Cele două liste

Mai jos prezentăm un fragment din cartea lui Mihai Iovănel, Roman polițist, apărută la editura TACT. Volumul este un tur de forță prin literatura polițistă, dar propune totodată și o formă de lectură “polițistă”. În fragmentul de aici Iovănel încearcă să elucideze unul dintre cele mai mari mistere din literatura română: deznodământul din 2 loturi, de I.L. Caragiale.

Nu fugiți de noroc! Cumpărați lozul ce v‑a fost reținut, căci acesta este mijlocul de a vă îmbogăți![1]

The Lady, or the Tiger?[2]

Care să fie cauza acestei aparente anomalii? Mulți au studiat întrebarea și au dat, după puterile lor, un răspuns mai mult sau mai puțin plauzibil.[3]

Există texte peste care au trecut decenii și chiar secole, netulburându‑le aparenta limpezime, pentru ca dintr‑odată să se reveleze un secret care tot timpul acesta stătuse îngropat fără ca nimeni să‑l observe.

„Două loturi” de I.L. Caragiale, povestire publicată întâia dată în 1898, a fost citită – și răscitită, fiind vorba de una dintre piesele cele mai clasice ale celui mai clasic scriitor român – mai bine de o sută de ani ca mostră de sadism auctorial pe tema destinului unui funcționar care crede că a câștigat la loterie premiile cele mari, pentru ca în final să descopere că numărul de la o loterie câștigase la cealaltă și invers. Numerele erau „viceversa”, iar numele funcționarului – Lefter Popescu – a intrat în folclor ca eponim al ghinionului, al omului păgubos. Însă în 2002[4], în ediția a doua a unei cărți din 1983, criticul Florin Manolescu a făcut o descoperire pe drept cuvânt senzațională: numerele lui Lefter Popescu erau de fapt câștigătoare. Cum a fost posibil ca nimeni să nu observe acest detaliu timp de mai bine de un secol?[5]

Să recitim cele patru paragrafe ale nuvelei în care apar numerele loturilor lui Lefter Popescu.[6]

Primo – vestea extragerii loturilor:

Lotăriile, amânate de atâtea ori, s‑au tras în sfârșit amândouă în aceeași zi. La prima (Lotăria „Societății pentru fundarea unei Universități Române în Dobrogea, la Constanța”) lotul cel mare de 50 000 lei l‑a câștigat numărul 076 384; iar la a doua (Lotăria „Asociațiunii pentru fundarea și înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la București”) lotul cel mare tot de 50 000 lei l‑a câștigat numărul 109 520.

Vocea naratorului este obiectivă și, cum nu există suspiciuni asupra credibilității sale, nici autenticitatea acestor numere nu are de ce să fie pusă la îndoială.

Secundo – un dialog între Lefter Popescu și căpitanul Pandele, cel de la care împrumutase din superstiție, pentru a păcăli norocul, suma de bani necesară loturilor:

– Leftere!… nu știi nimica?

– Ce?

– Ieri s‑a tras lotăriile noastre!

– Ei?

– Am câștigat!

– Nu mă‑nnebuni!… Cât?

– La amândouă am câștigat loturile mari! ale mari de tot!

Și căpitanul pune pe masă listele oficiale și alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca‑n liste: 076 384 Universitate–Constanța, 109 520 București–Astronomie.

La fel: nici vocea naratorului nu s‑a schimbat, nici dubiul asupra verosimilității sale nu a crescut.

Tertio – listele au fost publicate și în ziare:

– Uite, zice d. căpitan și arată celorlalți gazeta, care scrie: „Precum se știe, cele două mari lotării s‑au tras zilele trecute. Numerele cari au câștigat loturile cele mari, de câte 50 000 lei sunt: la Constanța–Universitate, 076 384 – la București–Astronomie, 109 520. Un lucru curios însă; până acuma, fericiții posesori ai numerelor câștigătoare nu s‑au prezentat să‑și reclame dreptul. Pentru numeroșii noștri cititori și gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câștigătorii, amintim că, după șase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câștig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăților respective”.

În fine, quatro, scena finală a confruntării dintre Lefter Popescu și bancherul căruia îi reclamă încasarea sumelor:

– Am… două câștigătoare, răspunde fără afectare d. Popescu, și arată de departe biletele, ținându‑le grațios între două degete.

