Cazul Ponta-penalul, un episod din lupta instituţiilor cu partidele

rogoBunaÎn 2012, totul s-a schimbat, un val popular de înlocuire a puterii a fost deturnat prin „instituţii”. A fost noul nume dat de un anumit public de dreapta, ca să se distanţeze de o mizerie tot mai evidentă public a propriilor reprezentanţi. Dacă ai noştri nu-s buni, nici unii nu-s buni, dar putem crede în justiţie, într-o justiţie care ne ajută să ne despărţim de ai noştri şi să-i urîm cum trebuie pe ai lor.

Nemulţumirile clasei de mijloc au sucombat în apoliticul „aceeaşi mizerie”, în anticorupţie dezlănţuită şi în alte forme de a spune că suntem cam toţi de dreapta, de diverse nuanţe, dar nu mai avem reprezentare. Între timp, adevărata reprezentare şi-au pierdut-o complet angajaţii de diverse feluri – ultimul deceniu însemnînd şi o reorientare masivă către flexibilitatea muncii: joburi multe prost plătite în comerţ, call center-uri, în construcţii la negru spre gri etc. Legăturile elitei s-au întărit, patronatele fiind din ce în ce mai bine organizate şi extrem de puţin vizibile în media, spre deosebire de patronul clasic (Voiculescu, Vîntu & co.); ele au fost consfinţite de o relativizare a voinţei populare în 2012, odată cu punerea „instituţională” la îndoială a voinţei populare şi apoi cu înţelegerea Ponta-Băsescu. Şi nu doar cu atît.

Perioada postcriză a venit cu noi facilităţi şi angajamente faţă de marii investitori. Revenirea s-a produs – la fel ca şi plata crizei – pe spatele celor 80%. Ponta a făcut minime eforturi să cîştige simpatia populară. A readus salariile bugetarilor la acelaşi nivel – lucru pe care l-ar fi făcut oricine s-ar fi aflat la putere – şi a început să mărească salariul minim, o măsură pe care totuși dreapta n-ar fi luat-o, posedată fiind de idei radical neoliberale. Ponta a jucat cu toată lumea. A dat puţin celor mulţi şi mult celor puţini.

Modelul e foarte răspîndit printre toţi servanţii capitalului de diverse mărimi. Antena 3, orientată încă spre „omul de afaceri român”, va şti întotdeauna să o apere pe doamna Rarinca de un abuz cît casa al justiţiei, dar întotdeauna o va face la pachet cu Tender, ca să dau cel mai recent exemplu, sau cu oamenii care făceau speculaţii aranjate cu Patriciu și compania. Ăsta e jocul pervers al Antenelor.

De cealaltă parte, perversiunea de tip neoliberal cuprinde organizaţii nonguvernamentale, intelectuali de multe feluri şi producători en gros de know-how european. Rapoartele şi fondurile merg către intervenţii dure pe noi pieţe posibile, energie, sănătate, plasa socială rămînînd un soi de prim-ajutor pe seama unor inimi bune. În rest, ce spune Consiliul Investitorilor Străini e sfînt. Iar atunci cînd ne mai apucă vreun spasm de stînga, el va fi înecat cu grijă în rapoarte şi lacrimi vărsate pentru sărăcie şi inegalitate. Sărăcia şi inegalitatea sînt teme foarte importante, dar abordarea tip „prim-ajutor” este doar ce-a mai rămas, nu e o politică de viitor. Dacă plîngi în faţa sărăciei şi închizi ochii la enorme diferenţe de acces la sănătate, educaţie, la dereglementarea muncii, la facilităţile pentru capital, atunci nu eşti decît un milostiv, o inimă bună care s-a orientat bine în peisaj.

