Cazul foştilor lucrători chinezi care au solicitat azil în România

Studiu asupra unor imigranţi chinezi veniţi ca angajaţi sau detaşaţi, dar care, din motive independente de ei, au încetat lucrul, solicitând în final o formă de protecţie în România

 Prezentul raport reprezintă o continuare a cercetării întreprinse în primul an de implementare a proiectului (2009-2010)[1], subiecţii vizaţi fiind, de această dată, o serie de cetăţeni chinezi sosiţi în România, începând cu anul 2007, în scop de muncă. Însă unii dintre aceştia, din mai multe motive, au rămas pe teritoriul României după încetarea raporturilor de lucru cu angajatorul. Pentru această categorie am dedicat o cercetare de tip calitativ, la care au participat patru respondenţi principali.

Cercetarea urmăreşte o cunoaştere a fenomenului migraţiei forţei de muncă dinspre China, un fenomen interesant nu numai din motive statistice (numărul mare de lucrători chinezi sosiţi într-o foarte scurtă perioadă de timp), ci şi ca urmare a conflictelor care au însoţit venirea şi şederea lucrătorilor chinezi în România, conflicte care au culminant  în anul 2009.

Având deja un contact direct cu foşti lucrători chinezi încă din timpul cercetării din anul 2010, am constatat că un număr restrâns dintre aceştia au solicitat o formă de protecţie în România. Totuşi, şansele ca aceştia să obţină o formă de protecţie (statut de refugiat sau protecţie subsidiară) sunt aproape inexistente. Având această situaţie ca fundament, studiul nostru a pornit de la întrebarea de ce aceşti foşti lucrători au apelat la procedura de azil ? Pe de altă parte, având în vedere scopul iniţial al acestor muncitori, a căror istorie este relativ cunoscută societăţii româneşti, am încercat să aflăm şi cum au venit aceştia în România, în ce condiţii au lucrat şi cum au încetat lucrul.

Conform informaţiilor obţinute de la specialiştii intervievaţi, şansele ca solicitările de azil ale cetăţenilor chinezi să fie acceptate sunt aproape nule, pentru că motivele solicitării nu privesc situaţii grave, cum ar fi opresiunea politică, situaţii în realitate greu de probat. Însă putem observa că perioada pe care se întinde procedura de azil (circa un an şi jumătate) asigură o formă legală de şedere acestor cetăţeni, iar unele constatări arată că unii dintre aceştia, care au încetat involuntar, deja de câţiva ani, raporturile de lucru cu angajatorul, speră să obţină unele compensaţii morale sau financiare.

În total a fost realizat un număr de patru interviuri cu cetăţeni chinezi, în limba chineză. De asemenea, a fost realizat un interviu cu un reprezentant al Oficiului Român pentru Imigrări (ORI), un interviu cu un jurist specializat în probleme de imigrare şi unul cu un fost angajat al unui şantier de constucţii unde au lucrat muncitori chinezi, acesta din urmă având o funcţie managerială (de comunicare). Cercetarea se mai bazează şi pe observaţie participativă în mediile de densitate sau de întâlnire periodică ale comunităţii chineze.

Interviurile care nu au fost realizate cu cetăţeni chinezi au reprezentat sursa complementară de informaţii, persoanele intervievate provenind nu numai din structurile administrative ale statului, ci şi din mediul profesional privat. În paralel, o cercetare de teren într-un spaţiu de rugăciune budhist din Bucureşti a început încă din iulie 2010, prin vizite frecvente şi prelungite, nu numai în zilele obişnuite, ci şi cu ocazia sărbătorilor bisăptămânale. Având în vedere că spaţiul în cauză funcţionează ca un centru de comunitate pentru etnici chinezi cu statute sociale şi financiare diverse, cercetarea de teren în acest loc a fost esenţială pentru înţelegerea unor chestiuni care privesc starea actuală a imigranţilor chinezi în general şi a foştilor lucrători în particular. Realizarea unor demersuri similare ar fi fost aproape imposibilă în spaţiile comerciale sau la diversele puncte de lucru ale subiecţilor.

De asemenea, o serie de experienţe de teren în legătură cu imigranţii chinezi veniţi în scop de angajare sau detaşare au fost utile pentru cercetarea de faţă (Bacău 2006, Constanţa 2007 şi Bucureşti).

Studiul de faţă nu pretinde să ilustreze exhaustiv istoria şi situaţia actuală a lucrătorilor chinezi, care au început să vină în România încă din 2005-2006, mai ales că o astfel de reconstituire ar fi în realitate un demers extrem de dificil şi de durată. Fără îndoială că au existat şi mai există contingente de lucrători chinezi cărora nu le-au fost atinse într-un fel sau altul interesele, activitatea lor decurgând în condiţii acceptatbile atât pentru ei, cât şi pentru angajator. La fel de dificilă ar fi măsurarea gradului de satisfacţie al celor prezenţi, pentru a nu mai vorbi de al celor care deja au plecat din România.

Expunând aceste cazuri nu intenţionăm să generalizăm, ci doar să atragem atenţia asupra unor situaţii care se pot repeta. Pe de altă parte, nu discutăm despre o minoritate aproape invizibilă sau despre cazuri izolate, ci – conform unor specialişti care au cunoscut fenomenul – de cazuri care au implicat sute de persoane.

Într-o critică la raportul publicat de noi în 2010, ni s-a imputat, cu privire la unele aprecieri de ordin calitativ legate de situaţia lucrătorilor chinezi, că ceea ce am expus despre aceştia nu reprezintă decât ,,10%” din imaginea completă. În realitate, nici măcar un sociolog experimentat nu se va hazarda să ofere astfel de estimări cantitative nejustificate, care nu au de a face cu un demers calitativ. Critica menţionată se bazează, probabil, pe constatarea că, în cazul unor contingente de muncitori chinezi, lucrurile au decurs normal, sau pur şi simplu se bazează pe o aritmetică rudimentară. Oferim, prin urmare, nu ,,imaginea completă”, ci un caz relevant.

1.      Situaţia statistică

În cele ce urmează, vom încerca să plasăm situaţia statistică a imigranţilor chinezi într-un context mai larg. Povestea acestora în România este deja una veche, mergând înapoi în timp până în anii 1990-1991, iar astăzi asistăm la maturizarea unei a doua generaţii de imigranţi chinezi, în cazul cărora, atâta timp cât limba română este învăţată, integrarea socială şi culturală în România are loc în cu totul alţi termeni. Pe de altă parte, îi amintim pe cei care au obţinut deja cetăţenia română ori s-au născut în familii mixte. Aceştia reprezintă o altă categorie, iar chestiunea lor se discută numai din punct de vedere etnic şi cultural, nemaifiind vorba de cetăţeni străini. Un recensământ viitor ne va spune despre ce număr de etnici chinezi declaraţi va fi vorba.

În funcţie de ocupaţie, astăzi putem vorbi nu doar de categorii clar delimitate  de imigranţi chinezi (comercianţi, respectiv angajaţi), ci şi de agricultori, care furnizează produse agricole pe care le utilizează restaurantele chinezeşti sau particularii. Este vorba de produse rar folosite de către autohtoni, ale căror seminţe au fost aduse din China. Legumele sunt cultivate în judeţul Ilfov, în zona adiacentă sectorului 2 al Capitalei. Mai putem vorbi de profesionişti şi de prestatori de servicii chinezi – agenţi de turism, avocaţi, medici etc.

