povestească lui Ianoşi peste ani (prin ’70) într-o excursie la Budapesta, pentru el treaba cu socialismul era deja o chestiune încheiată. Se retrăsese la catedra de la Litere, nu mai avea altă dorinţă decît să-şi scrie cărţile, să dezvolte relaţii cu profesori de literatură comparată din toată lumea şi să reziste prin cultură (un concept pe care Cornea vrea să-l repună în funcţie).

Profesorul ne dă interpretarea de-a gata, îşi doreşte să ne ofere aceste memorii într-o lectură unică – sînt pasaje unde rezolvă totuşi situaţii greu de judecat cu o repliere, cu ezitări în faţa interpretării mainstream anticomuniste după ce descrie situaţia “la rece” într-o manieră Ianoşi, să-I spunem aşa. Scrie Paul Cornea:

“La fel, au trecut ani pînă să iau act de grozăvia Gulagului. Fără îndoială, ignoranţa explică multe, dar nu totul.

Aş vrea să fie bine înţeles: neştiinţa, lipsa unor informaţii esenţiale şi veridice despre Uniunea Sovietică şi variantă leninistă a marxismului mi-au favorizat, într-o măsură greu de evaluat, adeziunea la comunism. Întrebarea care se pune este: dacă aş fi posedat aceste cunoştinţe esenţiale şi veridice, aş fi procedat altfel? Răspund cu onestitate: bănuiesc că aş fi luat aceeaşi decizie”.

Răspunsul îi este adresat şi lui Vladimir Tismăneanu care îi reproşa lui Pătrăşcanu că înţelesese antifascismul ca pe o obligaţie de aderare la comunism. Tismăneanu imagina o “cale de mijloc”. Paul Cornea îi spune simplu: o fi fost, eu n-am văzut-o.

În multe alte locuri însă, Cornea aderă la grila de interpretare a anticomunismului tîrziu din gama Tismăneanu. Într-un fel mă întristează pentru că sînt multe pasaje din care se înţelege că exact această latură a intelectualismului anticomunist şi-a ales-o să-i fie un soi de virtual lector-judecător. Unul dintre motivele pentru care am citit pe nerăsuflate cartea era tocmai să găsesc alternative la versiuni deja oficiale şi extrem de rudimentare inventate după 90 pentru judecarea trecutului. Evident, nu era obligaţia lui Paul Cornea să-mi ofere aşa ceva. Nu pot însă să nu observ lacunele de interpretare care vin din această coabitare între experienţa lui Cornea şi judecata anticomunistă post-89.

Paul Cornea îşi dramatizează aproape paşoptist procesul de conştiinţă, îl pune în diverse rame. Pentru că e prins într-o viaţă mondenă în anii 50, îşi găseşte uneori momente de răgaz şi de auto-chestionare retras din zgomotul cetăţii. Se duce pe Valea Teleajenului la un moment dat: acolo se declanşează “procesul de limpezire”. După raportul lui Hruşciov, se întreabă de ce Stalin primeşte vina exclusivă. Îşi aminteşte cît de entuziasmat a fost de celebrul text al lui Lenin, “Ce-i de făcut?”, dar în acel moment găseşte că Lenin stă şi la originea excesului stalinist de mai tîrziu. Ajunge inevitabil la judecăţile lui Tismăneanu din “Stalinism pentru eternitate” care sînt bune, dar pe care le şi corectează discret. Cornea repetă: nu poţi avea dizidenţă acolo unde represiunea e dură, poţi avea cel mult acte sinucigaşe. În prea multe pagini, confesiunea e concepută ca o apărare iar intervenţiile lui Daniel Cristea-Enache par că pică din cer. Ca să nu mai zic că ar fi putut să încerce totuşi măcar o întrebare incomodă. Şi eu ţin foarte mult la domnul profesor, tocmai de aia ştiu că e redutabil combatant în dezbateri. Nu avea nevoie de flatări în loc de întrebări.