– Sunt câștiguri mari?

– Măricele… Am amândouă câștigurile mari!

Bancherul deschide niște ochi plini de admirație și zice, dând să ia biletele:

– Dați‑mi voie, mă rog.

Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, dezdoiește biletele și întreabă:

– N‑aveți listele oficiale?

– Ba da. Iată‑le.

– Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă răspicată, avem o dată: zero-șapte‑
zeci‑și‑șase‑de‑mii‑trei‑sute‑opt‑zeci‑și‑patru – Universitate–
Constanța.

– Nu, răspunde bancherul: una‑sută‑și‑nouă‑mii‑cinci‑sute‑două‑
zeci.

– Dă‑mi voie, nu mă‑ncurca: una‑sută‑și‑nouă‑mii‑cinci‑sute‑
douăzeci – București–Astronomie.

– Ba, pardon, zice bancherul… București–Astronomie – zero‑șapte‑
zeci‑și‑șase‑de‑mii‑trei‑sute‑opt‑zeci‑și‑patru.

  1. Lefter nu‑și dă seama bine de ce, dar simte o sfârșeală și cade, alb ca porțălanul, pe un scaun lângă cantor, întinzând machinal mâna cu biletele.

Bancherul le ia: se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, și, zâmbind și el fără afectare, zice dlui Lefter, care ascultă stupid:

– Uite ce e, stimabile: v‑ați înșelat… și iacă de unde provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce‑i drept… Cum s‑a‑ntâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câștigat la cealaltă și…

– Și… ce?

– … și viceversa.

Nu este greu de văzut cum greșeala a scăpat neobservată de‑a lungul unui secol. În primele trei pasaje (care înfățișează scenariul A: biletele câștigătoare sunt Constanța–Universitate, 076 384, și București–Astronomie, 109 520), numerele sunt scrise cu cifre arabe, iar în ultimul pasaj (care oferă scenariul B: biletele câștigătoare sunt Constanța–Universitate, 109 520, iar București–Astronomie, 076 384), ele apar în litere. Însă care să fie explicația faptului că există două seturi concurente de liste oficiale (ambele la fel de legitime, de nefalsificabile din punct de vedere narativ: ambele sunt transcrise din punctul de vedere al aceluiași narator creditabil, nu din perspectiva potențial deformantă sau mistificabilă a unui personaj)?

Explicația oferită de autorul descoperirii, Florin Manolescu, a fost că bancherul încearcă să îl păcălească pe Lefter Popescu:

Singura concluzie care se poate trage după lectura nuvelei „Două loturi” este că Lefter Popescu a fost tras pe sfoară de un funcționar‑bancher […]. De data aceasta, nu hazardul și‑a dovedit „voința răutăcioasă” și „fizionomia perfidă”, cum credea Zarifopol, ci funcționarul‑bancher din finalul nuvelei. În felul acesta, întregul caracter al textului se schimbă, căci în spatele fațadei pe care ne‑o oferă tema luptei cu nenorocul, Caragiale plasează o semnificație socială, pornită, ca de atâtea ori în literatura sa, de la un fapt divers.

Este în mod evident o soluție slabă. În cuvintele lui Ștefan Cazimir, „[e]ste greu, dacă nu imposibil, să‑i atribuim bancherului inspirația instantanee de a‑l mistifica pe Lefter Popescu. Asta ar fi presupus din partea lui certitudinea că omul venit să‑și încaseze câștigurile nu va cere spre edificare listele oficiale, putând la rigoare să‑l demaște pe impostor”[7]. Se pot adăuga următoarele argumente. În primul rând, bancherul era un simplu intermediar de capital, nu urma să‑și livreze propriii săi bani; ca atare, n‑ar fi avut sens să încerce să‑l păcălească pe Lefter Popescu decât în varianta în care i‑ar fi sustras biletele cu scopul de a Óncerca s„ Óncaseze el c‚știgul – ceea ce Óns„ ar introduce prea multe variabile Ón scenariul potențial al bancherului pentru ca acesta, nefiind un ArsËne Lupin, s„‑l poat„ lua Ón considerație, și Ónc„ sub o inspirație de moment; cu at‚t mai mult cu cât Lefter se prezintă bancherului ca un ins suspicios, nu vrea să îi înmâneze biletele, și până la scena prăbușirii de la sfârșit nu sugerează că ar dispune de un psihic labil.[8] În al doilea rând, nu trebuie uitat că Lefter Popescu nu este unicul beneficiar al biletelor; de‑a lungul nuvelei a făcut copărtași la potențialul câștig mai multe personaje – căpitanul Pandele, comisarul Turtureanu – care, toți, reprezintă instituții importante; evident, bancherul n‑ar fi avut de unde să știe asta, dar consecințele unei confruntări între sistemul financiar și cel polițienesc e greu de crezut că i-ar fi scăpat lui Caragiale în cazul în care ar fi avut în vedere o astfel de întorsătură.