O istorie statistică din anul 1990 până astăzi ar depăşi cu mult limitele acestui studiu, pentru a nu vorbi de dificultăţile care s-a opune unui astfel de demers, dacă ţinem seama că, timp de peste zece ani, nu s-a putut discuta de o evidenţă informatizată a cetăţenilor chinezi (de fapt, a străinilor în general), iar legea care reglementează domeniul străinilor datează numai din anul 2001.

Pentru comparaţie cu momentul actual, am utilizat datele valabile în septembrie 2007[2], acordând o atenţie specială zonei Bucureşti-Ilfov şi, din motive uşor de înţeles,  judeţului Bacău. Cifrele următoare reprezintă situaţia cetăţenilor chinezi aflaţi pe teritoriul României la data amintită în scopuri comerciale, de angajare şi de detaşare. Nu am menţionat numărul celor veniţi în alte scopuri:

• În Bucureşti erau în total 3981 cetăţeni chinezi, dintre care 1540 erau cu şedere temporară pentru activităţi comerciale, 1088 cu şedere temporară în scop de angajare, în vreme ce nu exista nici un cetăţean chinez care să fi venit ca lucrător detaşat.  • În judeţul Ilfov erau în total 508 cetăţeni chinezi, dintre care 236 comercianţi, 118 angajaţi şi cinci detaşaţi.

• În judeţul Bacău, din totalul de 168 de cetăţeni chinezi, 156 erau în scop de angajare, însă nici unul nu era detaşat.

La nivel de ţară, numărul total al cetăţenilor chinezi era de de 5304.

Se observă că cetăţenii chinezi sosiţi ca detaşaţi erau puţin numeroşi la acea dată, însă se va vedea ulterior, de-a lungul studiului, că binecunoscutul conflict din 2008-2009 este asociat în mare parte cu această categorie de lucrători.

În ce priveşte situaţia solicitanţilor de azil, datele de care dispunem ne arată că, din anul 2001 până în 2007, au solicitat azil pe teritoriul României un număr de 486 de cetăţeni chinezi, dar cererile au fost în întregime respinse. Obervăm o medie anuală care, ca şi la nivelul anului 2010, nu depăşeşte cifra de 100.

La nivelul anului 2011, migraţia pentru muncă a cetăţenilor chinezi nu mai reprezintă, din punct de vedere numeric, un caz special. Spre exemplu, pentru acest an, au fost aprobate numai 444 de autorizaţii de muncă pentru cetăţenii din China, un număr foarte mic comparat cu cel acordat în anii anteriori. Se poate observa o scădere semnificativă în ultimii trei ani, dacă vom compara cifrele de acum cu cele din 2007, 2008 şi 2009.

Conform datelor puse la dispoziţie de Oficiul Român pentru Imigrari (ORI), la data de 31 decembrie 2010 numărul total de străini cu drept legal de şedere era de 59,559, dintre care 7041 sunt cetăţeni chinezi, pe al treilea loc ca număr după cetăţenii moldoveni şi turci.
În particular, numărul de cetăţeni chinezi cu şedere în scop de angajare este relativ mic, faţă de totalul de 7041: 2075 la 31 decembrie 2010, cifră care a scăzut de la 2689 în 2009, iar până la data de 31 martie 2011, numărul acestora a scăzut la 1995. Pe de altă parte, mult mai puţini sunt cetăţenii chinezi care au cerut o formă de protecţie în România, respectiv 55 de persoane în 2008, 66 în 2009 şi 85 în 2010.

Cu toate acestea, tocmai acest grup aparte al solicitanţilor de azil din China este interesant pentru cercetarea de faţă, având în vedere motivele pentru care s-a apelat în multe cazuri la solicitarea unei forme de protecţie: pierderea unui statut legal şi demn, certitudinea subiecţilor că au fost înşelaţi încă de când se aflau în ţara de origine, condiţiile ambigue în care s-a stopat munca etc.

Raportat la cifrele care reprezintă numărul de solicitanţi de azil din cei doi ani anteriori (66, respectiv 85), numărul celor care au primit o formă de protecţie (protecţie subsidiară), este infim: patru persoane în 2009, respectiv două în 2010. Prin urmare, este evident că prelungirea şederii cu un an şi jumătate în România sub forma procedurii de azil, în cazul muncitorilor care au încetat raporturile de muncă cu angajatorul, nu este decât o compensaţie minoră prin comparaţie cu pierderile materiale şi simbolice pe care subiecţii le-au suferit. Vom vedea mai jos despre ce fel de pierderi a fost vorba.

Grupul vizat este reprezentat de foşti lucrători chinezi care, din motive neimputabile lor, au încetat lucrul, însă au ales să rămână în România, solicitând o formă de protecţie. Ceea ce au în comun sunt cele două statute aflate la cele două capete ale unui interval de timp care se întinde pe circa trei ani: statutul de muncitor (laogong) la plecare şi cel de solicitant de azil (nanmin) acum. La aceasta se adaugă condiţiile nefavorabile în care au trebuit să înceteze lucrul, speranţele pe care le-au avut înainte de a veni şi – nu cel mai puţin important – pierderile financiare mari suferite. Ceea ce îi deosebeşte pe cei patru, pe care îi vom numi Jia, Yi, Bing şi Di, sunt percepţia faţă de cei care poartă responsabilitatea legată de drama lor şi planurile particulare de viitor.

2.      Etapa dinaintea sosirii în România

 În acest capitol vom prezenta background-ul celor patru subiecţi şi condiţiile în care aceştia au obţinut un loc de muncă în România. Se disting, ca elemente esenţiale, sumele plătite drept comision firmelor de recrutare, modul în care a fost descrisă către aceştia ţara de destinaţie şi contractele semnate de fiecare. Chestiunilor legate de comisioane şi de contracte li se vor dedica două capitole distincte.

Di a auzit despre oportunitatea de a lucra în România de la prieteni. Reprezentanţii unei firme de intermediere a forţei de muncă au mers la întreprinderea unde lucra Di şi i-au prezentat această posibilitate. Situaţia din România li s-a ilustrat în termeni foarte buni, cu un salariu atractiv (circa 1000 de euro lunar) şi cu condiţii de cazare şi de hrană la fel de bune. Firma de intermediere (o firmă mică, locală) s-a ocupat de formalităţi. Această firmă intermediase deja trimiterea altor lucrători chinezi în străinătate, astfel că dispunea de un oarecare capital de credibilitate. Cu această firmă a semnat un contract care prevedea o durată de lucru de trei până la cinci ani. A fost vorba de singurul document semnat, iar Di nu a primit un exemplar pentru sine. Comisionul pentru acest serviciu a fost de circa 80,000 yuan (circa 8,000 euro).

