Chestionând criza euro

 

După mai mult de 18 luni, o duzină de summituri, multiple runde de austeritate, un trilion de dolari de lichiditate, iar acum, alegerile din Grecia şi Franţa ce ameninţă să distrugă fragilul consens decizional din Europa, criza euro e în toi. Cum s-ar putea ea sfârşi, adică prost, cu o panică bancară care să răvăşească piaţa europeană de obligaţiuni sau cu prăbuşirea încrederii în Grecia, Spania sau Italia, e cât se poate clar. Mai puţin clar, însă, este cum ar putea fi ea rezolvată.

Eurotitluri, tratate fiscale, mai multă austeritate, angajamente şi gesturi de încredere, toate îşi dispută întâietatea, alături de o populaţie din ce în ce mai neliniştită, pentru care o altă doză din acelaşi hap amar nu mai prezintă niciun interes – pentru simplul motiv că nu are niciun efect. Ţările ce desfăşoară programe de austeritate au mai multe datorii acum decât aveau în 2009, iar beneficii, mai deloc. Ca atare, după cum spunea odată Lenin, ce-i de făcut?

Europa are o mulţime de răspunsuri conflictuale de oferit. Problema este că, asemenea anticilor în faţa oracolelor greceşti, liderii europeni nu ştiu ce întrebări să pună. Cinci întrebări potrivite ar trebui puse înainte de-a putea afla răspunsurile pe care le căutăm.

Întâi şi-ntâi, ce era moneda euro: un dezastru anunţat, victima unui jaf sau o automutilare? Şi chiar dacă întrebarea e pertinentă în cazul fiecăreia dintre ţările zonei euro (în cazul Irlandei fusese vorba de automutilare, în cel al Italiei, era vorba de un jaf) defectele de concepţie ale monedei euro, de tipul “dezastru anunţat”, erau bine-cunoscute încă dintru început. Lipsa unei bănci centrale care să poată acţiona ca autentic “creditor de ultimă instanţă” (dezastrul anunţat), regimul de arbitraj în cazul recuperării creanţelor transfrontaliere (jaful) şi posibilitatea divergenţei ratelor de randament ale obligaţiunilor (automutilarea) erau toate cunoscute, dar au fost ignorate. Acum, că au fost scoase la iveală de criză, ar trebui să ne întrebăm dacă noile mecanisme create pentru a le surmonta (noi reglementări fiscale şi un cordon de protecţie bancară mai solid) îşi vor face cu-adevărat treaba. Şi, dat fiind că ultima oară reglementările nu prea au funcţionat, n-ar trebui să ne îngrijorăm când vedem că accentul se pune pe exact aceleaşi metode?

În al doilea rând, trebuie să ne întrebăm ce soi de criză este aceasta. Dacă vorbeşti cu jucătorii de pe piaţa financiară şi nu cu economiştii, sau cu aceştia şi nu cu politicenii, vei obţine tot atâtea diagnostice diferite. Datoria, creşterea, inflexibilitatea şi risipa guvernelor periferice sunt explicaţii aflate la mare preţ, dar cea din urmă se bucură de ce mai mare popularitate. Păcat că e greşită. Dacă principala problemă ar fi cea a unor state periferice risipitoare care au încălcat regulile, acordându-şi creşteri salariale pe care nu şi le puteau permite, ar trebui văzut de unde au reuşit ele să obţină banii pentru a o face, fiindcă e limpede că nu i-au strâns de pe pieţele lor interne. Răspunsul la această întrebare ne conduce către problema supra-creditării practicate de principalele bănci europene, atât de îmbuibate cu active nocive, încât trebuie să fie ţinute în viaţă prin infuzii constante de capital de la BCE. Poţi obliga Grecia să taie cheltuielile publice până la nivelul epocii de piatră, dar tot n-o să faci mare lucru pentru bilanţul Société Générale.

O a treia întrebare este dacă această criză are caracteristici particulatizante care să o deosebească de cele de dinaintea ei. Există o tendinţă inspirată din teoria lui Reinhardt şi Rogoff despre crizele datoriilor, de a o cataloga drept o “poveste veche” şi-a o da uitării. De data asta, însă, tocmai pentru că se întâmplă chiar în inima economiei mondiale şi nu în cine ştie ce colţ uitat de lume dinArgentina,  poate chiar e vorba de cu totul altceva. Mai mult, deşi toate crizele financiare sunt, potrivit expresiei lui Schularick şi Taylor, nişte “explozii ale creditării, urmate de o contracţie,” faptul că cea de acum se manifestă prin intermediul unui set atât de larg de instituţii de pe tot cuprinsul continentului face ca rezolvarea ei să nu fie deloc una obişnuită. Eşecul de-a recunoaşte acest fapt duce la acel tip de gândire standardizată (austeritatea, bat-o vina – bună în orice situaţie) care face mai mult rău decât bine.

