Comunişti “nativi” versus comunişti “moscoviţi”: strategii de reconstruire identitară a naţional-comunismului în România post-comunistă

coperta miturile politice in ro contempFragment dintr-un capitol apărut în volumul editat de către politologii Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu, Miturile politice în România contemporană, Institutul European, 2012

Introducere

Etapa incipientă a comunizării României reprezintă un subiect căruia deși i se dedică în ultimii ani tot mai multe lucrări și articole științifice, rămâne în continuare insuficient analizat pe filieră interpretativ-discursivă. Într-adevăr, majoritatea textelor care se apleacă asupra perioadei preiau necritic anumite clișee pe care le investesc astfel cu o doză ilegitimă de veracitate[1]. Unul dintre aceste clișee, care face obiectul capitolului de față, este acela al presupusei dualități între comuniștii români sau „nativi”, respectiv comuniștii străini sau „moscoviții” aduși la putere direct de către Uniunea Sovietică prin intermediul Armatei Roșii și exclusiv responsabili pentru regimul de teroare și privațiuni instaurat în perioada postbelică.

În acest capitol voi încerca să demonstrez falsitatea acestei distincții și tehnicile manipulative menite să obstrucționeze interesele subiacente acesteia. Miza postcomunistă a clișeului nativi/moscoviți constă în reactivarea național-comunismului maturat în timpul „epocii Ceaușescu”, convertit acum într-un naționalism virulent, extremist, cu tușe fascizante –  cu scopul de a obține din acest demers un capital de imagine care să poată fi valorificat uterior pe coordonate științifice, politice și ideologice. Dualitatea nativi/moscoviți, sau teoria grupurilor, cu alte cuvinte, posedă deci o structură tripartită, fiind alcătuită dintr-un discurs științific (istoric), unul politic și unul ideologic. Cele trei discursuri sunt evident complementare și, mai important, nu există independent, ca tipuri ideale weberiene, ci într-o permanentă relație de reciprocitate care le face, în diferite dozaje, superpozabile. Nu în ultimul rând, discursul istoric apare atât înainte cât și după 1989, la fel ca și cel ideologic, pe când cel politic intră în scenă, cel puțin oficial, după implozia regimului comunist.

„Devierea de dreapta”: o scurtă introducere

Pornind de la sprijinul de care au dispus partidele comuniste pentru a cuceri puterea, Chalmers Johnson distinge între regimuri comuniste „autonome”, care au preluat guvernarea prin forțe proprii, respectiv regimuri „derivate”, instalate la conducere de o putere comunistă autonomă, de obicei de Moscova[2]. Dacă regimurile autonome au fost doar trei la număr, Uniunea Sovietică, Iugoslavia și China, regimurile derivate, mult mai multe, au dat dovadă în același timp de mai multă fragilitate. Este și cazul comunismului românesc, impus direct de către sovietici și totalmente insignifiant ca forță politică în România interbelică. O consecință importantă a caracterului derivat al regimului comunist român în prima fază a existenței sale a fost aceea că întreaga elită politică a încercat, în ciuda disensiunilor care au animat-o, să câștige simpatia lui Stalin, indiferent de apartenența națională a membrilor săi[3]. Nu conta deci cât de români, evrei sau maghiari erau membrii eșalonului superior al PCR, ci cât de staliniști: corelativ, interpretarea naționalistă a conflictului dintre „autohtoni” și „moscoviți” a fost aplicată mai degrabă retrospectiv, pe măsură ce regimul de la București încerca să capteze bunăvoința populației printr-un discurs tacit anti-sovietic și aparent patriotic. Sigur, până în 1989 a fost păstrat canonul leninist care accentua caracterul „deviaționist” al foștilor lideri politici marginalizați, tușele naționaliste fiind menținute în subsidiar; de abia după revoluție s-au putut duce până la capăt consecințele antisemite și xenofobe ale acestei ipoteze interpretative.