Varianta explicativă cea mai la îndemână ține de greșeala autorului – fie involuntară, din neatenție (ceea ce cunoscătorii lui Caragiale, obsedat al controlului detaliilor, consideră improbabil[9]), fie intenționată, din rațiuni ludice, de manipulare a așteptărilor cititorului. Eliminând prima variantă, rămâne cea de a doua, care merge pe linia tezei lui Florin Manolescu (din cartea amintită) că autorul Momentelor și‑ar fi „jucat” opera în raport cu orizontul de așteptare al epocii. Soluția poate fi acceptată, însă cu o anumită prudență, ca soluție exterioară – întrucât, ca ipoteză auxiliară, prin ea se poate demonstra orice. Când Manolescu și‑a scris cartea, în anii ’80, erau la modă ingineriile textuale „postmoderne” care subminau prin creșterea entropiei rigiditatea tradițională a unor categorii precum autorul sau pactul de lectură. Ce‑i drept, Caragiale a fost contemporan cu Alphonse Allais, autorul unor texte paradoxale în care nu‑s rare finalurile în buclă vicioasă.[10] Totuși, ficțiunile lui Caragiale prezintă în general o consistență internă incompatibilă cu o cheie de tip Allais: chiar enigma sinuciderii lui Anghelache din „Inspecțiune”, deși neexplicată, et pour cause, nu intră în conflict cu datele inițiale ale textului.

În „Două loturi”, însă, avem două liste oficiale care se bat cap în cap. Cum se explică această contradicție? De fapt, prima întrebare care trebuie pusă este: există o explicație – o explicație care să integreze toate elementele textului și care să poată fi considerată verosimil a fi fost intenționată de Caragiale? Aceste două condiții sunt importante, pentru că pot fi imaginate cu ușurință diverse scenarii care să ofere explicații mulțumitoare, dar totuși incapabile să explice toate datele textului, sau care să fie incongruente cu ceea ce cunoaștem despre scrisul lui Caragiale. De pildă, scena finală ar putea fi socotită ca fiind visul lui Lefter Popescu de după noaptea de pomină în care ajunge acasă dimineața, „pe la șapte și jumătate”, după ce fusese bătut de chivuțe. În vis, dorințele cunosc o îndeplinire rapidă (Lefter găsește ca prin minune biletele; Lefter demisionează); tipic coșmarurilor, datele realității apar inversate (listele bancherului sunt viceversa față de listele reale). Explicația are meritul de a fi consistentă cu alte texte ale lui Caragiale în care visul joacă un rol important („La hanul lui Mânjoală”, „Vreme de război”, „O făclie de Paște” ș.a.). Un detaliu ajutător stă într‑o mică inconsecvență prezentă spre sfârșitul nuvelei „Două loturi”: în scena cu bancherul, Lefter se referă la „lotăriile cari s‑au tras alaltăieri”; or, la momentul începerii nuvelei, soții Popescu „caută de trei zile pe brânci” biletele, în condițiile în care aflaseră de „noroc” cu o zi întârziere; deci trei zile plus una plus încă o zi care trece cu anchetarea chivuțelor – fac cinci zile, cu trei mai mult decât ar părea să însemne „alaltăieri”. Dar, cu toate astea, interpretarea onirică are dezavantajul că visul introduce o ruptură bruscă și forțată în spațiul nuvelei: citirea în această cheie oferă doar o explicație a unei incongruențe, nu o interpretare în spiritul codului satiric‑realist al nuvelei.