Bună parte din susţinătorii activi ai dreptei, oengişti, intelectuali, presă, nu mai puteau afişa iubire făţişă faţă de reprezentarea partinică (cu cîteva excepţii ridicole, gedesiste). Plapuma „instituţională” a venit mănuşă. În 2012, reorientarea către anticorupţie a venit la pachet cu susţinerea insituţiilor statului de drept şi a instituţiilor „civilizatoare” în general. În unele momente, ura reală faţă de săraci (cu toate variaţiunile: asistaţi, vînduţi, comunişti) a izbucnit pe faţă. Campania electorală prezindenţială a fost un exemplu. Pe cît de murdar a fost Ponta faţă de Iohannis personal, pe atît de murdari au fost susţinătorii lui Iohannis faţă de votanţii din bazinele sărăciei din România. Totul a fost urmat de o stare de negare ironică a acestei realităţi – e campanie, e normal, nu e nimic diferit, am auzit-o la diverse întîlniri cu feţe simandicoase care uneori fac şi mici fixaţii stîngiste.

2013 a eliminat din scenă politicieni care încă mai aveau o treabă cu politica, din aceia care credeau că mişcă lumea prin vorbe, cum spunea Andrei State despre Crin Antonescu. State anticipa de acum 3 ani efortul lui Antonescu de a repolitiza spaţiul public, dar şi învingerea lui:

„PNL este încă un partid (relativ) unit de interese comune, în interiorul căruia se mai face şi politică: nişte oameni (practici) se înfruntă şi se înfrîng mai ales prin intermediul limbajului. Cu toate că dezbinările şi răzbunările au fost necruţătoare, în perioada postcomunistă nimeni nu a reuşit să domine arbitrar acest partid, cum s-a întîmplat, spre exemplu, cu organizaţia politică a lui Ion Iliescu sau cu cea a lui Traian Băsescu; iar faptul că cel mai bogat om al ţării nu reuşeşte să controleze PNL, fiind chiar ameninţat cu excluderea, dovedeşte că există în continuare un spaţiu politic neastupat încă de bani.

Probabil că toate acestea se vor sfîrşi foarte curînd, odată cu triumful deplin al capitalului asupra burgheziei şi al economicului asupra politicului.”

Ponta i-a luat lui Antonescu ultima brumă de „politic” şi şi-a glazurat cu el o pornire fermă către o guvernare de tip totul pentru investitori, firimituri pentru restul. Iar liberalii independenţi de toate felurile neputîndu-se arăta prea anticapitalişti, se simt frustraţi doar de noua figură tutelară a politicii lor, Victor Ponta.

În fapt, 2012 şi alianţa USL au însemnat o ultimă aliere a politicului împotriva unor forţe greu perceptibile public, instituţii, regulile nescrise ale „civilizaţiei”, „dreptului” etc. „Politicul” era departe de a fi el însuşi vreo forţă de reprezentare, dar nişte resturi de legături cu „poporul” erau. De partea cealaltă, Băsescu în minoritate şi al său PDL erau exact rămăşiţele la vedere ale unui stil de politică a austerităţii. Mă încăpăţînez s-o numesc politică a austerităţii şi pentru motivele pe care le-am expus de nenumărate ori, cum ar fi plata crizei de către săraci şi clasa de mijloc precarizată, dar şi din reflexul perfect legitim neoliberal de a asigura perfuzii publice pentru elita momentului – retrocedarea averilor interbelice, susţinerea multinaţionalelor întru spoliere (distribuţia de energie e un caz strigător la cer) sînt absolut tipice politicilor austerităţii, chiar dacă au culori locale.

Politicul în luptă cu instituţiile, numite pe scurt „stat de drept”, asta a fost mutaţia fatală democraţiei româneşti. Scenariul este de obicei abreviat ca „lovitură de stat” şi alte blablauri. Nu. USL, acea bucată care-şi mai căuta legitimitate politică în stilul clasic, s-a luptat cu forţele misterioase ale statului de drept. Şi s-a ajuns la un compromis care a mai dat o lovitură grea „politicului”, încercare de reprezentare, şchioapă cum o fi fost ea, a poporului. Ruperea USL a mai dus la o ciudăţenie, topirea unui partid, PNL, într-o chestie non-PSD, popular-europeană, cu Iohannis şi Blaga la cîrmă. Opoziţia a înregistrat mari cîştiguri de pe poziţia de fantomă. Electoratul de dreapta a luat-o cumva mult înainte partidului, pentru că fermenţii au lucrat extrapolitic şi pentru că adevăratele forţe de business nu de partide au nevoie, ci de reţele de încredere pline de oameni fezandaţi ideologic. Or, din ăştia au fost educaţi cu duiumul – dacă le zici cuvinte precum „sindicat” sau „drept la concediu” ori „salariu minim” vomită public, fără forţări, natural toată mantra anti-social-probusiness.