Să ne oprim acum la conflictul politic propriu-zis. Încep prin a menționa că, odată ce procesul comunizării României s-a încheiat la începutul anului 1948 prin instaurarea republicii populare (RPR), disensiunile latente dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și susținătorii săi, pe de o parte, respectiv Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, pe de altă parte, au fost impulsionate[4]. Dej deținea funcția de secretar general al PMR, în timp ce viitorii săi adversari conduceau ministerele cele mai importante: Externele, Finanțele și Internele.

Ana Pauker, evreică originară din Moldova, reprezenta un simbol al comunismului internațional. La fel ca și Vasile Luca, de origine maghiară, și Teohari Geogescu, acesta din urmă român cu un stagiu de pregătire la Moscova mai scurt decât al „tovarășilor” săi – a activat în Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial, de unde s-a întors în toamna anului 1944, după ce România a părăsit forțele Axei în 23 august – pentru a contribui activ la subminarea monarhiei și a opoziției anticomuniste[5]. Pe lângă experiența pe care o căpătase în cadrul Cominternului, aceasta a adus în țară ca instrument propagandistic un batalion de soldați români deveniți prizoneri pe frontul de est și cărora le fuseseră inculcate principiile comuniste[6]. La finalul anilor ’40, Pauker era recunoscută neoficial drept liderul comuniștilor români, în ciuda faptului că Dej ocupa poziția de secretar general al partidului.

Fără a intra în amănunte, principalele acuze care i-au fost aduse Anei Pauker la începutul anului 1952, când Dej obținuse aprobarea Moscovei pentru a o elimina de pe scena politică[7] – au constat în tergiversarea procesului colectivizării, respectiv includerea în partid a sute de mii de foști membri ai Gărzii de Fier. Într-adevăr, în PMR s-au înscris numeroși legionari după încheierea războiului, dar această măsură a fost aprobată de întreaga conducere a partidului în vederea consolidării poziției politice și sociale a acestuia[8], fără a mai menționa că întreg procesul fusese controlat de activiști fideli lui Dej și orientat, cel puțin parțial, în beneficiul rivalului Anei Pauker[9]. Însuși Dej recunoscuse în 1950 că problema legionarilor din PMR era una „foarte grea” și că, „deși nu putem primi și ține în partid (…) foști legionari decât în mod excepțional”, pe marea majoritate, în special cei ce nu deținuseră funcții de conducere, „am reușit să-i reeducăm”. Deși susceptibili încă din punct de vedere ideologic, foștii membri ai Gărzii de Fier constituiau o prezență tacit acceptată în eșaloanele inferioare ale partidului de către întreaga conducere, în nici un caz numai de Ana Pauker. „E destul ca la 100 de oameni să fie un singur comunist adevărat, ca el să poată încadra toată masa” încheia Dej pe un ton de optimism militant[10]. Apoi, în ceea ce privește colectivizarea, Pauker a încercat atenuarea procesului deoarece, pe de o parte, conștientizase că țărănimea își dorea în acel moment pământ iar a nu îi satisface doleanța echivala cu intensificarea sentimentelor anticomuniste și a temerilor acesteia de colectivizare[11], iar pe de altă parte, propria experiență în Uniunea Sovietică o convinsese de neajunsurile acestui demers[12]. O colectivizare după modelul experimentat de către „fratele cel mare” avea șanse serioase să  cauzeze „nemulțumiri în țară” și să se întoarcă astfel împotriva regimului însuși, și așa cronic deficitar la capitolul popularitate[13].