O altă soluție care ar explica intersecția heterotopică a celor două liste ține de mecanica literară a comicului. Henri Bergson, autorul în 1900 al lucrării clasice Le Rire: essai sur la signification du comique, arăta că

[o] situație este întotdeauna comică atunci când aparține în același timp de două serii de evenimente absolut independente și când poate să fie interpretată, pe rând, în două sensuri cu totul și cu totul diferite […] Fie că este vorba de interferența seriilor, fie că este vorba de inversiune sau repetiție, vedem că scopul este întotdeauna același: să obținem ceea ce am numit o mecanizare a vieții. Vom alege un sistem de acțiuni și de relații și îl vom repeta ca atare, sau îl vom răsturna cu susul în jos, sau îl vom transporta în bloc într‑un alt sistem cu care coincide în parte, toate acestea fiind operații ce constau în a trata viața ca pe un mecanism care se repetă, cu efecte reversibile și piese interschimbabile.[11]

Se poate considera că în „Două loturi” o primă serie de evenimente este compusă din ocurențele 1, 2 și 3 ale listelor, această serie fiind inversată în scena finală a nuvelei, când biletele devin viceversa.[12] Avantajul unei asemenea interpretări e că se verifică și în restul operei autorului. „Inspecțiune”, cealaltă nuvelă enigmatică a lui Caragiale, poate fi interpretată tot conform principiului seriilor simetrice. Acolo, cele două serii sunt: seria realității obiective în care există Anghelache (și în care Anghelache este un casier corect) și seria realității subiective în care acționează acesta (el se sinucide ca și cum ar fi fost un delapidator încolțit de inevitabilitatea inspecției). Autorul instrumentează la vedere cea de a doua serie, conducându‑și personajele și cititorii să creadă în adevărul ei obiectiv; pentru ca la sfârșit, revelând prima serie, nuvela să fie redesfășurată virtual din perspectiva ciocnirii celor două serii. „Inspecțiune” este o piesă prin excelență comică, măcar în sensul că exploatează mecanica genului comic, chiar dacă nu provoacă în mod fățiș râsul. După o mecanică similară se prezintă „O făclie de Paște”, stând sub semnul chiasmului: hangiul Leiba Zibal, dominat subiectiv de spectrul fricii (accentuat de autor într‑o concordanță utilă narativ cu clișeele antievreiești din epocă), se comportă în realitate cu curajul unui om determinat să‑și apere viața și familia, în timp ce Gheorghe se transformă din ucigaș potențial în victimă a lui Leiba Zibal. Transferul chiasmic este celebrat la sfârșitul textului printr‑un simulacru parodic (dar nu mai puțin atroce) de botez.[13]

Dar nici o asemenea soluție nu este pe deplin satisfăcătoare în sine. Oricât de celebre, descrierile lui Bergson oferă o platitudine; tocmai platitudinea lor, caracterul general aplicabil pretutindeni eludează specificitatea nuvelei.

Pentru a răspunde enigmei puse de „Două loturi” e nevoie, înainte de toate, să găsim o întrebare mai bună. Ce înseamnă cele două loturi, ce înseamnă, în nuvelă, loteria?

Loteria fusese asociată de la începuturi cu frauda. Rămăsese celebră anecdota cu Ludovic al XIV-lea, care, organizând o loterie, ieșise câștigător, spre nemulțumirea curtenilor. Marx, în Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, se referise copios la „chestiunea loteriei lingourilor de aur”[14], o afacere de proporții prin care Napoleon cel Mic își aliase resorturile statului pentru a‑și înșela supușii.

În Țările române, loteria apăruse la sfârșitul secolului al XVIII‑lea. Primele loterii ce căpătaseră drept de funcționare, în 1793 și 1794, fuseseră străine.[15] De‑a lungul secolului al XIX‑lea, loteriile din Europa aprinseseră imaginația românilor. Dar, printr‑o Lege din 1883, loteriile fuseseră scoase în afara legii, cu excepția unor „scopuri de binefacere sau numai în vedere de a încuragia artile”[16]. Conform regulamentului de aplicare a legii, din același an, „atât particularii, cât și societățile cari ar cere asemenea autorisațiuni [pentru organizarea unor loterii] trebuie să aibă domiciliul în țară”[17]. În același timp se interzicea publicitatea făcută în ziarele din țară unor loterii străine. Pe lângă argumente de natură morală[18], obiectivul era de a păstra în țară sumele mari care se scurgeau către zonele în care loteriile nu erau interzise.[19]