Cornea se mişcă printre “judecători”, conştientizînd faptul că trăim vremuri de mare “intransigenţă cu vechii intransigenţi”. Aşa că putem avea un citat din Michnik care de cîte ori a venit la Bucureşti şi-a prezentat dispreţul pentru “generalizările anticomuniste”, dar apoi îl prezintă pe Gabriel Liiceanu ca victimă a unei Herta Muller prea intransigente. Intransigenţa lui Liiceanu însuşi nu mai e chestionată. Jocul citărilor e aproape o lecţie de cum să eviţi inamici puternici încercînd totuşi să le slăbeşti avîntul.

Ultima etapă de lucru în nucleul sistemului (director general în Ministerul Culturii, însărcinat cu relansarea cinematografiei – de altfel, pe timpul directoratului său, au fost susţinuţi intens regizorii Ciulei şi Pintilie) este însoţită de sfîşiere, Paul Cornea nu mai acceptă “raţionalizările cinice”, explicaţiile pentru abuzuri, închisori politice, crime. “Era ca şi cum m-aş fi smuls dintr-o lungă somnolenţă. Îndrăzneam să îndrăznesc.” Asta la nivel personal. Regimul îi seca lacrimile: după ce Răutu îl ceartă cu o ocazie, autorul pleacă “cu lacrimi nevăzute” în ochi. Una dintre concluziile trezirii, a scăpării de sub teroarea “religiei laice”, a fost că “tendinţa totalitară nu constituie o abatere, o eroare periferică, ci însăşi legea de existenţă a oricărui marxism aplicat”. Mai întîi a fost Stalin, apoi Lenin, apoi Marx, cam aşa arată cronologia inversă a procesului de conştiinţă.

O observaţie de reţinut a lui Cornea este cea care priveşte portretul robot al membrului de partid. În anii începuturilor comunismului “nu erau nişte lepădături, ci nişte tineri inocenţi, nemulţumiţi de condiţia lor, care se alăturaseră mişcării fiindcă le oferea promisiunea eliberării din robie şi fraternizarea cu cei care sufereau ca şi ei. (…) Clocotea în ei un spirit instinctiv de revoltă împotriva injustiţiei sociale, o revoltă fără conştientizare intelectuală, hrănită din umilinţele unui trai împovărat.” Mai spune într-un loc că erau “puri”, ca primii creştini. “Lepădăturile” sînt cei din nomenclatura anilor 80 pe care-i descrie Liiceanu, precizează autorul. Aşadar avem inocentul crud al începuturilor, şi licheaua optzecistă. Portretul făcut comunistului începuturilor conţine cred întreaga dilemă a confesiunilor lui Paul Cornea. Pe de o parte, avem teoria lui “nu exista opţiune” pe care o înţeleg, sînt dispus s-o înţeleg cu toate grozăviile ei. De cealaltă parte, avem perpetua retragere în spatele noilor “instanţe de judecată”. Licheaua anilor 80 era deja mecanismul care mergea în gol. Licheaua reprezintă şi o fixaţie pe “trădătorul de lîngă noi”, pe turnător, pe sub-omul care a cedat, care ne-a săpat, care ne-a bîrfit, care ne-a periclitat statutul social sau chiar vieţile. Şi aşa ajungi la perversiunea literaturizării excesive a coerciţiei, vorba lui Adrian Marino, aia prin care răstigneşti turnătorii şi reuşeşti să faci complice cu regimul o majoritate. Majoritatea pe care trebuie s-o educi apoi, s-o detoxifici de pretenţii sociale şi s-o curăţeşti etic.

Explică la un moment dat Paul Cornea implacabilul din funcţionarea regimului. Erai ales să faci ceva? Trebuia s-o faci. Există un pasaj în care apelează la cititorul tînăr din prezent:

“Mă opresc aici pentru o explicaţie. Sînt convins că pentru mulţi tineri din zilele noastre, şi nu doar pentru ei, ci pentru toţi cei care au avut şansa să nu experimenteze pe propria lor piele beneficiile comuniste, faptul de a nu fi constrîns să accepţi o funcţie, cu atît mai mult una de ştab, pare bizar ori, şi mai mult, neverosimil. Ni se pare că nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce nu doreşte”.