În cazul ministrului de finanțe Vasile Luca, acestuia i s-a imputat o intolerabilă lipsă de atenție în gestionarea reformei monetare începută în vara anului 1951. Concepută ca măsură de a elimina de pe piață intermediarii care acumulaseră capitaluri speculând neajunsurile legate de aprovizionarea populației cu alimente și totodată de a neutraliza economiile populației pentru a o constrânge mai eficient să adopte directivele economice ale regimului, reforma a constat în devalorizarea monedei naționale la un raport de 1: 200 sau chiar 1: 400. Pentru a nu fi subminată, reforma urma să fie ținută secretă, însă o bună parte a populației a anticipat-o, grăbindu-se să își achite taxele și impozitele și să achiziționeze cât mai multe mărfuri de pe piață atâta timp cât moneda nu era depreciată[14]. Chiar și o parte dintre țărani și micii meșteșugari au refuzat să vândă produse statului la prețuri fixe, conștienți că vor fi plătiți în lichidități care urmau să își piardă valoarea[15]. Deoarece Luca atrăsese atenția asupra relativei inutilități a reformei, precum și a tensiunilor sociale suplimentare pe care le va cauza, Dej s-a grăbit să îi atribuie întreg eșecul. De menționat faptul că, la începutul anului 1952, Vasile Luca a fost primul cap de acuzare în procesul „deviației de dreapta” – în jargon leninist, atitudine insuficient de intransigentă în ceea ce privește urgentarea măsurilor de colectivizare și industrializare în vederea accelerării cu orice costuri a procesului „construirii socialismului”, cu alte cuvinte, pactizare indirectă cu „dușmanul de clasă” – strategie menită să ricoșeze, cel puțin indirect, în primă fază, asupra Anei Pauker[16].

Ca și în cazul reformei financiare din 1947, actuala reformă eroda masiv capitalul de imagine al lui Luca, și așa o figură impopulară. Desigur, ambele reforme au fost inițiate și coordonate de către Moscova, fapt care se pare că nu i-a convenit ministrului de finanțe al RPR, cel puțin în ultimul caz, acesta sugerând că poate coordona procesul și în absența consilierilor economici sovietici[17]. Ana Pauker și Teohari Georgescu l-au sprijinit, gest care a fost adus la cunoștința lui Stalin, nemulțumindu-l[18]. Prin simplul fapt că și-a manifestat sprijinul pentru Pauker și Luca, Georgescu, de origine română, un alt argument în defavoarea criteriului etnic de departajare a celor două tabere aflate în conflict – a fost marginalizat împreună cu aceștia, fără a fi însă exclus din partid. Ca ministru de interne, Georgescu, „în mâinile căruia era concentrat controlul organelor de represiune, ale securității statului și cadrele partidului” nu a fost considerat de către Dej o cantitate neglijabilă; dimpotrivă, îl transformau pe acesta într-un oponent „«mult mai periculos decât Luca»”, după cum se confesa secretarul general al PMR consilierilor sovietici[19].

Neutralizarea Anei Pauker este interpretată ocazional și consecință derivată din puseul de antisemitism (denumit oficial „cosmopolitism”) care a străbătut Uniunea Sovietică la finalul anilor ’40 și începutul anilor ’50[20]. Dar, după cum observă și Dennis Deletant, succesorul Anei Pauker, „Simion Bughici, evreu și el, dovedește că la mijloc nu a fost o măsură din cadrul campaniei antisemite în plin avânt, atunci, în celelalte state din Europa de Est”[21]. Cu toate acestea, în anii ’50 și ’60, se poate observa o reducere semnificativă a numărului de evrei care dețineau funcții publice[22]. Mai mult, un antisemitism latent devine detectabil în PMR chiar de la începutul perioadei de legalitate, făcându-și simțită prezența atât în rândul conducerii, cât și, mai ales, la nivelul eșaloanelor inferioare ale partidului, în marea activiștilor mărunți aflată într-o considerabilă expansiune. Fenomenul nu trebuie diminuat, dar nici supradimensionat: reprezenta pur și simplu o „parte a unei construcții politice”[23] în care nu deținea locul central, nefiind însă nici pe departe o „cantitate neglijabila”.

„Devierea de dreapta”  – înțeleasă în termeni leniniști ca „împăciuitorism”, lipsă de „intransigență revoluționară”, pactizare (in)voluntară cu „dușmanul de clasă” – a însemnat, ca și procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu[24], un conflict de natură politică și, în subsidiar, personală, între Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, având ca miză centrală atât dominarea integrală a partidului[25], cât și „coezivitatea elitei politice”[26], care va rezista astfel mult mai bine viitorului cutremur al destalinizării decât conducerile altor „democrații populare”, mai puțin unite. Secretarul general al PMR obținuse acum un ascendent incontestabil în cariera sa politică. Ana Pauker va fi arestată la începutul anului 1953, fiind eliberată la scurt timp după moartea lui Stalin; nu va mai primi însă nici o funcție de conducere în partid. Ginerele său Gheorghe Brătescu menționează că aceasta nu și-a făcut niciodată autocritica în interiorul familiei[27]. Vasile Luca, mai puțin norocos, va deceda în închisoare în 1963 în timp ce Teohari Georgescu a fost cu siguranță cel mai puțin afectat de răzbunarea lui Dej: nu va fi arestat dar va cunoaște o marginalizare extremă, intrând, până la moartea lui Dej, într-un total anonimat politic.

