Ciprian Șiulea: Bilanțul alegerilor în cinci puncte

Bilanţul măreţelor alegeri prezidenţiale, în cinci puncte mari şi late:

1. Entuziasmul votului şi participarea relativ masivă la vot nu au prea multe de a face cu participarea politică reală şi semnificativă care dă consistenţa unei democraţii. Dacă participarea candidaţilor la alegeri, şi la prezidenţiale, dar mai ales la parlamentare (pentru că şi la prezidenţiale au şanse doar candidaţii partidelor mari), este restricţionată nu la modul sever, ci la modul pur şi simplu dement, ce sens îi mai rămîne participării votanţilor? Şi totuşi, destul de puţini sînt cei preocupaţi de relaxarea accesului la politică, ceea ce, vom vedea, ar putea să aibă un sens mai profund decît cel imediat anticipabil. În partidele mari care deţin monopolul pe politică nimeni, evident, nu e interesat de asta, dar nici măcar în societatea civilă nu e altfel. Am întrebat cîndva cîţiva lideri de ONG-uri importante pe politică de ce nu fac o coaliţie măcar pentru o cauză atît de neutră şi neproblematică precum relaxarea accesului la politică. Mi s-a explicat doct că asta e o blasfemie, că ONG-urile sînt un fel de fiinţe vii care cresc în mod natural în societate, cum le vine lor, şi că a propune o alianţă între ele e o aberaţie. Bine, rămîneţi în naturaleţea voastră.

2. Campaniile agresive pro-vot din alegerile ăstea nu au avut nimic de-a face cu participarea şi democraţia. Oricum, în condiţiile limitării sadice a accesului la politică, să stimulezi în general nivelul de participare la vot nu poate avea decît efectul de a legitima monopolul partidelor mari pe politică. Dar, dincolo de asta, în mod clar aceste campanii nu au avut mesajul ca toţi să participe la vot, dimpotrivă. Au fost campanii violente împotriva bătrînilor, săracilor, needucaţilor şi a altor marginali care, chipurile, ar „fura” votul categoriilor emancipate. Oricum, mitul sinistru al pensionarilor care conspiră să meargă la vot în proporţie de 99% şi să fure astfel viitorul tinerilor emancipaţi şi galantoni care stau acasă este contrazis flagrant de cifre. Dar, chiar şi dacă disproporţia de participare ar fi reală, dacă aceste campanii ar fi fost cu adevărat pro-vot, s-ar fi limitat să îndemne tinerii la vot, nu ar fi scrâşnit din dinţi că votează prostimea. Ar fi fost fără reverii de vot cenzitar, fără dispreţ şi exasperare faţă de celebrele babe ştirbe, fără regretul lui Stelian Tănase că nu votează doar ăia care au net. Asta e: campaniile pro-vot recente şi cei care le-au susţinut nu au avut nimic de-a face cu democraţia.

3. Votul diasporei merge în mare parte în aceeaşi direcţie. Evident, orice cetăţean are drept de vot în ţara al cărei cetăţean e, indiferent unde locuieşte. Dar pentru cei care locuiesc în afara ţării este evident că există limite obiective. Nici o ţară nu poate acoperi lumea întreagă, sau măcar Europa şi America, cu secţii de vot, nu este posibil. Sigur, se poate vota prin corespondenţă, dar cei indignaţi că nu s-a luat această măsură acum s-ar putea întreba de ce nu s-a luat această măsură nici în perioada 2009-2012, de guvernare a celor care chiar cîştigaseră postul de preşedinte în diaspora şi care au avut o perioadă suficientă majoritate în Parlament. De ce oare? Evident, pentru că logica mare este mai degrabă cea a monopolului, de controlare în general a „necunoscutei” votului cu adevărat popular. Altfel, rotativa puterii funcţionează, lucrurile se amenajează, azi ieşim noi mîine ieşiţi voi, dar să nu stricăm, totuşi, acest mecanism atît de frumos. Isteria creată în jurul votului diasporei, care a făcut ca pentru o perioadă peste jumătate din subiectele mass-mediei să se refere la acest non-subiect, este aceeaşi cu isteria votului pe care ni-l fură babele şi pensionarii, ţăranii şi analfabeţii. Aşa cum nimeni nu a stat să compare ciferele relative ale participării la vot a bătrînilor şi a tinerilor, a needucaţilor şi educaţilor, tot aşa nimeni nu a stat să se uite că în turul I al prezidenţialelor de acum au participat mult mai mulţi decît în turul I din 2009. Luîndu-i în calcul şi pe cei care nu au reuşit să voteze, chiar şi cu viteza mult mai mică de vot de acum, rezultă că participarea a fost mult mai mare decît în trecut, ceea ce este foarte greu de prevăzut, mai ales de un aparat administrativ atît de rigid şi ineficient precum cel românesc (şi pe care, oricum, nemulţumiţii de acum îl vor redus la minim). Isteria votului diasporei nu a avut de-a face cu o conspiraţie împotriva lor, ci cu aceeaşi idee că retrograzii comunistoizi ne fură votul, ca şi în ţară. Iar baza naţională a isteriei este procesul de auto-colonizare care a decretat nu de acum, ci cu mult înainte de căderea comunismului, că tot ce e occidental e superior şi un model care trebuie ţintit necondiţionat, ce e românesc e inferior şi inerent corupt. Inclusiv în transpunerea locală, pe regiuni, a tensiunii, cum zicea Lucian Mândruţă: toţi cei din sud sîntem nişte hoţi, fără excepţie, inclusiv eu; asta e situaţia…