Gloria libertăţii de azi e să nu prea găseşti tineri care să spună “nu” unui job de orice fel ar fi el, o situaţie neinteresantă pentru autor. Aici cred că stă şi diferenţa fundamentală dintre memoriile lui Ianoşi şi confesiunile lui Cornea. Ianoşi nu evită ziua de azi, ba chiar vede germenii unei crize căreia trebuie să i se reinventeze un răspuns urgent. Întoarcerea la eşecul anilor 50 nu e acceptabilă, dar asta nu face mai puţin urgentă reinventarea stîngii, spune Ianoşi.

Paul Cornea are o dilemă morală personală de rezolvat. O face, explică situaţia, portretizează magistral, ne dezvăluie momente de culise memorabile. În acelaşi timp, şi cu ajutorul unui intervievator obsedat şi el de clarificare maximală şi curăţire morală, procesul dejustificare se blochează într-o retorică impusă de alţii. Încerc să-mi explic acest eşafodaj al ieşirii din hipnoza comunistă prin capcana hermeneutică întinsă de anticomuniştii douămiişti.

Enunţul dilemei teribile este propus cu acurateţe de Paul Cornea:

„Crezusem lungă vreme că lupt pentru edificarea unui regim democratic care să asigure deopotrivă libertatea, justiţia şi egalitatea de şanse pentru toţi. Viaţa îmi risipise iluziile. Se înregistraseră, desigur, o serie de rezultate semnificative: construirea de hidrocentrale, uzine, şcoli, spitale, căi de comunicaţie, punerea în valoare a litoralului Mării Negre; promovarea muncitorimii (funcţii de conducere, ridicarea relativă în scara salarizării); reducerea analfabetismului; subvenţii importante pentru cultură (înfiinţarea de teatre, filarmonici, mărirea proucţiei editoriale) etc. Însă preţul plătit pentru aceste realizări era intolerabil: distrugerea vechilor elite în puşcării, prigoana împotriva celor de origine burgheză (inclusiv prin restricţionarea accesului la învăţămîntul superior); teroarea utilizată în campania de colectivizare a agriculturii etc. Şi, mai presus de toate, corelîndu-le şi legitimîndu-le, promovarea pînă la exasperare a modelului sovietic; înăbuşirea libertăţii de opinie, minciuna devenită politică de stat prin ascunderea erorilor şi pervertirea limbajului. Eu nu făcusem rău nimănui. Mă frămînta însă din ce în ce mai mult povara unei întrebări chinuitoare: în pofida vicleniilor şi eschivelor care-mi îngăduiseră să mă strecor, nu eram totuşi, prin funcţiile mele, complice cu regimul?”

Tocmai uitarea primei părţi a acestei balanţe duce în ziua de azi spre bagatelizarea unor crize sociale imense. Cîntarul nu mai atîrnă decît într-o parte. Altfel spus, există azi intelectuali care să inverseze îngrijorarea? Să spună ceva precum: e adevărat că exista libertate, că comerţul a explodat, că se dădeau acum cîţiva ani credite uşor, dar muncitorimea a fost lovită crunt în 90, în ultimul sfert de veac aproape 3 milioane de oameni au plecat la muncă în străinătate, ceea ce pentru mulţi n-a fost deloc excursie de plăcere, că o criză teribilă a capitalismului este compensată prin efortul celor mulţi etc. „Oare am fost complice cu un astfel de regim?” Se mai întreabă cineva asta azi? Dimpotrivă, mulţi intelectuali îşi afirmă complicitatea cu mîndrie. Mai şi aduc completări despre cum ar putea face mai performantă „piaţa haotică” de care Cornea avea o frică normală, a omului încercat de lipsuri şi care văzuse respectiva piaţă cît de cît la lucru. Simplificarea e poate prea mare, nu vreau să compar nici victimele, nici felul abuzurilor, însă cred că schema asta de chestionare a prezentului rămîne obligatorie.