 

Bing (n.1972) a aflat despre posibilitatea de a lucra în România printr-o firmă de recrutare a forţei de muncă din provincia Hebei (este vorba de o firmă mică, din districtul Gucheng). Celor de acolo li s-a spus că este vorba de un investitor din Israel. Salariul promis a fost de trei euro pe ora de lucru. Li s-a promis şi cazare şi hrană, în afara salariului. În afară de acestea, a existat promisiunea că, după un an şi jumătate sau doi de lucru în România, pot reveni în China pentru a-şi vizita familia. Firma de intermediere s-a ocupat de formalităţi, cerând în acelaşi timp celor din contingentul lui să semneze un document prin care se obligă să nu lucreze la negru în ţara de destinaţie. Firma a păstrat acel document. Nu a existat vreun document care să fie semnat de ambele părţi, prin care firma să garanteze că totul va decurge conform promisiunilor. Bing mărturiseşte că el, ca şi ceilalţi colegi, a neglijat garanţiile scrise din partea firmei, entuziasmul de pleca şi a munci în străinătate în condiţii salariale foarte bune fiind prea mare. Firma de intermediere însă a operat pragmatic, apelând chiar la un garant (cunoscut al lucrătorului care urma să vină în România), care se obligă să plătească diversele daune în cazul când lucrătorul părăseşte firma la care a fost angajat. Comisionul total plătit de către Bing a fost de circa 10,000 euro, în această sumă intrând costurile legate de paşaport, controlul medical, legalizarea actelor care privesc calificarea profesională, biletul de avion dus-întors şi taxa de viză. Grupul lui Bing cuprindea zece oameni din provincia  Hebei. Calificarea lui Bing este de fierar-betonist, iar dosarul de plecare la muncă includea un certificat de calificare. Bing spune că se pricepe să construiască case.

 

Yi a sosit în România în aprilie 2008. Firma de intermediere ,,Fuyuan Guoji Jingmao”[3] a venit la el acasă (provicia Jilin, oraşul Meihekou). I s-a vorbit de posibilitatea unui câştig de 10,000 yuan lunar (circa 1000 de euro). România a fost prezentată ca o ţară cu potenţial, fiind un stat al U.E. Cei 48 de muncitori din contingentul din care făcea parte Yi au plătit un comision de 100,000 yuan (circa 10,000 de euro). Yi a început lucrul imediat a doua zi după sosire, programul de lucru fiind de zece ore/zi, de luni până sâmbătă, duminica fiind liberă.

 

Jia (n. 1971) a aflat despre posibilitatea de a lucra în România prin firma ,,Beijing Construction Group”. Această firmă a trimis oameni în zona lui, recrutarea nu a fost făcută publică cu ajutorul mass-media. Exista şi o firma de recrutare locală, numită ,,Jilin Guoji Jinchukou Maoyi”, care aparţine de cea dintâi[4]. Celor din contingentul lui li s-a spus că vor munci opt ore pe zi, de luni până sâmbătă, duminica fiind zi liberă. Salariul promis a fost de 800 de euro, iar pentru munca suplimentară plata urma să fie de şase-opt euro pe oră. Aceste sume au fost stipulate în contractul semnat cu firma de intermediere. Firma de intermediere s-a ocupat integral de formalităţile necesare deplasării pentru muncă în România. Cei din contingentul lui Jia au semnat un contract cu această firmă. Toate serviciile furnizate de firma de intermediere au costat circa 12,000 euro, cuprinzând: găsirea unui loc de muncă în România; taxele de viză; biletul de avion dus-întors; taxele de prelungire a permisului de şedere (formalitate care, în fapt, nu s-a întâmplat). Jia a venit în România într-un contingent de 36 de lucrători. A început lucrul la data de 28 iulie 2007 şi a încetat la data de 18 august 2009.

3.      Situaţia generală după sosirea în România – condiţii de muncă şi de viaţă

 Di a fost cazat la un hotel, după ce a ajuns în România. Camera în care locuia avea patru paturi, iar suprafaţa era de circa 35 mp. A locuit acolo timp de opt luni, din 31 martie până la finalul lui decembrie 2008, când firma şi-a stopat activitatea. Lucrătorii şi-au acoperit singuri cheltuielile cu hrana (circa 100 de euro lunar), având posibilităţi de a prepara mâncarea în locuinţă.  Di vorbeşte despre condiţii acceptabile de lucru, referindu-se la şantierul unde se construia un mall, în zona Cotroceni[5], la fel fiind vorba şi de condiţiile legate de siguranţa muncii. A lucrat zece ore pe zi, de luni până sâmbătă, având duminica drept zi de odihnă. Salariul pe care l-au primit cei din grupul lui a fost de 700-800 euro lunar.

Bing a sosit în România într-un grup de zece lucrători din provincia Hebei şi a lucrat începând cu 26 mai 2008. De la aeroport, lucrătorii din contingentul lui au fost transportaţi în zona ,,Pajura” din nordul capitalei, la un cămin. După două zile a mai sosit un contingent de zece-cincisprezece lucrători din provincia Jiangsu. La acel cămin erau deja peste 20 de lucrători, tot din provincia Jiangsu. Acolo au locuit câte patru în cameră, iar mai multe zeci de persoane aveau acces la o toaletă comună. A doua zi după sosire au fost lăsaţi să se odihnească, iar a treia zi a avut loc controlul medical. Pe data de 29 mai 2008 au fost transportaţi la şantier. Înainte de această dată, cu câteva zile înainte, au semnat la cămin un contract cu angajatorul.

Locul de cazare nu s-a schimbat pe durata angajării. A muncit însă, succesiv, în două puncte de lucru, unul dintre ele fiind mall-ul din zona Cotroceni. Bing consideră că a avut condiţii de cazare acceptabile. De asemenea, consideră condiţiile de lucru acceptabile. A lucrat câte zece ore pe zi în perioada august-mai şi 11 sau 11 ore şi jumătate pe zi în perioada mai-august. Uneori s-a lucrat şi sâmbetele şi duminicile, însă nu au existat sporuri în funcţie de aceste zile, ci salariul pentru orele suplimentare s-a calculat în funcţie de suma discutată încă din China: trei euro pe oră. Deşi li s-a promis, verbal, că hrana va fi asigurată de angajator, o dată ajunşi aici au descoperit că trebuie să se ocupe singuri de astfel de cheltuieli.

Şi lui Yi firma i-a pus la dispoziţie condiţii de cazare, iar de cumpărarea şi prepararea hranei s-a ocupat singur. Yi a lucrat la patru puncte de lucru, fiind, la fel ca şi Jia, fierar-betonist pentru firma ,,Eurostone”. În privinţa lui Jia, situaţia este aparte: acesta a locuit succesiv în opt cămine, în perioada 28 iulie 2007- decembrie 2009. Nu cunoaşte motivele pentru care a schimbat atâtea locuri de cazare: numai unele se aflau aproape de punctul de lucru, altele erau însă plasate la o oarecare distanţă. Numai prima locuinţă oferea condiţii bune, iar şederea aici a durat două luni. Au urmat apoi spaţii care ofereau condiţii precare, ajungând să locuiască în cameră împreună cu alţi 15 muncitori.

Jia declară că, în general, condiţiile de muncă au fost precare: nu a existat protecţie la locul de muncă şi nu au fost luate măsuri de protecţie şi de siguranţa muncii. A lucrat în trei puncte de lucru, iar condiţiile au fost la fel de precare peste tot. Timpul de lucru ajungea şi la 12-13 ore pe zi. Jia afirmă că nu a protestat, de teama de a nu fi trimis înapoi în China. Hrana ţinea de responsabilitea proprie (conform contracului). A fost rănit o dată, la căderea unui obiect dur. Deşi a avut cască de protecţie, a suferit răni, primind  asistenţă medicală numai după 15 zile. Timpul de lucru ajungea la 12-13 ore pe zi, şapte zile pe săptămână, fără sporuri pentru munca suplimentară. Salariul orar era de trei euro, iar cel lunar se situa între 600 şi 700 de euro.