A patra întrebare ce-ar merita să fie pusă este: “Am fi putut face ceva altfel decât am făcut-o pentru a evita acest dezastru?” Ştiu că nimănui nu-i plac “deştepţii” care se trezesc că ştiu mai bine cum stau lucrurile după ce totul s-a terminat, dar, dacă “de data asta e altfel decât de obicei,” s-ar putea ca modul în care am ajuns în această situaţie să conţină indicii relevante despre cum am putea ieşi din ea.  Faptul că n-am cumpărat şi n-am păstrat creanţele greceşti la începutul crizei pentru un mizilic de 50$ de miliarde pare acum o idee foarte proastă, indiferent ce temeri am fi avut legate de riscul moral la care ne expuneam. Faptul că BCE-ului nu i s-a permis să meargă până la capăt cu strategia de tip Bernanke (guvernatorul Rezervei Federale Americane – n.tr.) pe care-o adoptase (relaxare cantitativă prin cumpărarea activelor toxice contra obligaţiuni de stat şi nu doar injectare de lichidităţi) pare la fel de neinspirat. Faptul că nu reuşeşti să ţii seama de ce-ai aflat de pe urma propriilor tale greşeli te va face să greşeşti din nou şi, de la un summit la altul, exact asta pare să producă strategia europeană: un cumul de greşeli.

În sfârşit, probabil că ne putem întreba dacă obiectivul final, salvarea euro, merită toate aceste eforturi. Întâi de toate, nu cumva preţul salvării monedei euro înseamnă sfârşitul proiectului european de ansamblu? Uniunea Europeană se bazează pe încredere, construcţia unor relaţii solide, împărţirea bogăţiei şi sprijinul reciproc. Noile instituţii create pentru salvarea euro – reguli fiscale mult mai stricte şi un “cordon sanitar” financiar în jurul Greciei – se bazează pe perceperea oricărei interacţiuni cu alte state ca pe o problemă de risc moral, din care încrederea ar trebui eliminată. O astfel de concepţie instituţională subminează orice posibilitate de a genera încredere. Iar încrederea nu e o opţiune, ci o necesitate. Încercaţi să conduceţi un sistem bancar fără ea şi vedeţi ce se întâmplă.

În al doilea rând, în anii ’90, criticile la adresa viitoarei monede vizau costurile convergenţei necesare pentru instaurarea acesteia. A urmat un deceniu de creştere anemică şi niveluri ridicate ale şomajului, datorate faptului că numeroase state încercau să-şi reducă deficitele bugetare şi datoriile, menţinând, în acelaşi timp, o rată a inflaţiei cât mai scăzută. La vremea respectivă, replica dată acestor critici a fost: “nu contează costurile pe termen scurt, ci beneficiile pe termen lung.” Şi, în anii 2000, înainte de izbucnirea crizei financiare, aceste beneficii păreau, în sfârşit, să-şi facă simţite efectele, rata inflaţiei şi randamentul obligaţiunilor scăzuseră, iar creşterea se reluase. Acum, însă, aceste beneficii par a fi fost în aceeaşi măsură un rezultat al proastei evaluări a riscurilor pe piaţa obligaţiunilor, al banilor gratuiţi oferiţi periferiei şi umflării preţului activelor, pe cât au fost al consolidării fiscale. Într-adevăr, astăzi, argumentul “costurile pe termen scurt nu contează” a căpătat forma “nu putem renunţa la uniunea monetară pentru că preţul pe care ar trebui să-l plătim pentru asta ar fi astronomic; cel mai mic dintre rele este să suportăm încă un deceniu de depresiune economică,” ceea ce face ca salvarea euro să fi devenit nimic altceva decât o cheltuială inutilă.

Moneda euro trebuia să rezolve problemele îngemănate ale devalorizărilor repetate şi volatilităţii monedelor naţionale. Dar, odată ce tragem linia sub acest trist bilanţ, fac oare ţinerea sub control a volatilităţii şi devalorizării monedei cât sărăcirea intenţionată a milioane de europeni şi irosirea unei generaţii întregi de creştere economică? Iar dacă acesta este preţul ce trebuie plătit pentru salvarea euro, n-ar fi trebuit el să fie făcut cunoscut din timp?

Dacă nu punem întrebările potrivite şi nu suntem oneşti în alegerea lor, nu vom putea rezolva această criză. Iar timpul care ne-a rămas pentru asta e pe sfârşite. Alegerile din Franţa şi Grecia le oferă liderilor europeni ocazia de-a o face. Dacă nu, publicul european aflat sub jugul austerităţii îşi va formula propriile întrebări, iar răspunsurile la care va ajunge vor fi extrem de incomode pentru creatorii monedei euro.

Traducator: Alexandru Macovei

Sursa

gta 5 news
government shutdown military pay
groupon nyc
memorandum of understanding
mitt romney net worth

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.