La vremea întâmplărilor din „Două loturi”, loteria era așadar scoasă în afara legii, totuși funcționa pentru acțiuni de binefacere culturală: așa fuseseră ridicate Ateneul, Palatul Societății funcționarilor publici, Catedrala Sf. Iosif; destinate binefacerii sunt și Lotăria „Societății pentru fundarea unei Universități Române în Dobrogea, la Constanța” și Lotăria „Asociațiunii pentru fundarea și înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la București”, la care Lefter cumpără biletele. Sau ar fi trebuit să fie. În epocă, sub masca filantropilor se ascundeau adesea interlopi; nu lipseau tunurile fiscale, delapidările sumelor ce ar fi trebuit să meargă către nobilele scopuri – vezi „faimosul Blegeanu din Ploești, a cărui loterie în folosul construcțiunei unei Biserici, a fost un scandal public autorisat și câte alte loterii de prin târguri și comune rurale cari se vor trage la… moși așteaptă”[20]. Toate acestea se petreceau sub mâna de fier a legii.

Cum se poate ști dacă loteriile la care a participat Lefter au avut un mobil cinstit? Ei bine, există un indiciu strecurat în ultimele rânduri. În epilogul nuvelei, în care autorul mută acțiunea înainte cu ani buni în viitorul evenimentelor, este înfățișat cititorului un Lefter bătrân, deambulând prin București între Universitate și „observatorul pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake” (Foișorul de Foc). Desigur, în blânda lui nebunie senilă, Lefter interpretează aberant, substituind referenții obsesiei lui pe baza unei vagi asemănări: Universitatea din Dobrogea este înlocuită prin Universitatea din București, iar Observatorul Astronomic prin observatorul pompierilor. Dar această substituire de referent se justifică doar în cazul Universității – Lefter nu putea pendula zilnic între Constanța, unde ar fi trebuit să se înalțe Universitatea dobrogeană, și București, locul observatorului. Dar de ce alege Lefter observatorul pompierilor în locul Observatorului Astronomic, cel care ar fi trebuit să fie construit între timp, cu banii loteriei? După cum se știe, Observatorul Astronomic nu exista în timpul scrierii nuvelei – a fost ridicat la începutul secolului al XX‑lea, fiind inaugurat în 1910; dar, în temporalitatea nuvelei lui Caragiale, el ar fi trebuit să fi fost deja înființat în acel viitor în care ipostaza îmbătrânită a lui Lefter se plimbă prin București. Regulamentul de funcționare a loteriilor obliga societățile organizatoare să investească repede banii câștigați în acțiunea culturală promisă. Cum observatorul nu fusese ridicat, loteriile (sau cel puțin una dintre ele) fuseseră, pesemne, un tun. Cum listele sunt interconectate (prin inversarea lor, din dublu câștigător Lefter se trezește de două ori perdant), probabil că și Universitatea din Dobrogea se dovedise la fel de fantasmatică.[21]

Cine avea de câștigat din „nenorocul” lui Lefter?

Conform regulamentului de funcționare a loteriilor, amintit și în nuvelă, „[d]acă în timp de 6 luni nimeni nu se presintă, sumele de bani se vor da și obiectele câștigate se vor vinde la licitațiune în profitul binefacerei pentru care loteria a fost organizată”[22]. Așadar, suma pierdută de Lefter urma să intre în fondul observatorului care nu avea să se construiască, îmbogățindu‑l pe organizatorul loteriei. Nu bancherul cu care Lefter face confruntarea listelor îl putea fura pe Lefter (i‑ar fi solicitat un rol ingrat din punct de vedere logic, cum am arătat mai devreme). Acesta e doar „bancherul unde au fost depuse biletele en gros”, după cum spune nuvela. Fiecărui bilet vândut îi rămânea o jumătate identică depusă la instituție (o bancă) ce garanta obiectivitatea procesului; cel care se prezenta cu bilete câștigătoare își putea încasa premiul, conform regulamentului din 1883, doar după ce o comisie verifica identitatea dintre biletul prezentat și biletul rămas în registrul cu matcă (sau cu cotor). Fondul de bani era „depus la Casa de depuneri” (actualul CEC). Bancherul ca individ nu câștiga nimic și nu pierdea nimic în raport cu ipoteza în care Lefter încasa ori nu câștigul; nu bancherul a organizat loteriile, instituția pe care el o reprezintă câștigă doar din dobânzile bancare pentru păstrarea fondului de bilete și pentru eventualul transfer bancar. Bancherului și băncii (speculez că aceasta ar fi putut fi Banca de Credit Român, înființată în 1888, cu sediul în zona Universității) le este indiferent dacă banii merg la Lefter sau rămân în fondul loteriilor. Bancherii și băncile câștigă prin însuși faptul – și exclusiv prin el – că Lefter participă la joc; câștigă din momentul în care Lefter cumpără un bilet de loterie, ratificând sistemul de joc.