4.      Contractele

Dintre cei patru, numai Bing a semnat un contract pentru un angajator din România, în afara celui care priveşte relaţia cu firma de recrutare din China. Ceilalţi trei nu au vorbit de un astfel de contract. De-a lungul cercetării am constatat că lucrătorii cu care am stat de vorbă nu percep clar diferenţa dintre statutul de angajat şi cel de detaşat. Scopul pentru care au venit şi experienţa lor legată de pierderea locului de muncă sunt comune, de aceea acestă diferenţă poate părea o simplă nuanţă din acest punct de vedere. Însă, primele probleme au apărut în cazul lucrătorilor detaşaţi  (termenul în chineză fiind paiqian). Pentru a lămuri cazul acestor lucrători,  le-am dedicat un capitol special în cadrul acestui studiu.

Pentru a ilustra chestiunea contractelor, am purtat o serie de discuţii aprofundate cu Bing. În privinţa contractului semnat cu angajatorul din România, Bing spune că lucrătorii din contingentul său nu au văzut vreo versiune în limba chineză, ci au trebuit să semneze într-o limbă străină. Li s-a arătat unde trebuie să semneze, fără să înţelegă conţinutul. Contractul semnat cu angajatorul (,,Prosperity Construct International” s.r.l.) după sosirea în România  conţinea zece articole. Unul dintre ele stipula că, pentru cheltuieli de subzistenţă, lucrătorul va primi suma de 300 de euro lunar, în lei, calculată la cursul zilei. Ceilalţi bani erau trimişi în ţară, în conturile fiecăruia, pentru a fi ridicaţi de către cei de acasă. Potrivit descrierii lui Bing, era vorba de trei documente suprapuse, cel de deasupra fiind în engleză, cel din mijloc în română, iar cel de dedesubt în limba chineză.

Cele două contracte aflate sub cel în engleză nu erau complet acoperite de acesta din urmă, lăsând să se vadă, la fiecare dintre cele două, partea de jos (locul unde, de regulă, se aplică semnăturile). Înainte de a semna, nu au fost lăsaţi să citească exemplarul în limba chineză. Au fost cumva zoriţi şi li s-a spus că, dacă nu semnează, nu vor începe lucrul. Pentru a le obţine semnăturile, a fost trimis un angajat român despre care Bing spune că vorbea limba ivrit (xibolaiyu). De asemenea, unul dintre lucrătorii chinezi înţelegea puţin limba ivrit (presupunem că lucrase anterior în Israel). Astfel s-a realizat comunicarea, în condiţiile în care nu s-a comunicat direct cu lucrătorii în limba lor maternă.

Au semnat toate cele trei documente. Putem doar presupune că textul în cele trei limbi era identic, dar nu putem verifica. După ce Bing a semnat, a reuşit să observe că vizita medicală costa 130 de euro. Semnarea contractului a avut loc după vizita medicală, care se petrecuse anterior în cămin. Aceşti bani au fost opriţi din primul salariu. Nu a primit nici un exemplar din contract, nici el şi nici colegii lui.

În privinţa contractului semnat cu firma de intermediere din China, menţionăm următoarele articole:

•   timpul de lucru: opt-zece ore pe zi

•   salariul net pe oră: trei euro

•   firma de intermediere garantează că salariul nu va fi sub 690 euro lunar

•   salariul pentru orele suplimentare este de 150 %

• firma angajatoare oferă cazare, fără a face opriri din salariu pentru cheltuielile de întreţinere; s-a specificat că se va oferi cazare în cămine sau containere, iar locul se poate afla în afara oraşului

• angajatorul asigură tratamentele medicale (inclusiv pentru accidente de muncă); o dată pe an, angajatorul mai asigură un consult medical

• durata contractului va fi de trei ani, cu posibilitatea de a prelungi şederea încă doi ani

• la un an şi jumătate (sau doi ani), lucrătorul îşi poate vizita familia din China, transportul aerian fiind asigurat de angajator

• angajatorul mai asigură prelungirea şederii în România (se ocupă de formalităţi)

•  în caz de conflicte între lucrători (confruntări fizice), aceştia pot fi trimişi în ţara de origine anticipat, fără a primi o parte din comisionul dat către firma de intermediere

O parte dintre actele necesare pentru a pleca din China la muncă în străinătate au fost:

•  dovada că a absolvit nouă clase (chuzhong)

•  cazier judiciar

•  certificat de calificare

Bing mai spune că sunt articole din contract pe care nu şi le aminteşte clar. În ţara de origine a existat o persoană care a garantat, prin semnătură, pentru câte un lucrător, pentru cazurile în care acesta ar părăsi, înainte de terminarea contractului, firma angajatoare. În cazuri de acest gen, garantului i se pot opri bani din salariu. Garantul a fost ales de către lucrător dintre prieteni, rude etc.; acesta a trebuit să dovedească faptul că are un loc de muncă.

Lucrătorii din contingentul lui Bing au semnat două astfel de exemplare, însă nu au primit pentru ei înşişi un exemplar. Au fost 15 lucrători în această situaţie. În momentul când au cerut un exemplar, au fost şantajaţi că nu mai primesc biletul de avion (dacă vor continua cu astfel de pretenţii). Bing a regretat mai târziu, când a realizat gravitatea clauzelor stipulate. Într-un alt document, pus la dispoziţie de către Bing şi reprezentând o anexă la un astfel de contract, pe lângă alte drepturi şi obligaţii inserate, în parte privitoare la asistenţa medicală, se menţionează că în caz de deces sau de accidente grave compensaţia financiară nu va depăşi suma de 3000 de euro, la o contribuţie lunară pentru asigurarea lucrătorului în valoare de 25 de euro.

Pe de altă parte, conform exemplarului de contract de detaşare de care dispunem, semnat între ,,Fuyuan Guoji Jingmao” şi lucrători (la data de 10 aprilie 2008)[6], beneficiarul din România fiind firma ,,Eurostone”, salariul stipulat este de 800 de euro pe lună, în condiţiile în care lucrătorul şi-a atins norma de lucru. Există în contract şi calculul salariului în funcţie de ora de lucru (trei euro pe oră). Banii sunt viraţi de către beneficiar în contul firmei de intermediere (care de fapt coincide cu angajatorul din China), iar aceasta din urmă transferă banii, transformaţi în yuan, în conturile lucrătorilor. În contract se mai precizează că, ,,pentru a garanta calitatea lucrului”, beneficiarul va opri primul salariu al lucrătorilor drept garanţie, salariu care va fi returnat lucrătorului înainte de a reveni în ţara de origine. Pe de altă parte, firma de intermediere percepe un comision de cinci euro lunar, pentru fiecare lucrător, ca taxă de administrare. În contract se mai menţionează că, în condiţiile în care dosarul este complet şi garanţia a fost plătită, lucrătorul va pleca la muncă în termen de şase luni. Până aici, condiţiile sunt rezonabile, însă, la secţiunea privitoare la drepturile şi obligaţiile lucrătorului, se spune că acestuia din urmă nu îi este permisă participarea la grevă. Nu se specifică dacă este vorba de grevă legală sau spontană.