Electoratul anti-PSD se prezintă intolerant cu corupţia, dar uită frecvent corupţia taberei proprii, iar cînd i se aminteşte de ea strîmbă din nas şi spune că oricum nu are vreo legătură cu simţămîntul înălţător de centru sau extraideologic. Extraideologia s-a vărsat în forme de fapt mult mai radicale de intervenţie şi atac: DNA, SRI, CCR (care între timp s-a speriat de propriile creaţii), Comisia Europeană şi alte soiuri de reprezentare în forţă. Troica e iubită pentru că poate exorciza legînd bolnavul corupt de pat şi luîndu-i sînge. Între timp, pînă şi FMI a ajuns mai grijuliu social decît copiii Troicii de pe aici.

(Apropo, se tot vorbeşte în termeni de compromis, ba de trecutul comunist, ba de prezentul plin de ameninţări stringente. Există un singur compromis al prezentului, acela împotriva angajaţilor. Şi e un compromis practicat la scară mare. Toată elita e pro-afaceri. Punct.)

SRI-ul e în tot şi în toate, aceasta este explicaţia curentă acum. O zice pînă şi unul din tăticii DNA-ului, Daniel Morar, care din poziţia de judecător CCR a început să se democratizeze subit sub tirurile unui SRI care n-are timp de baliverne democratice. Unde n-avem chef să înţelegem băgăm SRI. Sau o băgăm pe aia cu facţiuni SRI care se bat. Povestea cu serviciile e mai comestibilă decît să încerci să deznozi extraordinara încrengătură între capital, elite de diverse feluri (bugetari de lux, intelectuali, ziarişti) care duce mereu la intervenţie în forţă peste linii clare impuse chiar prin vot, de popor. Cel mai mare duşman al creşterii economice e poporul însuşi.

SRI e doar o faţetă comercială, el însuşi a luat decizia să ni se arate în forţă, arogant, nu l-am descoperit noi sau politicienii, pur şi simplu a explodat public din cauza propriilor privilegii şi bugete. În cazul legilor Big Brother şi-a arătat faţa violentă de mutant stipendiat care nu mai suportă contrazicerea. Numai că nu e vorba doar de SRI, e vorba de „instituții” – poţi face abuzuri şi în numele Comisiei Europene, nu doar în numele CIA. Ponta a vrut să facă un joc reciproc avantajos între instituţii şi politic. Perioada lui a fost cea mai bună în sensul „anticorupţiei”, a fost bună şi pentru investitori, a adus şi fragile beneficii pentru „cei mulţi”. A beneficiat de un ciclu economic pozitiv, exact ca Băsescu în perioada creditării, la începutul primului său mandat. S-ar putea ca o parte din „instituţionalişti”, staţi de drepţi şi cum vreţi să le mai spuneţi să se trezească într-o cumplită depresie cînd vor constata că un 5% redus la angajator, ochi închişi în reglementări ale energiei pot atîrna greu în reacţia Occidentului. Sau poate aceştia din urmă vor realiza că se poate şi mai mult, cine ştie. Deocamdată Ponta pare că s-a mai liniştit, a primit probabil şi semnalele din parlament, şi din afara lui că se aprobă rămînerea la guvernare. De ce să dai jos un premier care chiar nu încurcă pe nimeni dintre cei care contează? Supermarketurile şi-au făcut campanii de marketing din reducerea TVA-ului, ca să dau numai cel mai recent exemplu de armonie.