 Tipuri de discursuri

„Devierea de dreapta” nu este un episod istoric lipsit de ecouri contemporane. Așa cum am menționat la început, există trei discursuri interconectate referitor la ceea ce am denumit teoria grupurilor. Voi începe cu cel istoric nu pentru că ar fi cel mai important, ci pentru că dispune de cea mai mare vizibilitate și întindere în timp, conturându-se cu mult timp înainte de 1989, dar luând amploare în special după implozia regimului comunist.

Discursul istoric

În lucrarea O istorie sinceră a poporului român, Florin Constantiniu încearcă să acrediteze teza apartenenței etnice ca factor catalizator al grupului „deviaționiștilor de dreapta”. „Deși Gheorghiu-Dej vedea în Ana Pauker principalul său rival, în fapt, ea încerca să medieze în opoziția dintre Dej și violentul Vasile Luca, de care o lega însă statutul de minoritară etnică și anii petrecuți în URSS”[28]. Într-adevăr, personalitatea dificilă și ieșirile violente ale ministrului de finanțe contrastau în raport cu precauția și tactul politic de care dădea dovadă Dej și nu este exclus ca atitudinea lui Luca să fi facilitat planul secretarului general al PMR de a se debarasa de Ana Pauker începând cu el. Dar nimic nu îi „lega” pe viitorii „deviaționiști de dreapta” în afara unei conjuncturi politice de care vor uza pentru a se susține reciproc. Constantiniu recunoaște de altfel că cele două tabere se aflau în competiție deschisă pentru câștigarea bunăvoinței lui Stalin[29], dar nu extrage argumentul ultim al raționamentului, acela al configurării disputei pe criterii politice, nu etnice.

Mai sus amintitul Stephen Fischer-Galați consideră că Dej și acoliții săi au speculat lipsa de popularitate a Anei Pauker și a lui Vasile Luca în rândul populației, aceștia neparticipând la înlăturarea mareșalului Antonescu din 23 august și fiind direct asociați cu opresiunea sovietică[30]. După ce oscilează între „«naționalism»” și „«oportunism»” ca factori catalizatori ai taberei lui Dej, Galați optează în final pentru naționalism, avertizând însă că este vorba de un produs aseptizat ideologic, nu de „«naționalism burghez»”: „Naționalismul lui Gheorghiu-Dej avea rădăcini în convingerea că liderii români erau moștenitorii legitimi ai tradiției revoluționare românești și, de asemenea, executorii de drept ai ordinelor lui Stalin în România”[31]. În primul rând, trebuie menționat faptul că nu a existat niciodată o „tradiție revoluționară românească”: România interbelică a avut o mișcare de stânga realmente insignifiantă și un partid comunist care număra aproximativ o mie de membri[32]. Apoi, nu naționalismul reprezintă, așa cum am observat, factorul cheie al disputei consumate în 1952, ci politica sau, în termenii lui Galați, „oportunismul”. Așa cum subliniază Michael Shafir, Miron Constantinescu fusese un apropiat al grupării reunite în jurul Anei Pauker, chiar dacă s-a disociat de ea în ultimul moment, în timp ce „«moscoviți puri» cum ar fi Chișinevschi sau L. Răutu (ambii evrei, n.m.), s-au aliat cu Dej, cel puțin pentru moment”[33]. Cum se mai poate discuta despre naționalism în acest caz? La rândul său, Ghiță Ionescu atrage atenția asupra faptului că un grup de activiști basarabeni cu vechime, compus din Petre Borilă, Leonte Răutu, Dumitru Coliu, Pantelimon Bodnarenko, Emil Bodnăraș și mai sus amintitul Iosif Chișinevschi, a decis să îl sprijine pe Dej în lupta pentru putere; fără aportul lor, rezultatul disputei ar fi fost incert[34]. Avem de-a face deci cu bulgari, evrei și români aliați într-o conjunctură politică în care primau propriile interese, în niciun caz identitățile naționale.