5.      Conflictul

Lui Di i s-a motivat că e criză, lipsă de bani, că firma de aici a dat faliment. Patronul firmei angajatoare din China i-a înştiinţat pe cei din grupul său despre încetarea lucrului. Acesta a vorbit cu antrepenorul din România, după care le-a făcut cunoscut acest lucru muncitorilor care erau împreună cu Di. Nu a fost vorba de un anunţ scris, ci de unul verbal.

La data de 15 august 2009 (sâmbătă), Bing a căzut de pe schelă, cauza fiind lipsa unei rotiţe a schelei. Bing şi-a pierdut echilibrul şi a căzut de la o înălţime de peste doi metri. A suferit o fractură la osul călcâiului drept, însă responsabilii punctului de lucru nu l-au trimis imediat pentru a primi asistenţă medicală de urgenţă, ci la două zile distanţă (17 august). S-a evitat prin aceasta încadrarea la categoria accidentelor de muncă şi complicaţiile care ar fi decurs pentru angajator. Documentul emis de secţia de gardă ortopedie a Spitalului Clinic de Urgenţă din Bucureşti este datat la 17 august 2009. Documentele medicale pe care Bing ni le-a pus la dispoziţie (certificate de concediu medical) arată faptul că i s-a acordat concediu medical începând cu data de 18 august 2009, până la data de 30 septembrie 2009.

Raporturile de muncă de facto au durat între 31 mai 2008 şi data accidentului (circa 15 luni). După ce a suferit accidentul, a continuat să locuiască în acelaşi cămin. Angajatorul i-a propus suma de 500 de euro şi un bilet de avion pentru a se întoarce în China, însă Bing a refuzat aceste condiţii, cerând în schimb suma de 2000 de euro şi banii necesari tratamentului.

Proiectul imobiliar în care era angajat s-a încheiat la data de 15 noiembrie 2009, însă Bing a continuat să stea în acel cămin până la data de 4 februarie 2010.

În cazul lui Yi, promisiunea salarială a fost de circa 1000 de euro lunar, acesta ajungând în realitate să câştige circa 700 de euro. A lucrat de la sosire (aprilie 2008) până în decembrie acelaşi an, când s-a stopat lucrul. Yi a primit un exemplar al contractului semnat cu firma din China, însă diferenţa între condiţiile prevăzute în contract şi realitate a fost destul de mare. Acesta declară că aici nu a semnat nici un fel de document, ceea ce arată că şi Yi a venit în România cu statut de detaşat. În decembrie 2008, salariul orar (convenit în China) a scăzut de la trei euro la doi euro, fără a scădea însă şi volumul de muncă. Nu au fost preveniţi în acest sens, ci pur şi simplu au descoperit această schimbare pe fluturaşul de salariu.

Reprezentantul firmei din China a venit în România, însă nu a putut rezolva problema. Nici funcţionarii din instituţiile competente din România nu au avut cum să rezolve chestiunea în cauză, fiind evident vorba de lucrători detaşaţi. Yi declară că firma ,,Eurostone” nu le-a dat explicaţii, ci i-a lăsat să continue. Atunci s-a declanşat greva, pe şantier, după care, începând cu 9 ianuarie 2009, au început protestele din faţa Ambasadei R.P.Chineze.

Ceea ce este grav este faptul că în decembrie 2008 au continuat să sosească muncitori din China. Potrivit lui Yi, au fost circa 100 de lucrători care n-au apucat să lucreze nici măcar o zi, în condiţiile în care şantierul nu mai avea nevoie de ei. Se poate înţelege acest lucru ca efect al inerţiei, urmare a unor înţelegeri contractuale în derulare, care nu pot fi oprite cu uşurinţă, însă acest lucru nu diminuează gravitatea faptului. Şi aceşti 100 de muncitori au plătit circa 10,000 de euro drept comison. Aceştia au participat la proteste[7], iar în martie 2009 s-au întors în China.

Jia şi colegii săi au fost înştiinţaţi de către manager cu o zi înainte de a se stopa lucrul. Muncitorii au fost chemaţi în grupuri de câte trei-patru şi informaţi asupra acestei chestiuni. Înştiinţarea a avut loc printr-un traducător cu slabe competenţe de limba chineză. Jia spune că din cei 36 de lucrători din contingentul său, 33 s-au întors în China, iar trei au continuat să rămână în România. El afirmă că acest contingent (provenind din oraşul Meihekou, provincia Jilin), este legat de cel dintâi caz al grupurilor care au întâmpinat probleme. Jia mai afirmă, referindu-se la lucrătorii chinezi în general, că, din circa 3000, 80% au avut probleme similare celor pe care le-a întâmpinat contingentul din care a făcut parte el. Chiar dacă are o reacţie mai degrabă emoţională şi resentimente faţă de cei pe care îi consideră vinovaţi, situaţia despre care ne vorbeşte Jia nu este una care poate fi ignorată.

La cele relatate de cei patru, adăugăm situaţia lui W., care a fost la rândul său unul dintre cei care au lucrat la mall-ul din Cotroceni:

W. a plătit un comision de 80,000 yuan (circa 8000 de euro); firma de intermediere i-a recomandat România ca o ţară în care se poate câştiga bine, fiind o ţară care a intrat în UE, prin urmare având credibilitate. Formalităţile au durat două luni. Condiţiile de muncă şi de cazare au fost acceptabile. Salariul, la început, a fost de circa 800-900 de euro, dar a început să scadă, iar după şase luni urma să expire ,,viza”[8]. Celor din grupul său li s-a spus că e nevoie de o acţiune în instanţă[9] (da guansi), însă lucrătorii, care au considerat că au venit pe un temei legal, nu au acceptat această metodă, sperând că se va urma o cale oficială (zhengshi) pentru prelungirea şederii lor. Atunci li s-a spus: cine nu face aşa, poate pleca. După doar şapte luni, primea doar bani de subzistenţă, nu şi salariul. W. ar recomanda altora să evite firmele de recrutare de tip fantomă. Frustrarea lui este legată de întoarcerea prematură în ţară, fără bani câştigaţi.

Cazul lui W. completează imaginea unei fundaţii precare în ce priveşte garanţia unui parcurs normal pentru lucrătorii chinezi veniţi în România, iar începutul acestei serii de anomalii s-a aflat la firmele de recrutare din China. Pe de altă parte, se remarcă atmosfera de presiune şi discursul ultimativ al angajatorului de aici.

Potrivit unui avocat specializat în domeniul migraţiei, o cauză a conflictului provine din faptul că o parte dintre lucrătorii chinezi s-au văzut în situaţia de a se afla fără forme legale în România. Motivele sunt:

• Neobţinerea autorizaţiei de muncă pentru detaşaţi, care ar trebui eliberată după sosirea în România. Acest lucru s-a întâmplat fără să aibă legătură cu criza economică.

• Concedierea prematură, caz care poate fi legat de criza comenzilor imobiliare.