E timpul să dăm amănunte și despre felul în care privea Caragiale fenomenul loteriilor. În toată opera lui (proză, teatru, publicistică, scrisori) pot fi găsite relativ puține referințe. Pe lângă D’ale carnavalului, în care Ipistatul vinde – celor cu care ia contact ca subofițer de poliție – bilete la o loterie pe care el o organizează și la care tot el câștigă (precum Ludovic), am numărat cinci, toate în proza publicistică. Fără excepție, ele sunt negative – loteria e desconsiderată ca iluzie. În primele patru[23] trimiterea se rezumă la fleacuri. O citez ca mostră pe cea din 1897, din preajma publicării nuvelei „Două loturi”:

Ar trebui s„ fie cineva din cale afar„ naiv s„ comp„timeasc„ pe un Carad‡ sau pe vreo alt„ carad‡. Carad‡lele sunt ast„zi Ón cazul ovreiului care pl‚nge Ón urma tragerii unei lot„rii, fiindcă a pierdut ce n‑a câștigat. Dacă ar fi stat la putere, desigur că ar mai fi gheșeftărit gros. Căzând însă, nu sunt pierduți: săculețele le sunt demult destul de pline, așa ca ei să poată dormi pe moale, și cașcavalurile în cari sunt căpătuiți, destul de grase, așa ca ei să se găsească aproape tot atât de bine în opoziție ca și la guvern.[24]

Este aici un pamflet la adresa lui Eugeniu Carada, politician liberal și președintele Băncii Naționale. Detaliul poate nu este întâmplător; loteria este asociată inevitabil cu speculațiile financiare ale bancherilor. Chiar Lefter Popescu, în timpul crizei nervoase avute în fața funcționarului de bancă, condamnă anumite „tripotajuri ovreiești de bursă” – ironie tipic caragialiană, dat fiind că Lefter însuși își căutase norocul la loterie.

 

Continuarea în carte, care poate fi comandată pe situl editurii.

[1] Dintr‑un pliant al Colecturii Românești, 1932.

[2] Frank R. Stockton.

[3] I. L. Caragiale, „Zgomot” (1899).

[4] Florin Manolescu, Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, ediția a II‑a revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 2002.

[5] Florin Manolescu însuși l‑a descoperit abia la a doua ediție.

[6] Citatele sunt date după I. L. Caragiale, Opere, vol. I : Proză literară. În volume, ediția a II-a, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Academia Română. Fundația Națională Pentru Știință și Artă, București, 2011.

[7] Ștefan Cazimir, „Loturi și comploturi”, România literară, nr. 30, 2009.

[8] De altfel, căderea psihică a lui Lefter Popescu e mai mult efectul înlănțuirii deconcertante de circumstanțe decât finalul necesar al unei crize inițiale; or, bancherul nu putea miza pe prăbușirea lui, fiindcă nu avea de unde să cunoască prin ce trecuse Lefter până să se prezinte cu biletele în fața sa.

[9] Vezi excelenta notă‑comentariu a editorului Nicolae Bârna în Opere, vol. I, pp. 721‑740.

[10] Vezi „Un drame bien parisien” (1890), analizată de Umberto Eco în Lector in fabula.

[11] Henri Bergson, Teoria râsului, traducere de Silviu Lupașcu, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 82, 86.