Același Fischer-Galați mai susține faptul că Stalin i-ar fi însărcinat pe „moscoviți” să răstoarne regimul antonescian odată ce Armata Roșie ar fi pătruns în România pentru a trece astfel direct la sovietizarea țării. Etapa intermediară a  „democrației populare” ar fi apărut ca urmare a inopinatei lovituri de stat din 23 august la care au participat și „autohtonii” și care ar fi anulat planurile Moscovei în vederea unei stalinizări imediate. Mai mult, același plan ar fi prevăzut „«lichidarea» comuniștilor români încarcerați de regimul Antonescu, pentru a preveni formarea oricărei coaliții de guvernare înaintea sosirii Armatei Roșii și a comuniștilor «moscoviți» conduși de Ana Pauker, Vasile Luca și alți expatriați români, care își petrecuseră anii războiului în Rusia și care fuseseră aleși de sovietici ca viitorii conducători ai României”[35]. Un astfel de plan nu a existat niciodată. Chiar dacă Ana Pauker i-a reproșat lui Dej „rapiditatea” loviturii de stat, petrecută înainte ajungerii la București a Armatei Roșii[36], „moscoviții” nu au avut niciodată aprobarea Moscovei pentru preluarea puterii în partid. O dovedește din plin eliminarea lor politică din 1952. Nici problema „lichidării” comuniștilor aflați în țară nu s-a aflat vreodată pe agenda lui Stalin: Moscova a căutat mai degrabă să testeze întreg eșalonul superior al conducerii partidului, indiferent de apartenența etnică a membrilor săi, pentru a putea observa gradul de loialitate și promptitudinea cu care reacționa fiecare la sugestiile sau directivele Kremlinului.

La rândul său, David Floyd se pronunță pentru divizarea pe criterii etnice a elitei politice comuniste din perioada postbelică. Gruparea din jurul Anei Pauker ar fi fost sprijinită direct de Moscova – ipoteză, așa cum am observat, lipsită de veridicitate – impunându-și astfel concepțiile și prioritățile în partid; Floyd recunoaște însă, la fel ca și Constantiniu, că ambele tabere se arătau a fi, cel puțin la nivel oficial, la fel de staliniste[37]. Nu în ultimul rând, tipologizarea conflictului pe criterii etnice este susținută și de Titu Georgescu, care distinge în PCR-ul postbelic o facțiune „internaționalist-stalinistă”, având-o în frunte pe Ana Pauker, respectiv un „curent național” format din comuniști români care se împotriveau, pe cât posibil, completei aserviri a țării Uniunii Sovietice[38] – dar și de istoricii americani Joseph Harrington și Bruce Courtney[39]. Mioara Anton recunoaște că „devierea de dreapta nu lasă să se vadă o epurare pe criterii etnice”, dar asociază evenimentul cu derapajele anisemite care se desfășurau concomitent în Uniunea Sovietică[40] – o ipoteză falsă, așa cum am avut ocazia să constatăm în paginile de mai sus. Ion Rațiu subscrie la rândul său la divizarea protagoniștilor conflictului din 1952 în „moscoviți” și „autohtoni”, fără a menționa însă nimic depre instrumentarea apartenenței etnice a primilor[41].

Nu toți istoricii care au tratat problema sunt de aceeași părere. Astfel, pentru Michael Shafir, Dennis Deletant, Vladimir Tismăneanu, Liviu Țîrău sau Liviu Rotman, lupta pentru putere care a zdruncinat PMR și s-a soldat cu neutralizarea politică a celor trei lideri de partid cu stagii cominterniste a fost un haotică, în care taberele nu erau omogene, compoziția lor schimbându-se permanent (vezi cazul Miron Constantinescu, care a abandonat-o în ultima clipă pe Ana Pauker) în baza unor înclinații personale sau facilități politice, nicidecum datorită naționalității oponenților[42]. Dimpotrivă, afirmă fostul redactor-șef al Scânteii, Sorin Toma, Dej a început să fie apreciat la Moscova încă de când se afla în detenție (1933-1944) deoarece a inițiat relații strânse cu anumiți comuniști de naționalitate rusă sau ucraineană „condamnați pentru spionaj în favoarea URSS”. După 1948, mulți dintre ei au fost recompensați cu funcții de prim rang. Cel mai elocvent caz este acela al lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), care va fi însărcinat de Dej cu preluarea conducerii Securității[43].