În privinţa situaţiilor de abandon al mâinii de lucru şi de conflict survenite la nivelul diverselor firme de construcţii, putem enumera următoarele:

• Lucrătorii nu au mai fost primiţi, pentru că nu mai era nevoie de ei.

• Lucrătorii au muncit o perioadă de timp, după care li s-a spus că nu mai era nevoie de ei.

• Unii lucrători începuseră deja să lucreze, dar dosarul lor nu a fost înaintat la ORI, aceştia ajungând să rămână fără forme legale de şedere în România.

• Nu au fost respectate condiţiile din contractele încheiate între societatea comecială din România şi firma de intemediere a forţei de muncă din China, în chestiuni privitoare la: salarizare, cazare, condiţii de muncă şi asigurarea locului de muncă (respectarea calificării).

Există însă şi cazuri de încetare a raporturilor de muncă la mai mult timp de la conflictul din perioada ianuarie-aprilie 2009. Într-un document de care dispunem (un preaviz redactat în limba chineză pentru a fi înmânat individual unui lucrător chinez), datat la 16 septembrie 2009, se argumentează încetarea lucrului ca urmare a crizei economice şi, în particular, a instabilităţii din domeniul imobiliar, lipsind în consecinţă noi comenzi de construcţii. Pentru acest gest este invocat art. 73, al. 1 din Codul Muncii, iar perioada de preaviz este de 20 de zile.

Dintre diversele forme de solidaritate manifestată faţă de lucrătorii chinezi care au protestat, amintim sprijinul dat de un lăcaş de rugăciune budhist aflat în sectorul 2 al Capitalei. Acest templu a funcţionat ca un veritabil centru de comunitate pentru imigranţii chinezi în momentul protestelor (februarie 2009). Pe baza principiilor de caritate, dar şi din solidaritate faţă de conaţionali, a oferit adăpost şi hrană unor lucrători chinezi care au rămas fără lucru. Potrivit unei declaraţii, la acest lăcaş de cult au venit lucrători în serii de circa 10-20 de persoane. După ce a trebuit să plece de la hotel şi de la locul de muncă iniţial, Di a venit la acest templu. Potrivit acestuia, au fost circa 12-13 muncitori, care au primit adăpost acolo timp de una sau două luni. Apoi, Di şi-a căutat de lucru, a găsit şi a locuit la firma care i-a oferit un loc de muncă (împreună cu alţi doi chinezi).

Potrivit unor descrieri ale specialiştilor intervievaţi, atitudinea faţa de aceşti lucrători, în timpul protestului şi al procesului de revenire în China, a fost una de ,,blândeţe şi înţelegere”, unele ONG-uri au intervenit pentru a-i ajuta, iar unora dintre cetăţenii chinezi li s-au oferit, temporar, locuri de muncă.

Potrivit reprezentantului ORI intervievat de noi, în faţa unui astfel de fenomen fără precedent la noi în ţară, s-a contactat Ambasada R.P.Chineze din România şi s-a informat guvernul român. Pe măsură ce Ambasada a alocat fonduri, lucrătorii au fost trimişi, în eşaloane, înapoi în ţara de origine. Aflându-se în faţa unei mase de oameni cu şedere ilegală, fără ca aceştia să fie responsabili pentru asta, ORI a aplicat o derogare în privinţa amenzilor care se aplică de regulă în astfel de cazuri. Instituţia nu a fost însă capabilă să pună la dispoziţie spaţii suficiente de cazare pentru protestatari (ne referim aici aproximativ la perioada februarie-aprilie 2009). Numărul celor care s-au întors în China a fost de 400-500 de oameni. O parte dintre cei care au fost nevoiţi să părăsească România au plecat pe cheltuiala proprie. Potrivit reprezentantului ORI, numărul protestatarilor chinezi care au campat în faţa Ambasadei a fost de circa 200.

La data de 4 aprilie 2009 a fost emisă o înştiinţare către protestatari, semnată de Ambasada Chinei, de guvernul local din Beijing şi de cele din provinciile Shandong, Jilin, Hebei, Fujian şi Jiangsu, de asemenea, de firma ,,Zhongguo Jianzhu Gongcheng[10]”. Înştiinţarea se referă la un plan comun al instituţiilor chineze de a pregăti plecarea lucrătorilor chinezi, lăsând însă acestora şi opţiunea de a rămâne în România, pe proprie răspundere. După emiterea acestei înştiinţări, lucrătorii au avut un termen de două zile pentru a se hotărî. În document, aceştia sunt avertizaţi asupra riscurilor la care se expun în caz că nu vor opta pentru varianta revenirii în China în termenul stabilit. Printre riscuri se numără imposibilitatea de a mai recupera comisionul de la firma de intermediere, posibilitatea de returnare silită şi de aplicare a unor amenzi din partea autorităţilor române, de asemenea, riscul ca acei lucrători care au ,,tulburat liniştea fără motiv” să fie cercetaţi penal după întoarcerea în ţara de origine.

Lucrătorii chinezi care încă posedau dreptul de şedere au continuat să rămână. Au fost şi cazuri de lucrători chinezi care au fost preluaţi de un alt angajator.

6.      Cazul lucrătorilor chinezi detaşaţi

Care sunt procedurile în cazul angajării sau detaşării unui lucrător străin ?

Potrivit reprezentantului ORI intervievat, angajatorul trebuie obţină de la ANOFM (sau AJOFM, după caz) dovada că locul de muncă nu a fost solicitat de un cetăţean român (dar şi cetăţean al U.E. sau S.E.E). Cu această dovadă la dosar va solicita la ORI  autorizaţie de muncă pentru lucrătorul selectat. Această autorizaţie, o dată emisă,  poate fi prelungită anual, atâta vreme cât este în vigoare raportul de muncă.

Ulterior, angajatorul trimite autorizaţia de muncă lucrătorului străin vizat, pentru ca acesta să poată obţine viza de lungă şedere în scop de angajare, pe care o va solicita la Ambasada statului român din ţara de origine a lucrătorului în cauză. Acesta mai trebuie să posede o asigurare medicală, cazier judiciar şi trebuie să poată dovedi că dispune de fonduri necesare traiului timp de trei luni. După ce lucrătorul ajunge în România, va încheia contractul de muncă cu angajatorul, care se va înregistra la Inspecţia Muncii, după care lucrătorul va obţine de la ORI permisul de şedere în scop de muncă.

Cu obţinerea acestui permis, procesul legat de şederea lucrătorului străin în România se încheie. Atât timp cât raporturile de muncă între acesta şi angajator nu se încheie, acest permis se va prelungi în fiecare an. Pe scurt spus, societatea comercială din România îşi stabileşte un necesar de forţă de muncă şi apelează la o societate de recrutare a forţei de muncă străină. Angajatorul român încheie contracte de muncă şi negociază condiţiile de salarizare, cazare, masă etc.

Însă în cazul în care raporturile de muncă s-au încheiat, un alt angajator poate solicita angajarea acestuia, printr-o nouă autorizaţie. Lucrătorul nu mai trebuie să părăsească ţara pentru a parcurge de la zero procedura, ca apoi să revină în România,  însă termenul este doar de 30 de zile de la încetarea relaţiei de muncă cu angajatorul anterior. În cazul în care nu mai există o astfel de posibilitate, lucrătorul trebuie să părăseasă ţara în termen de 30 de zile. Numărul total de autorizaţii de muncă la nivel de ţară se cumulează de la an la an. Mai exact, la cele existente, care deja au fost prelungite cu încă un an, se adaugă cele aprobate pentru anul în curs.

