Acum patru ani, un sondaj IRES intitulat Românii și nostalgia comunismului semnala o serie de evoluții îngrijorătoare ale raportării românilor la regimul de dinainte de 1989. 37% regretau comunismul, iar 62,7% considerau că au trăit mai bine în acea perioadă: 56,1% în mediul urban și 69, 2% în mediul rural. 68% considerau comunismul o ideea bună dar eronat aplicată și 41% l-ar fi votat pe Ceaușescu la alegerile din 2010, în timp ce 52% din electorat s-ar fi pronunțat împotriva sa. Un alt sondaj, efectual de INSCOP în luna iulie a anului curent (Președinții României) și având ca obiect ierarhizarea președinților României a oferit următoarele rezultate: Nicolae Ceaușescu, 24,7%, Ion Iliescu, 19,1%, Traian Băsescu, 14,2% și Emil Constantinescu, 9,7%. Un procentaj însemnat, 23,9%, „consideră că niciunul dintre cei patru nu s-a ridicat la înălțimea funcției”.
Cât de amenințătoare este această nostalgie pentru fragila și insuficient consolidata democrație românească? Foarte amenințătoare. O întrebare poate mai importantă rezidă în identificarea personajelor și a grupurilor care au gestionat cum au gestionat evenimente și tendințe domestice și/sau internaționale și care au condus gradual la acest reprobabil deznodământ. Subiectivitatea inerentă memoriei, ar fi un prim răspuns. Trecutul recuperat sub formă personală, afectivă, partizană și incompletă, contrapus discursului științific, obiectiv, istoric, economic, sociologic, politologic sau antropologic. Memoria este întotdeauna selectivă și se axează de cele mai multe ori asupra întâmplărilor pozitive, petrecute în tinerețe, tinzând să acționeze ca un mecanism de detensionare în confruntarea cu eșecurile prezentului. Un fel de bulă optimistă, deconectată de empiric, o baterie emoțională pentru reîncărcarea cu energie pozitivă a fiecăruia dintre noi. O informare mai amplă și mai validă din punct de vedere științific, se afirmă, ar putea tempera aceste tendințe subiective și totodată insurmontabile care alcătuiesc memoria, fie ea colectivă sau individuală. O solidă cultură politică ar fi deasemenea dezirabilă; în absența ei, majoritatea populației tinde să dea credit discursurilor populiste și să se comporte ca o masă de manevră, ca o perpetuă amenințare la adresa idealului și practicii democratice.
Dar, vai, mă tem că educația cronic subfinanțată a României nu își va îndeplini nobila misiune de a deschide ochii tinerelor generații asupra capcanelor discursive și a represiunii intense care a însoțit comunismul românesc. Și, oroare, acestea vor fi tot mai indiferente în raport cu politica, democrația, cu binele și adevărul în general. Vor asculta, dacă nu ascultă deja, manele și vor reacționa cu dispreț suveran, mai mult sau mai puțin disimulat, la tot mai frecventele și condescendentele discursuri moralizatoare prin care sunt interpelate.