[12] Nuvela abundă în simetrii. Strada Pacienții, pe care locuiesc soții Popescu, de pildă; „pacient” semnifică în același timp „răbdător” și „om bolnav” (cf. Dicționarului universal al lui Șăineanu) – primul sens se aplică invers lui Lefter, care numai răbdător nu este, în timp cel de‑al doilea descrie literal starea lui la sfârșitul nuvelei, când înnebunește. Alte simetrii țin de numerologie (sunt zece farfurii pe care le sparge Lefter, corespunzând celor 100 000 de lei pe care se teme că i‑a pierdut; cifrele de pe cele două bilete conțin toate cifrele de la 0 la 9), de detalii bizare (soția lui Lefter, care în prima parte face afaceri cu chivuțele, în ultima parte intră ca maică la Mănăstirea Țigănești) ș.a.

[13] „[N]uvela reprezintă o dramă cu atât mai dureroasă cu cât aparențele sunt mai parodice”, după cum scria G. Călinescu despre „Două loturi” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II‑a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1985, p. 498).

[14] „Bonaparte și acoliții săi o dăruiseră lumii, iar prefectul de poliție Carlier o luase sub protecția lui oficială, cu toate că legislația franceză interzice orice loterii, cu excepția celor în scopuri de binefacere. Au fost emise 7 000 000 de lozuri a un franc bucata, beneficiul fiind destinat, chipurile, pentru trimiterea vagabonzilor parizieni în California. Pe de o parte, goana după aur trebuia să înlocuiască visurile socialiste ale proletariatului parizian, iar mirajul lozului cel mare trebuia să înlocuiască doctrinarul drept la muncă. Firește că strălucirea lingourilor de aur californian făcea ca muncitorii parizieni să nu mai remarce francii modești care le erau subtilizați din buzunare. […] Bonaparte & Co. nu s‑au mulțumit numai să bage în buzunar o parte din diferența dintre cele 7 000 000 și valoarea lingourilor puse la loterie; ei au mai fabricat și lozuri false, emițând câte 10, 15, chiar 20 de lozuri pe același număr.” (Karl Marx, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, in Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 8, Editura Politică, București, 1960, pp. 176‑177).

[15] Valeriu Râpeanu (coord.), Gheorghe Buluță, Sultana Craia, Adrian Ataman, Loteria Națională din România. O istorie ilustrată, București, 1999, p. 56.

[16] Apud Idem., p. 104.

[17] Apud Idem., p. 107.

[18] „Ideea de morală a fost asociată în toate legile și în toate dezbaterile ce au avut loc în România privind Loteria și, mai apoi, Loteria Națională.” (Idem., p. 15)

[19] Totuși, după cum arăta într‑o broșură Alexandru G. Bacaloglu, „absolut toate ziarele, fără deosebiri de culori politice, contravineau legei publicând prospectele loteriilor” (Alexandru G. Bacaloglu, Despre loterii. Loteriile streine, loteriile din țară, loteria de stat, împrumuturile cu prime, Tipografia Modernă Gr. Luis, București, 1901, p. 9).

[20] Idem., p. 10.

[21] Dobrogea fusese alipită de abia două decenii României, în urma Războiului pentru Independență. În inventarea acestei Universități, care ar fi trebuit să urgenteze românizarea zonei, Caragiale, un satirizator al naționalismului emfatic, nu poate fi bănuit de inocență.

[22] Idem., p. 109.

[23] „[À la Don Ranudo de Colibrados]”, Voința națională, 4 octombrie 1885, reprodus în I. L. Caragiale, Opere, vol. IV: Publicistică, ediția a II-a, revăzută și adăugită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, Academia Română. Fundația Națională Pentru Știință și Artă, București, 2011 p. 338 ; „Julica…”, Gazeta poporului, nr. 8, 20 decembrie 1895, reprodus în Opere, vol. IV, p. 524; „Sfârșit meritat”, Epoca, 30 martie 1897, reprodus în I. L. Caragiale, Opere, vol. IV, p. 709; „Domnul X…”, Universul, 16 februarie 1909, reprodus în I. L. Caragiale, Opere, vol. IV, p. 952.

[24] „Sfârșit meritat”, Epoca, 30 martie 1897, reprodus în I. L. Caragiale, Opere, vol. IV, p. 709.

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.