În privinţa lucrătorilor detaşaţi, categorie care a generat cele mai multe probleme în cazul muncitorilor chinezi[11], procedura este următoarea: lucrătorii pot sosi în ţară cu statutul de detaşaţi, după care urmează să obţină autorizaţia de muncă. Problema se află însă în faptul că aceştia pot să nu obţină autorizaţia, în cazul în care nu pot proba nivelul de calificare. Dacă acest lucru se întâmplă, ei vor pierde dreptul de şedere după 90 de zile. Exact aceasta este o problemă care a afectat mulţi dintre lucrătorii chinezi. Potrivit reprezentantului ORI intervievat de noi, în 2008, circa 800 de lucrători s-au aflat în această situaţie. Practic, o astfel de circumstanţă echivalează cu abandonarea forţei de muncă, iar când cifrele sunt atât de mari, gravitatea situaţiei este pe măsură.

Ce trebuie menţionat este că acest mare contingent amintit mai sus se referă la o perioadă în care criza încă nu se manifesta, deşi, în mod general, punem declinul imobiliar pe seama crizei economice globale, şi de aici cauza obiectivă a stopării lucrului.

Deşi firma de intermediere a forţei de muncă din China a semnat cu angajatorul de aici un contract, nu a existat însă o clauză particulară pentru o astfel de situaţie. Cum am spus de deja, cauza principală a problemelor a fost faptul că mulţi lucrători detaşaţi nu au îndeplinit condiţiile de acordare a autorizaţiei de muncă o dată ajunşi în România. Este vorba de condiţii legate de calificare în ceea ce îi priveşte pe aceştia, sau de ordin fiscal, în ceea  ce îl priveşte pe angajator.

Prin urmare, criza economică nu este cea dintâi cauză a conflictului legat de lucrătorii chinezi, ci cauza finală. Pentru că, în realitate, problemele au început încă din perioada de veritabil boom al angajării de lucrători chinezi. Un exemplu mai vechi se referă la lucrătoarele chineze de la o firmă de confecţii din Bacău: unora dintre acestea li s-a promis un anumit salariu în ţara de origine, însă cu totul altceva au primit o dată ajunse aici. În plus, conform unor declaraţii, acestora li se cerea să lucreze şi câte 15 ore pe zi. Din informaţiile pe care le deţinem, firma de confecţii din Bacău a primit două contingente de lucrătoare (în ultimele luni ale anului 2006, respectiv la începutul lui 2007).

Celor din al doilea contingent li s-au promis condiţii mai bune decât cele reale, iar la constatarea diferenţei, lucrătoarele din acest al doilea contingent au protestat în faţa managerului firmei, deşi, se pare că aceste lucrătoare au fost înşelate de către firma de intermediere a forţei de muncă din China. Concret, acolo li s-a promis un salariu de 600-700 de dolari SUA, însă aici au primit 400 de dolari. Acest al doilea contingent a părăsit România la începutul lui 2007, în vreme ce primul contingent a rămas aici până în luna iunie a lui 2008. Conform declaraţiilor unui membru al unei organizaţii  patronale din Bacău, o cauză a conflictului se referă la faptul că lucrătoarele erau chemate uneori de la somn (ora 22) pentru o comandă. De ce s-au preferat chinezoaice? Femeile autohtone nu puteau face faţă din motive de familie: lohn-ul de serie mică înseamnă o cantitate mare într-un timp scurt. Altfel spus, era nevoie de lucrătoare disponibile, în cazul cărora să nu se ivească priorităţi care ţin de viaţa de familie.

Nu cunoaştem sumele care au fost cerute drept comision de către firmele de intermediere, dar presupunem că promisiunea unui salariu aproape dublu faţă de cel real este legată de justificarea unor sume mai mari obţinute în urma comisioanelor. În mod cert, situaţia ,,chinezoaicelor de la Bacău” se poate nuanţa, în special în privinţa chestiunii sensibile a abandonului forţei de muncă, care poate să fi fost provocat chiar de lipsa de calificare a unora dintre lucrătoare. Nu dispunem de mai multe informaţii pentru acest caz întâmplat cu mai bine de patru ani în urmă.

7.      Comisioanele către firmele de intermediere

Chestiunea comisoanelor cerute de către firmele de intermediere din China este esenţială discuţiei din acest studiu, pentru că frustrarea celor care s-au văzut în România în situaţia de a înceta prematur relaţia cu angajatorul este pe măsura sumelor exagerate care s-au cerut, iar de aici o cauză însemnată a conflictului.

Elementul cel mai strident în cazul sumelor cerute este disproporţia dintre costurile obiective necesare plecării la muncă şi sumele foarte mari, pentru a nu mai vorbi de diferenţa între ce s-a promis şi precaritatea serviciilor oferite. Ar fi dificil să aflăm de ce s-au cerut atâţia bani şi mai ales către cine s-au îndreptat procente din sumele de care vorbim. O să încercăm totuşi unele calcule:

Dacă luăm, de exemplu, suma de 10,000 de euro reprezenând comisionul şi scădem: taxa de viză de 120 de euro, taxa de 200 de euro pentru autorizaţia de muncă (care de fapt ar trebui să fie plătită de către angajator), taxa de 240 de RON pentru permisul de şedere, plus cheltuielile necesare plecării lucrătorilor încă aflaţi ţara de origine (examen medical etc.), disproporţia între această sumă extrem de mare şi suma cheltuielilor rămâne evidentă. Din păcate, nu avem posibilitatea de a afla încotro s-au îndreptat alte cheltuieli, fie formale, fie informale.

Conform declaraţiilor subiecţilor noştri, promisiunile legate de posibilităţile de dezvoltare din România au fost în mod deliberat exagerate şi, se pare, suficient de convingătoare. În privinţa destinaţiei sumei rămase din comision după achitarea tuturor cheltuielilor legale necesare, presupunem fie un câştig mare, în termen scurt, de către firmele de intermediere, fie un câştig mai mic, însă, unde a fost cazul, însoţit de obligaţia unei multitudini de comisioane informale, pentru a facilita procesul de ,,livrare” a lucrătorilor pe piaţa muncii din România.

Pentru calculul de mai sus am luat ca reper pentru sumele cerute drept comision cifra de 10,000, însă, după unele declaraţii ale cetăţenilor chinezi, s-a ajuns până la sume care ating 20,000 de euro. Informaţiile legate de comisioane provin, pe de-o parte, din timpul cercetării efectuate de noi în cursul anului 2010; pe de altă parte, potrivit unor specialişti intervievaţi de noi, cetăţenii chinezi care au ales să solicite azil în România au declarat, în timpul interviurilor cerute de procedura de azil, sumele către firmele de intermediere din China, care se situează între 6000 şi 20,000 de euro. Cea din urmă cifră poate constitui o excepţie, însă sumele aflate în jurul cifrei de 10,000 pot fi întâlnite frecvent.

Potrivit unor informaţii (pe care nu avem cum să le verificăm), numai un sfert din sume a ajuns la firmele de intermediere din China.