 



[1] Vezi lucrările unor autori ca Mioara Anton, Florin Constantiniu, Stephen Fischer-Galați, David Floyd sau Titu Georgescu, citate pe larg în paginile următoare.

[2] Chalmers Johnson, „Comparing Communist Nations”, în Chalmers Johnson, (ed.), Change in Communist Systems, (Palo Alto: Stanford University Press, 1970), 1-32.

[3] Vezi Michael Shafir, Romania. Politics, economics and society. Political stagnationa and simulated change, (London: Frances Pinter, 1985), 35.

[4] Se poate ajunge la această concluzie doar comparând numărul de lucrări propagandistice publicat între 1947 și 1951 „dedicate activității revoluționare” a lui Dej, „față de una consacrată Anei Pauker și tot una lui Vasile Luca”. Sorin Șerban, „Ilegaliștii”, în Lucian Boia, (ed.), Miturile comunismului românesc, (București: Nemira, 1998), 143. Vezi și Galina Murașko, Albina Noskova, „Mecanismul represiunilor intrapartinice din România anilor ’40-‘50”, în Romulus Rusan, (ed.), Anii 1949-1953: mecanismele terorii, (București: Academia Civică, 1999), 404.

[5] Pentru o scurtă trecere în revistă a carierei politice a Anei Pauker înainte a ajunge la putere vezi Vladimir Tismăneanu, „The ambiguity of Romanian national communism”, în Telos, 60: (1984), 68.

[6] Alina Tudor-Pavelescu, Partidul Comunist din România în anii celui de al doilea război mondial, 1939-1944, (București: Arhivele Naționale ale României, 2003), 340-346.

[7] Robert Levy, „Did Ana Pauker Prevent a «Rajk Trial» in Romania?”, în East European Politics and Societies, 1: (1995), 164.

[8] Radu Ciuceanu; Corneliu Mihail Lungu, (ed.), Stenogramele ședințelor conducerii P.C.R., 23 septembrie 1944-26 martie 1945, (București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Arhivele Naționale ale României, 2003), 224.

[9] Stephen Fischer-Galați, The New Romania. From People’s Democracy to Socialist Republic, (Cambridge: M.I.T. Press, 1967), 39;  Ion Rațiu, România de astăzi. Comunism sau independență?, (București: Condor, 1990), 28-29.

[10] Camelia Moraru et. al., Stenogramele Ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. II, 1949, (București: Arhivele Naționale ale României, 2003), 610-611.

[11] Radu Ciuceanu, Corneliu Mihail Lungu, op. cit., 96.

[12] Robert Levy, Gloria și decăredea Anei Pauker, (Iași: Polirom, 2002), p. 82.

[13] Florin Constantiniu, Ioan Chiper, „Modelul stalinist de sovietizare a României (II)”, în Arhivele Totalitarismului, 3: (1995), 38.

[14] Gheorghe Apostol susține că Luca l-a însărcinat pe guvernatorul Băncii Naționale, Aurel Vijoli, „să comunice filialelor băncii din teritoriu procentul de schimb al monedei naționale”, compromițând astfel secretul care ar fi asigurat eficiența reformei financiare. Vezi Gheorghe Apostol, Eu și Gheorghiu-Dej, (București: Ediție de Casă, Regie Proprie, 1998), 91.

[15] Camelia Moraru et. al., Stenogramele Ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. IV, 1950-1952, (partea I), (București:  Arhivele Naționale ale României, 2006), 85.

[16] Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, (București: Curtea Veche, 2005), 201-202.

