TEMA: Abdicări şi complicităţi între stat şi biserică
În data de 8 martie 2011, cu o majoritate covârşitoare, Camera Deputaţiilor a aprobat proiectul de lege privind parteneriatul stat-biserică în asistenţa socială.
Această lege reglementează finanţarea din fonduri publice a programelor iniţiate de culte pentru dezvoltarea şi derularea de servicii sociale şi acţiuni caritabile, precum şi pentru formarea şi instruirea corpurilor de voluntari care activează în domeniul asistenţei sociale.
Stând şi analizând un pic lucrurile, fără să vrei îţi pui întrebarea: oare această lege este atât de necesară încât PDL să se asocieze cu PSD şi PNL sau sunt şi alte motive ascunse care stau în spatele acestei acţiuni?
Până în momentul de faţă, asistenţa socială din România a fost ghidată de legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, care reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială în România. Nu intru prea mult în detalii în ceea ce priveşte asistenţa socială, dar mă simt nevoit să fac unele precizări.
Conform legii în vigoare: „Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (menţin această sintagmă pentru că aşa apare in lege) este autoritatea publică centrală care elaborează politica de asistenţă socială, stabileşte strategia naţională şi sectorială de dezvoltare în domeniul social, coordonează şi monitorizează implementarea acestora, susţine financiar şi tehnic programele sociale şi exercită controlul asupra acordării serviciilor sociale şi prestaţiilor sociale. În elaborarea strategiei naţionale şi sectoriale, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei se consultă cu autorităţile publice centrale şi locale care au responsabilităţi în finanţarea şi acordarea serviciilor sociale, precum şi cu reprezentanţi ai societăţii civile cu activităţi în domeniu”.
Ori acum ce se va întâmpla? Cultele religioase şi asociaţiile afiliate lor vor avea monopol pe aceste servicii finanţate de la bugetul de stat, ceilalţi ofertanţi de servicii sociale neputând aplica proiecte, din cauză că nu sunt afiliaţi unei unităţi de cult, cu toate că în România, conform Constituţiei (articolul 29, punctul 5), cultele religioase sunt autonome faţă de stat. Oare unde este această autonomie dacă acestea vor fi sprijinite din fonduri publice pentru a dezvolta servicii sociale?
În ultima vreme, am tot discutat cu diverse persoane pe acestă temă, unele au fost de acord cu punctul meu de vedere, altele, din contră, au încercat să-mi arate cât de benefice sunt acţiunile din domeniul social oferite de cultele religioase din România în general si mai cu seamă cele oferite de Biserica Ortodoxă Română.
Eu nu am susţinut niciodată faptul că Biserica (şi aici mă refer la toate cultele recunoscute pe teritoriul ţării) nu trebuie să se implice in acţiuni sociale sau că acţiunile pe care le-a întreprins nu ar fi de calitate, ba din contră, sunt salutare orice acţini ale căror rezultate fac ca viaţa persoanelor defavorizate să se îmbunătăţească chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp.
Ceea ce eu am susţinut şi voi susţine şi în continuare este faptul că NU este necesară o astfel de lege deoarece prin aplicarea ei se va îngrădi accesul unor persoane la serviciile sociale. Biserica, prin dogmele ei, nu poate accepta persoanele care sunt implicate în sexul comercial (vezi documentul „Faţa nevăzută a prostituţiei legalizate” disponibil pe site-ul Patriarhie Române la adresa: http://www.patriarhia.ro/_upload/documente/12537069741108278342.pdf), consumatorii activi de droguri (vezi referatul susţinut de părintele Emilian Vâlcu în cadrul Conferinţei “Drogurile legale şi ilegale, moarte sufletească şi trupească”) sau homosexualii deoarece aceştia au un comportament condamnat de Biserică.
Din momentul în care Biserica va deveni principalul ofertant de servicii sociale in România, tot efortul depus de către cei implicaţi în acestă activitate, în ultimii 10-15 ani, de a descentraliza serviciile şi de a crea centre de asistenţă integrată va fi irosit. Biserica nu are expertiza necesară să lucreze cu grupurile defavorizate, şi când mă refer la lucru, nu mă gândesc doar la crearea de servicii adresate acestora, ci mă gândesc la acele perioade din viaţa unei persoane marginalizate în care tu ca prestator trebuie să accepţi vulnerabilitatea şi comportamentul acelei persoane până în momentul în care aceasta decide să se schimbe.
Pentru a inţelege şi mai bine care sunt implicaţiile pe termen scurt şi lung ale acestui parteneriat o sa detaliez serviciile oferite consumatorilor de droguri.
Eu lucrez cu consumatori activi de droguri din Bucureşti şi nu imi pot imagina un serviciu oferit de Biserica Ortodoxă Română sau de oricare altă Biserică care să aibă ca scop reducerea riscurilor asociate consumului de droguri injectabile, având în vedere faptul că activităţile iniţiale sunt oferirea de echipament steril de injectare consumatorilor pentru ca aceştia să nu devin o sursă de infecţie cu HIV, hepatita B sau C, prin folosirea în comun cu alte persoane a seringilor sau practicarea sexului neprotejat.
Într-adevăr, în concepţia bisericii, consumul de droguri este o boală, dar abordarea lucrului cu consumatorii de droguri este centrată pe abstinenţă şi pe „transferul”, dacă vreţi, a dependenţei de droguri în dependenţa de Dumnezeu, abordare care funcţionează la foarte puţin consumatori de heroină. Încă odată, nu spun ca această abordare nu este bună, spun doar ca nu trebuie să fie singura pe care Statul Român să se bazeze. Este nevoie de cât mai mulţi ofertanţi de servicii sociale astfel încât, prin creşterea competitivităţii, să crească şi calitatea serviciilor oferite, şi nu invers, monopol şi servicii de o calitate îndoielnică sau nepotrivite nevoilor beneficiarilor.
Întorcându-ne la implicaţiile pe termen lung si scurt acestea ar fi următoarele:
1. Va exista o masă de persoane care nu va avea acces la serviciile oferite de biserică deoarece nu se va putea supune regulilor lor şi îşi vor continua comportamentele riscante fiind astfel un pericol pentru comunitatea în care trăiesc;
2. Încrederea altor persoane în serviciile respective va scădea şi astfel adresabilitatea va fi din ce în ce mai mică (cu cât un serviciu are reguli stricte şi destul de greu de respectat, cu atât numărul celor care vor accesa serviciul va fi mai mic);
3. Se va pierde personalul specializat în ani de zile în cadrul organizaţiilor nonguvernamentale şi serviciile de asistenţă socială ale consiliilor locale deoarece sustenabilitatea serviciilor adresate grupurilor marginalizate va scădea şi încet, încet aceste servicii vor dispărea;
4. Utilizarea resurselor financiare va fi deficitară în mare parte, intervenţiile nefiind centrate pe nevoile reale ale beneficiarului, ci pe nevoia identificată de la „Centru”
În loc de încheiere va adresez o întrebare:
Ce aţi prefera, o Românie în care lucrurile se fac doar dacă „dă Domnu’” sau o Românie în care fiecare dintre noi, ca cetăţeni ai acestei ţări, putem decide cum să fie îndeplinite lucrurile?
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 