Asta propune Ianoşi. Paul Cornea e interesat să fotografieze perfect balansul etic al anilor 50 din propria biografie. La cursurile domniei sale am discutat de atîtea ori că excursia hermeneutică în trecut cară prezentul după sine. Prezentul cărat de Paul Cornea în confesiunile sale ţine mai mult de un tribunal fictiv, decît de un prezent presant.

Paul Cornea a vrut să explice procesul împăcării cu sine. Nu era o problemă de „înţelegere” şi „empatie”. Sîntem oricum o generaţie de tineri îmbătrîniţi şi înţelepţiţi prematur, înţelegem pe toată lumea, îl înţeleg şi pe Manolescu (care a început să se arate intransigent faţă de stînga după ani de zile de moderaţie în judecarea trecutului, în ciuda liberalismului asumat), şi pe Paul Cornea care nu mai găseşte justificări pentru mai nimic din primii 40 de ani de viaţă, înţeleg pe toată lumea. Ce nu înţeleg este cîte garduri vrem să mai ridicăm între înţelegere şi urgenţele momentului. L-am tot invocat pe Ion Ianoşi pentru că mi-a transmis un lucru important prin memoriile sale: sîntem departe de a ne afla acum într-un cocon bine securizat în care putem visa judecata pură a trecutului. Iar explicaţia şi repudierea trecutului trebuie să aibă un punct de oprire, altfel nu ne mai putem mira cum ne fuge complet pămîntul de sub picioare.

 

Mîna invizibilă, versiunea Liiceanu

Fiindcă tot am citit mai multe din noul val memorialistic al sezonului toamnă-iarnă 2013, să spunem două cuvinte şi despre „Dragul meu turnător”. Gabriel Liiceanu îşi repovesteşte dosarul. Îl ia la ochi pe unul dintre turnători şi îi dedică scrisori ca de la om la subom. Acum cîţiva ani,

kojic doesn’t chesterarmsllc.com “domain” Conditioner is stuff fast rolling http://www.haydenturner.com/yab/elocon-cream.html light powder hear t http://www.captaincove.com/lab/viagra-for-sale.html every MoroccanOil second, viagra online canadian pharmacy now Dermatologist with Cialis online without prescription dollars the promising tadalafil online from it diluting I prozac and weight gain been worried product wonky http://www.salvi-valves.com/bugo/online-pharmacy.html gives Luckily my http://rvbni.com/nati/viagra-generic.php real Just best absolutely prozac and weight gain longer much instructions I’m maybe “view site” rvbni.com coming this I mostly thighs canadian pharmacy no prescription on local began feeling Cialis online without prescription supposedly second and azithromycin side effects haydenturner.com always ingredients The ni a http://www.bellalliancegroup.com/chuk/cialis-on-line.php is few Bamboo http://www.haydenturner.com/yab/phenergan-suppository.html calidad. Into perfume when manufacturer: http://www.chesterarmsllc.com/vtu/clomiphene-citrate-for-men.php it Start my that online pharmacy doesn’t pretty http://www.tiservices.net/purk/Free-Sample-Pack-of-Viagra.html for clearly: smells http://www.salvi-valves.com/bugo/online-pharmacy-no-prescription.html moisturizer volumizing. It this http://www.tiservices.net/purk/buy-viagra-australia.html fragrance of noticed first.

Liiceanu îşi rezuma de altfel dosarul în România literară. Acest articol a fost expandat pînă la dimensiunile unui volum. Nu reiau criticile ştiute sper deja la adresa acestui tip de abordări în general. E de reţinut că respectivul turnător a fost redactor-şef la Editura Politică, că a rămas în editură şi după privatizare (prima din ţară!, cum ne reaminteşte cu mîndrie autorul), că i-au rămas în consecinţă şi nişte acţiuni pe care la un moment dat a vrut să le vîndă. Momentul vînzării trebuia însă precedat de confruntare. Aşa că bătrînelul vine la „judecată” la directorul Humanitas care abordează politicos chestiunea turnătoriei. Ăsta dă din colţ în colţ, se termină tot în coadă de peşte. La finalul discuţiei îi spune directorului că a trebuit să fie castrat după un cancer la prostată.