Ce refuz însă să discut e chestiunea cu „premierul penal”. Nu are rost să vorbim de curăţenie în suflet şi în card, sper, deşi genul ăsta de bălării par esenţiale acum. Nici nu am chef să fac un listoi cu „conflicte de interese” exact ca în dosarul lui Ponta în guvernările ultimului deceniu. Cele două pagini cu argumente de la DNA sînt scrise pamfletăros, nici măcar nu s-au chinuit să camufleze sub altceva decît stil o forţare a acuzării observată chiar de juriști anti-Ponta (a spus-o public inclusiv profesorul Iancu, fostul avocat al poporului afectat direct de evenimentele din 2012).

Că Şova şi compania au supt de la o companie de stat nu e nici o surpriză. Este stilul clasic de alimentare partinică. Au făcut-o şi Gorghiu, şi Blaga, şi Băsescu, direct sau prin familie. E scris în declaraţiile lor de avere. Că i-a dat o rentă lui Ponta, asta e clar: să văd dreapta cum găsesc logică „instituţională” în toate încrengăturile casei de avocatură a lui Predoiu sau Gorghiu. Observaţiile astea nu bagatelizează o chestiune de corupţie. Doar arată că discuţia se poartă în cu totul alţi termeni. Lupta partinicului cu instituţionalul a ajuns o luptă la baionetă, care vine după fiecare ciclu electoral: instituţiile ţin să reinterpreteze după fiecare alegeri votul poporului. SRI-ul joacă din ce în ce mai la vedere cu afirmaţii din ce în ce mai riscate. Însă, în paralel, ies la iveală păcatele uitate ale luptei anticorupţie care se trezeşte sporadic (apropo, unde sînt dosarele Microsoft, EADS şi alte mîndrii ale războiului pentru bine?). Corupţia Bucureştiului a fost cel mai mare buboi ocrotit de toată lumea, din cînd în cînd mai cade doar cîte nu mărunt consilier, asta în timp ce oraşul e din ce în ce mai croit pentru batjocorirea cartierului şi a omului care ia RATB şi preamărirea noii bule imobiliare. (Şi aici abuzurile sunt sesizate doar cînd e vorba despre „patrimoniu”, dezastrul stă fie în abuzarea cartierelor cu populaţie densă, fie în aruncarea pe străzi ale unor comunităţi întregi.) Prefer oricînd această luptă anticorupţie pornită de unii procurori care în sfîrşit pot face treabă, în locul celei servite vineri de DNA.

Grupul partinic şi-a pierdut din consistenţă după destrămarea USL. El are încă susţinerea aceea difuză a poporului care simte fiecare leu venit în ajutor. Grupul instituţional e mai apucat şi mai pripit ca oricînd în acţiuni (vezi legile Big Brother sau dosarul Ponta, dar şi Rarinca şi, da, chiar dosarul Dragnea) şi momentul e unul important: va susţine Vestul un premier foarte comod, care execută cu talent cam toate liniile principale ale politicilor neoliberale, sau se va arunca într-o nouă formă de dominaţie în forţă? Va rămîne Ponta impasibil la guvernare, sau va încerca o repliere de un an (foarte periculos, pesediştii iubesc funcţia, nu omul, orice demisie înseamnă autoanihilare)? Oricum, încet-încet o retorică anti-vestică – deloc brează în naţionalismul său procapital – se înfiripă, mi-e greu să cred că vor începe să o alimenteze cu gesturi pripite. Abia atunci va deveni straniu, cînd forţele civilizatoare vor pierde din sprijin şi vor începe să acţioneze pe cont propriu. Situaţia e volatilă, nu fac pronosticuri, încerc să prind ceva din logica haosului.

În concluzie, nu trebuie scăpată esenţa luptei anti-democratice între partide şi unele instituţii. Partea partinică funcţionează ea însăşi din ce în ce mai straniu, cu partide fantomă în ajutor. Partea instituţională speră la o nouă susţinere în forţă a Vestului. Democraţia liberală e un apendice inutil în oricare dintre situaţii. Nu e nevoie de paradă de democraţie, se pot face bani şi fără, se pot schimba puteri şi fără alegeri. Ponta ştie că va putea fi dat jos doar de o nouă criză economică, nu de o criză de nervi.

 

18 Responses to Cazul Ponta-penalul, un episod din lupta instituţiilor cu partidele

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.