Un percutant proverb românesc, „peștele de la cap se împute”, ne poate ajuta să înțelegem mai bine situația. După 1989, o campanie sistematică de jafuri și de distrugere a bunurilor publice, codificată discursiv cu ajutorul etichetelor privatizare, tranziție și economie de piață – ne-a învățat, pentru a folosi un alt proverb, că „interesul poartă fesul”. Și că „șmecheria” și eludarea legii sunt atuuri aducătoare de prestigiu, nu contravenții sau infracțiuni. Parcă înainte de 1989 nu era așa, s-ar putea obiecta. Ba da, numai că, datorită unei severe cenzuri, abuzurile și corupția nu puteau fi prezentate atât de direct și de lipsit de echivoc. Mai exista și acel minim de stabilitate, de contract social nescris pe care Ceaușescu a început să îl încalce în anii 1980, al unui venit minim garantat și a unei locuințe. Acest (impropriu denumit din punct de vedere politologic) contract social conta pentru categoriile defavorizate și relativ needucate de care se tem astăzi unii dintre intelectualii noștri publici, privindu-le mefient ca insuficient animate de nobilele idealuri ale democrației. Numai că mefiența este reciprocă: pentru săraci, țărani, o mare parte din femei, pe scurt, pentru toți cei care nu alcătuiau nomenclatura – acel minim de drepturi economice era mai important decât drepturile politice (votul liber) și culturale (cenzura) de care fuseseră deposedați în schimb. Și de care nici nu dispuseseră în termeni reali și nici nu le acordaseră o importanță majoră în perioada interbelică, acest fetiș al neoconservatorilor noștri. Tot nevoile primare, economice, au contat. Deh, niște brute insensibile, poate chiar irecuperabile. Pentru intelectuali, pe de altă parte, drepturile politice și culturale erau mai importante, condiția fiind desigur ca cele economice să fie îndeplinite într-o anumită măsură. Patternul acesta s-a păstrat după 1989, numai că prioritatea drepturilor a fost inversată: cele politice au început să conteze mai mult decât cele economice. Putem vota, citi și scrie ce vrem, dar nu mai avem aceeași siguranță a locului de muncă sau a pensiei. Așa că fiecare regretă sau condamnă din perioada comunistă ceea ce îl interesează. Interesul poartă fesul, nu? Iar când sintagma a fost ambalată filozofic pentru a exprima esența pieței libere, a egoismului individual care împletindu-se cu alte egoisme individuale conlucrează chipurile pentru a crea o societate armonioasă, cu ce drept condamnă dreapta intelectuală „mahalaua ineptă”? Pentru că își urmărește interesele, în conformitate cu posibilitățile și educația pe care o are? Același lucru îl face, mult mai eficient și mai lipsit de scrupule, și elita noastră intelectuală. Pentru ea, cuvântul ține de foame. Pentru ceilalți, nu.
Raportarea la trecut nu este niciodată ingenuă, în sensul de apolitică: are întotdeauna o miză cât se poate de prezentă, fie în sensul legitimării, fie în sensul contestării statu-quo-ului. Comunismul măcar lasă impresia că reprezintă nevoile întregii populații, deși nu a creat altceva decât o enormă birocrație rapace și coruptă care avea pretenția că se exprimă în numele tuturor. Democrația de astăzi, aflată într-o permanentă tranziție, se justifică ludic, ironic și chiar cinic prin faptul că nu înseamnă nimic altceva decât risc și instabilitate, iar pe măsură ce tranziția devine una de succes, va însemna și stabilitate, respectiv prosperitate. Ciudat de mult seamănă democrația aceasta cu ceea ce se numea pe vremuri „construcția socialismului”, nu vi se pare? Toată lumea vorbește despre ea și (aproape) nimeni nu o mai pune în practică. Serios acum, democrația este o luptă perpetuă pentru o pluralitate de sensuri, având în spate o pluralitate de interese. Dar când un unic interes se impune și caută cu obstinație să închidă câmpul discursiv pentru a profita în exclusivitate de pe urma (re)semnificării lui, situația se complică. Cu alte cuvinte, când sensul democrației preferat de elita noastră intelectuală pentru consolidarea propriilor privilegii se impune – și sensuri alternative și mai incluzive social ca siguranța locului de muncă, ridicarea salariului minim pe venit, a pensiilor, a indemnizațiilor de maternitate, a șomajului, creșterea finanțării sănătații publice și a educației – sunt desființate arogant ca „socialism”, atentate la stabilitatea „statului de drept” sau stat împovărat de un buget social nejustificat de mare, un obez dus în spate de un omuleț mai pipernicit, mediul privat – nostalgia comunismului se amplifică. E trist și îngrijorător deopotrivă, dar este rezultatul unei confiscări discursive a democrației, a cărei esență integrativă este eliminată în numele unor privilegii exclusiviste. O întreagă elită intelectuală, politică și economică preferă acestă democrație excluzionară și reacționează vehement oricând i se pare că sensul acesteia este în pericol de a se extinde. Lipsiți de accesul la o democrație autentică, dar primind în schimb imaginea ei ca spectacol menit să escamoteze accesul la problemele reale – majoritatea cetățenilor îl plâng pe Ceaușescu. Dacă li se refuză sistematic accesul la democrație, ce altceva le rămâne decât memoria, așa imperfectă și subiectivă cum e?