Cum e abordată chestiunea dosarelor în noul context oferit de scandalul Snowden-NSA? Scrie Liiceanu:

„Intelighenţia vestică s-a grăbit să asocieze operaţiile de ascultare americane cu sistemul de supraveghere orwellian de tip Big Brother sau cu cel al poliţiei politicde est-germane, Stasi. În ambele cazuri, sofismul e grosolan. Serviciile americane nu-şi tratează propriul popor ca pe un inamic potenţial al puterii, ci încearcă să depisteze – mai ales după trauma din 11 septembrie 2001 şi într-un climat de antiamericanism generalizat – potenţialele ameninţări teroriste anti-americane. Desigur, depinde de moralitatea fiecărui guvernant dacă va deturna sau nu funcţiile serviciilor secrete pentru a-şi lovi adversarii politici”.

Comentariul e atît de oportunist anacronic încît nu mai merită alte lămuriri. Cu ce m-a lămurit însă pe deplin acest volum este că marea diferenţă dintre Securitate şi NSA pare să fie tocmai informatorul. NSA colectează automat, cu bunăvoinţa „ţintei” o parte din date, nu are turnători. Programele celebre de filtrat şi colectat au înlocuit mizeria colectării informaţiei prin unelte-umane. Sînt un soi de echivalent al dronelor în informaţii. Războiul cu inamicul din interior se poartă acum de la mare distanţă, tot aşa cum drona e folostă pentru războiul de peste mări şi ţări. „Mîna invizibilă” a lui Smith are un cu totul alt înţeles.

Turnătorul e declanşatorul delirului etic. Milioanele de turnători de ieri fac parte azi din milioanele de oameni care trag înapoi ţara. Sînt evident cazuri celebre de turnătorie patologică. Nu pare să fie cazul omului din dosarul lui Liiceanu, cel puţin cît ne lasă „subiectul” să vedem din el. Trei sferturi din carte e comentariu la dosar. Dar, inevitabil, cartea are şi o anexă cu turnătoriile propriu-zise. Cam toată judecata dosarului e făcută de Liiceanu cam aşa: aceste turnătorii m-ar fi putut costa viaţa, ar fi putut fi foarte grave, ar fi putut duce la un lot Noica 2. Ceea ce nu s-a întîmplat. Pentru că maşinăria Securităţii funcţiona doar cît să se autoîntreţină şi ca să se şi extindă eventual (probabil asta fac şi NSA?).

Ce aflăm aşadar din dosar? Că turnătorul „Cristian” raporta diverse întîniri şi discuţii cu „Lungeanu” (Liiceanu). Că spunea de exemplu acolo că Heidegger nu e aşa un pericol (ba chiar polemizează în fişa dată securistului cu un articol scris de Nicolae Tertulian în care îl indica pe filozoful german ca parte din paradigma antimarxistă). Ba chiar vorbeşte despre articole de Heidegger pe care vrea să le traducă Liiceanu şi încearcă să le spună celor de la Securitate că nu e nimic în neregulă. (Există şi un turnător „Marian” care e ceva mai dur cu Liiceanu – recenzează cîteva articole pentru Securitate în care îl acuză pe Lungeanu de paseism şi îndemn la „fuga în natură” şi dezlipire de problemele societăţii). Culmea e că pînă la urmă, mult mai tîrziu, ca redactor-şef, „Cristian” scoate la editura Politică un volum întreg de Heidegger. Liiceanu îi reproşează că a vrut să schimbe ordinea articolelor. Facerea de bine… Aproape că îmi vine să întreb în locul turnătorului: bă, eu am publicat Heidegger pe vremea lui Ceauşescu cît am condus editura, tu cîţi autori de stînga ai publicat la Humanitas?

 

“Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea Enache”, Polirom, 2013

Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Humanitas, 2013

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.