[17] Galina Murașko, Albina Noskova, „Mecanismul”, în Romulus Rusan, op. cit., 408-410; Mioara Anton, Ieșirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, (București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2007), 42-45.

[18] Florin Constantiniu, Diplomaţii români şi devierea de dreapta, (Bucureşti: Tritonic, 2003), 10-11; Cezar Stanciu, Devotați Kremlinului. Alinierea politicii externe românești la cea sovietică în anii ’50, (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2008), 78.

[19] Galina Murașko, Albina Noskova, „Mecanismul”, în Romulus Rusan, op. cit., 411.

[20] David Floyd, Rumania: Russia’s Dissent Ally, (London: Pall Mall Press, 1965), 51; Galina Murașko, Albina Noskova, „Mecanismul”, în Romulus Rusan, op. cit., 406, 414-415; Ion Calafeteanu, Scrisori către tovarășa Ana, (București: Univers Enciclopedic, 2005), 17; Kenneth Jowitt, Revolutionary Breaktroughs and National Development. The case of Romania, 1944-1965, (Berkeley și Los Angeles: University of California Press, 1971), 126; Lavinia Betea, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, (Dacia: Cluj-Napoca, 2001), 146-147; Jonathan Brent, Vladimir Naumov, Stalin’s last crime. The doctors’ plot, (London: John Murray, 2004).

[21] Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989,  (București: Humanitas, 1998), 65.

[22] Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă, 1944-1965, (Iași: Polirom, 2004), 156.

[23] Ibidem, 169.

[24] Vezi Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, (București: Curtea Veche, 2006).

[25] Michael Shafir, op. cit., 45-46; Stephen Fischer-Galați, op. cit., 39.

[26] Robert King, A History of the Romanian Communist Party, (Stanford:  Hoover Institution Press, 1980), 91.

[27] Gheorghe Brătescu, Ce-a fost să fie. Notații autobiografice, (București:  Humanitas, 2003), 243.

[28] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, (București: Univers Enciclopedic, 2002), 445.

[29] Florin Constantiniu, Diplomații români…, 10.

[30] Stephen Fischer-Galați, op. cit., 30.

[31] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al  XX-lea, (Iași: Institutul European, 1998), 144.

[32] Florin Constantiniu, Ioan Chiper, „Modelul stalinist de sovietizare a României (I)”, în Arhivele Totalitarismului, 2: (1995), 9-11; Emanuel Copilaș, „Politica externă a României comuniste: anatomia unei insolite autonomii”, în Sfera Politicii, 152: (2010), 90.

[33] Michael Shafir, op. cit., 35.

[34] Ghiță Ionescu, Comunismul în România, București: Litera, 1994, 246.

[35] Stephen Fischer-Galați, „The Communist Takeover of Rumania: A Function of Soviet Power”, în Thomas Hammond, The Anatomy of Communist Takeovers, (New Haven: Yale University Press, 1975), 310.

[36]Elis Neagoe-Pleșa,  Liviu Pleșa, Dosarul Ana Pauker, vol. I, (București: Nemira, 2006), 165-166.

[37] David Floyd, op. cit., 50-51.

[38] Titu Georgescu, România între Yalta și Malta, (București:  Casa de editură și presă ȘANSA S.R.L, 1993), 100.

[39] Bruce Courtney, Joseph Harrington, Relații româno-americane, 1940-1990, (Iași: Institutul European, 2002), 155-156.

[40] Mioara Anton, op. cit., 47-48.

[41] Ion Rațiu, op. cit., 27-30.

[42] Michael Shafir, op. cit., 35; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965,  (Iași: Polirom, 2001), 118; Denis Deletant, România sub regimul comunist, (București: Fundația Academia Civică, 2006), 129-130; Dennis Deletant, Maurice Pearton, op. cit., 177; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, (Iași: Polirom, 2005), 123; Liviu Țîrău, Între Washington și Moscova: România, 1945-1965, (Cluj-Napoca: Tribuna, 2005), 334-337; Liviu Rotman, op. cit., 158-159.

[43] Sorin Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, (București: Compania, 2004), 86-88; Dennis Deletant, Teroarea comunistă…, 119; Cezar Stanciu, op. cit., 75-76.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.