Neoliberalismul care s-a impus la sfârșitul anilor 1990 drept principala orientare economică globală (în termeni tehnici, economici, este vorba mai degrabă de curentul monetarist; neoliberalismul postbelic a însemnat și economia socială de piață (ordoliberalism) pusă în practică în Germania de Vest, și capitalismul (semi)planificat francez – planificarea economică nu a fost inventată de comuniști și, stupefiant pentru democrații noștri de serviciu, poate să dea rezultate bune, cum s-a întâmplat în cele două cazuri mai sus amintite și chiar în primii ani după înființarea Comunităților Europene) este o formă de liberalism care se desprinde de sensul politic și destul de incluziv social al acestei ideologii pentru a se transforma în ceea ce se mai numește „fundamentalism al pieței libere”, proces în care politicul în general și democrația în particular nu mai reprezintă decât o anexă aflată la arbitrariul forțelor economice, adică a pieței. Dar cât de liberă de imixtiunile politicului este această piață? Sau, pentru a utiliza o expresie preferată de către neoliberali, cât de dereglementată? Puțin, sau aproape deloc. Asta deoarece, o știm de la Karl Polanyi, guvernele se reorientează și reglementează piața în beneficiul mai marilor momentului: corporațiile multinaționale, de exemplu. Așa că piața liberă nu există decât ca discurs menit a transforma drepturile în bunuri, în mărfuri aducătoare de (cât mai mult) profit și pentru a restrânge (realmente nedemocratic) sensul democrației în maniera anterior exemplificată. Iar elitele noastre economice, politice și intelectuale s-au raliat rapid și fără dubii acestei tendințe globale responsabilă pentru criza generală din 2008. Procedând astfel, nu au făcut, printre multe alte rele, decât să îl resusciteze pe Ceaușescu, în ciuda faptului că își dau cu obstinație silința să plaseze responsabilitatea pe umerii exclușilor, a precariatului social, pe care încearcă să îl convingă (cu tot mai puțin succes) că interesele lor private coincid în chip firesc, natural cu binele public. Așa cum au făcut de altfel și unele companii și firme de consultanță financiară din Statele Unite când au afirmat că responsabilitatea pentru declanșarea crizei aparține mexicanilor, populației de culoare și în general imigranților săraci care s-au împrumutat la bănci cu mult peste posibilități. Spațiul nu îmi permite să infirm aceste incomensurabile aberații; cititorul interesat de subiect poate consulta excelenta și accesibila lucrare scrisă de jurnalistul Matt Taibi, Griftopia: a Story of Bankers, Politicians, and the Most Audacious Power Grab in American History (New York, Spiegel & Grau, 2011).
Pe lângă aceasta, generațiile se schimbă, prioritățile și nevoile lor la fel. Democrația trebuie deci redefinită ținând cont de această permanentă dinamică. Lumea nu stă pe loc, așa cum și-ar dori unii. Și este imoral și ipocrit totodată să scoatem din dulap scheletele comunismului pentru a descuraja orice tentativă de a extinde sau negocia sensul democrației, pe care drepata noastră intelectuală îl vrea fixat o dată pentru totdeauna. Tot agitând stafia comunismului, ați ajuns până la urmă să o scoateți din dulap. Sper că nu veți reuși și performanța de a o readuce la viață. Și apropo, pentru a reveni de unde am plecat, strategia aceasta e ceaușistă în esență: „geniul Carpaților” obișnuia să își sperie concetățenii cu mesajul (implicit) că dacă nu accepta regimul, Moscova va impune unul și mai dur; independența trebuie apărată cu orice preț, nu-i așa? Chiar dacă mai există unele neajunsuri în procesul tranziției, pardon, construirea socialismului. Da, stimabililor, Ceaușescu e pe val, dar nu pe valul ignoranței pentru care nu v-ați săturat să blamați „mahalaua ineptă”, ci pe valul neoliberal, de la care vă și revendicați de altfel, cu nedisimulată mândrie. Problema este că valul se va sparge nu numai în capul vostru, ci și al nostru, al tuturor.