4. Şi totuşi, de unde atîta pasiune între două programe de dreapta aproape identice, după ce Ponta a guvernat practic pe programul lui Boc, cu aceleaşi politici la nivel de direcţie strategică şi diferenţe doar de detalii şi implementare (diferenţe doar de grad, nu de esenţă, şi menite adesea, tocmai, doar să mai justifice din partea pseudo-stîngă a spectrului această aparentă competiţie democratică între diverse ideologii)? Nici măcar justiţia nu e un capitol care diferenţiază decisiv: Iohannis e un om al acelui sistem de partide pe care Băsescu a trebuit să îl îndepărteze şi faulteze în integralitatea lui, inclusiv PNL şi PDL, ca să poată face anticorupţia de azi; e greu de crezut că baza politică a lui Iohannis o va susţine cu mult mai mult decît o susţine astăzi PSD (oricum, după cum a recunoscut şi Monica Macovei, anticorupţia nu poate reforma clasa politică, asta fiind asipraţia declarată a lui Băsescu şi a unei mari părţi alegătorilor lui, şi, ca şi procedura formală a votului, nu e în nici un fel o garanţie a democraţiei). Aşa că, reluînd, de ce atîta ură împotriva stîngii după o guvernare de doi ani şi jumătate în care „stînga” nu a luat nici o măsură de stînga, nici măcar una singură (mă refer la măsuri serioase, nu la glume precum reducerea TVA-ului la pîine sau la rateuri incerte precum programul pentru ratele imobiliare)? De ce reapar atît de uşor, în 2014, vechile fantasme ale comuniştilor şi securiştilor care conduc ţara şi compromit viitorul oamenilor de merit (ceea ce, încă în 2014, mai este perceput în multe cazuri ca motiv principal pentru emigrare)? E destul de simplu: pentru că anticomunismul pe care se construieşte antipesedismul compulsiv nu are nimic de-a face cu comunismul, care acum e doar o amintire foarte îndepărtată, şi, culmea, nu are prea mult de-a face nici cu pesedismul, sau cu jocul politic imediat, cine ia puterea, ce face cu ea etc. Antipesedismul (antistîngismul) compulsiv este ideologia părţii emancipate a societăţii, adică clasa de mijloc reală sau aspiraţională, care încă mai vrea să-şi impună o situaţie privilegiată nu neapărat printr-o competiţie electorală reală şi semnificativă (de ce ar risca asta? începînd cu 2000, cel puţin, guvernările de stînga şi dreapta îi oferă cam acelaşi sprijin necondiţionat, cu aceeaşi diferenţă doar de grad, nu de esenţă), ci printr-un fel de presiune generică pe sistemul politic care seamănă puţin a altceva: de aia, probabil, alegerile din 2004, 2009 şi 2014 seamănă atît de halucinant cu o revoluţie. De aia miza politică normală a celui/celor care cîştigă nu e suficientă, ci se merge direct la contestarea dreptului la vot al neemancipaţilor, al părţii „retrograde” a societăţii. Nu e vorba atît de cine cîştigă alegerile, ci de aranjamentul social şi politic generic şi esenţial care nu pare că ar fi convenit încă, atîta timp cît unii simt că el i-ar trage în jos prea rău. De aia discursul e atît de important, nu rezultatul electoral şi nici măcar faptul că, evident, nimeni nu va interzice dreptul de vot al cuiva şi, bineînţeles, probabil că mulţi dintre ei nici măcar nu-şi doresc asta: acest discurs al celor care cred că merită ca atare un statut privilegiat doar pentru că aparţin unor anumite categorii (tineri, educaţi, prosperi, calificaţi etc.) şi care se simt mereu furaţi de retrograzi nu poate fi baza unui aranjament social şi politic democratic. Sau sîntem egali politic, sau nu sîntem egali, e extrem de simplu. Deocamdată nici nu prea vrem să fim.

5. Un ultim punct, mai puţin lat decît precedentele, despre acest joc fantasmatic între „comunism” şi anticomunism: clasa de mijloc emancipată de astăzi, acei tineri educaţi superbi, din ţară sau diaspora, care încă se luptă cu cine ştie ce comunism mai visează noaptea sau mai ciugulesc ziua din scrisorile lui Liiceanu, nu sînt emancipaţi decît într-o proporţie infimă în post-comunism. Nu ei ca persoane, evident, ci familiile care le-au dat posibilitatea educaţiei şi prosperării şi promovării sociale sînt în imensa lor majoritate familii emancipate în timpul comunismului, ceea ce pune într-o lumină intersantă anticomunismul lor feroce. Ei sînt, de fapt, cîştigătorii comunismului, aşa cum babele ştirbe, săracii de azi, rromii şi needucaţi de azi sînt perdanţii şi de azi, şi de ieri. Aşa că, dacă ne abţinem de la interpretări psihanalitice, rămînem doar cu o concluzie mai puţin rafinată, dar mult mai tristă: vechii cîştigători vor să fie şi noii cîştigători, şi singurii cîştigători, şi vor asta cam cu orice preţ. Democraţia, anticomunismul, anticorupţia, europenismul sînt palavre care acoperă o realitate dură a intereslor brute de clasă. Show me the money, mai simplu spus.

Şi o concluzie care se referă la viitor, nu la ce s-a întîmplat în ultima vreme: trebuie neapărat creat un partid serios de stînga. Nu doar ca să ne reprezinte pe noi, cei de stînga, şi să apere categoriile marginale şi defavorziate, dar şi, pur şi simplu, pentru a avea o şansă măcar la acel aranjament despre care ziceam că e astăzi blocat, un joc măcar semi-democratic şi semi-ineficient ca în…. Europa

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.