8.      De ce au fost preferaţi chinezii ?

Având în vedere numărul mare al lucrătorilor chinezi recrutaţi pentru muncă în anii de vârf (2007-2008), o astfel de întrebare este absolut justificată, mai ales când vorbim de o ţară de destinaţie cum este România – o ţară fără o istorie semnificativă în domeniul primirii de lucrători străini. Ţară care, în plus, poate recruta forţă de muncă din ţări cu mult mai apropiate, nu numai geogafic, ci şi lingvistic şi cultural (Turcia, respectiv Republica Moldova).

Unul dintre motive este posibil să nu îşi aibă originea în România, ci în Israel – ţară unde productivitatea lucrătorilor chinezi din construcţii a avut suficient timp pentru a fi dovedită. Având în vedere investiţiile israeliene în proiectele imobiliare derulate prin firme cu sediul în România, putem presupune o motivaţie similară în ce priveşte preferinţa pentru recrutarea lucrătorilor din China. Diferenţa fiind că, de această dată, proiectele imobliare s-au desfăşurat în România[12]. Potrivit lui Bing, lucrătorii chinezi au fost aduşi de către investitorii israelieni pentru că muncesc repede şi suportă greutăţile. Exista aşadar un precedent: israelienii ştiau deja ce calităţi au lucrătorii chinezi.

Un alt motiv pentru care s-a optat pentru lucrători chinezi priveşte situaţiile în care antrepenorii înşişi sunt chinezi. Chiar dacă această situaţie nu asigură o comunicare perfectă între părţi (şi nici în astfel de cazuri nu au lipsit conflictele), se poate presupune că e vorba despre o opţiune pe bază de cultură comună, pe un stil de lucru acceptat de ambele părţi. Există cazuri în care toate cele trei părţi angajate în dezvoltarea unui proiect imobiliar sunt chineze (beneficiarul, antreprenorul şi firma de construcţii subcontractată). Ceea ce s-a remarcat într-unul dintre cazuri a fost funcţionarea şi colaborarea pe baza unei înţelegeri de la parte la parte, caz în care contractul avea un rol secundar. Totul a funcţionat bine însă numai până când au apărut blocaje care s-au tradus în final prin neprimirea salariului de către lucrători. Astfel, o întârziere a plăţilor din partea beneficiarului a provocat stagnarea în cazul antrepenorului şi, la capătul firului, nemulţumirea şi frustrarea lucrătorilor chinezi.

Revenind la preferinţa pentru lucrătorii chinezi, cuvântul-cheie în privinţa descrierii calităţilor lucrătorilor chinezi pare a fi productivitatea. Nu numai cei care lucrează cu chinezii vorbesc în astfel de termeni, ci şi chinezii se descriu pe ei înşişi ca pe nişte asceţi la locul de muncă[13]. Termenul este înşelător însă, pentru că nu vorbim aici despre productivitate ca despre o cantitate măsurabilă după criterii de timp stipulate prin Codul Muncii. Nu este aşadar decât vârful aisbergului, pentru că partea care nu se vede cu ochiul liber poate ascunde nu numai spargerea standardelor în privinţa timpului legal de lucru, ci şi dramele şi pericolele de care nici măcar un ascet-lucrător nu este scutit. Iar pericolele privesc nu numai munca şi posibilitatea ca aceasta să se termine prematur (implicit şi plata salariului), ci şi chestiunile legate de igiena spaţiului de locuit şi a propriei garderobe. Mai mult decât atât, există şi pericolul izolării de societatea autohtonă, al alienării.

Nu avem calitatea de a măsura sau aprecia pregătirea lucrătorilor care au lucrat în România sau continuă să se afle aici. Pe baza unor declaraţii însă, se pot face unele distincţii privind acest criteriu şi posibilităţile de a găsi un loc de muncă bine plătit chiar în propria ţară. În această perioadă, când domeniul imobiliar din România stagnează, se pare că în China este criză de lucrători calificaţi, iar în aceste condiţii nu ar veni nimeni pentru mai puţin de 6000 de yuan (circa 600 de euro), cât se poate câştiga într-o zonă dezvoltată cum este Shanghai. La fel ca în străinătate, având familiile departe, lucrătorii chinezi, uneori migranţi în propria ţară, sunt mai eficienţi. Conform unei declaraţii, cei mai mulţi lucrători chinezi s-au întors deja în ţara de origine, iar aceia sunt profesioniştii reali. În schimb, au rămas în România unii dintre cei care sunt ,,buni la toate”.

Despre ce stil de lucru putem vorbi în cazul lucrătorilor chinezi ?

Potrivit unui caz relatat de către unul dintre specialiştii intervievaţi de noi: un program de lucru săptămânal din care pot lipsi zilele libere şi unul zilnic în care se munceşte timp de 12 ore (fără a protesta). Este vorba despre o disciplină (sau obedienţă) care nu este însă necondiţionată. Atunci când apar probleme salariale, aceştia pot protesta sau nu-şi vor mai da interesul la locul de muncă. În relaţia şef chinez – executant chinez, se aşteaptă ca acesta din urmă să facă ce trebuie fără să se opună şi fără să se plângă.

În discuţiile despre productivitatea chinezilor ne-am întâlnit şi cu stereotipuri de genul: productivitatea unui chinez este de patru ori mai mare decât a unui român; primul are pauză de o oră, al doilea de două ore etc.

Se mai poate observa şi o oarecare îndărătnicie în stilul acestora, manifestată pe de-o parte la locul de muncă, prin utilizarea unor unelte aduse din China şi prin alegerea unor opţiuni tehnice care se plasează în conflict cu perspectiva eventualilor specialişti români angrenaţi în proiect. Chinezii tind uneori să rişte, fie în privinţa unor proceduri tehnice, fie chiar în privinţa siguranţei personale la locul de muncă. Pe de altă parte, pot refuza tratamentul cu mijloacele medicinei vestice, atunci când este necesară intervenţia medicului. Situaţiile pot ajunge uneori şi la extreme: potrivit unei declaraţii, s-a întâmplat ca unii dintre protestatarii chinezi din faţa Ambasadei Chinei să refuze asistenţa medicală de urgenţă.

 9. Solicitanţii de azil chinezi

Încă de când am lucrat la un alt proiect de cercetare cu privire la imigranţii chinezi (2007), atunci când ne-am interesat de solicitanţii de azil din China, prin discuţii cu ONG-uri implicate, am aflat următoarele:

  1.  chinezii au circuitul lor, au avocaţii lor.
  2. cheltuiesc proprii bani pentru demersuri legate de cererea de azil.
  3. nu apelează la serviciile de asistenţă ale unor organizaţii.

La acea dată nu se vorbea încă de conflicte de anvergură legate de modul în care au fost trataţi lucrătorii chinezi de la noi. La nivelul anului 2011, se poate vorbi de existenţa unui număr redus de cetăţeni chinezi care au solicitat azil în România. Unii dintre aceştia se află în   procedură de azil de circa un an.

Care este soarta lor ? Cererile de azil le sunt respinse în final, în marea lor majoritate. Astfel, aceşti oameni primesc decizii de returnare. Prin procedura de azil, şederea lor poate dura între şase luni şi 18 luni. Există însă cazuri în care procedura poate ajunge să dureze trei ani.

Revenind la situaţia particulară a subiecţilor noştri, care se situează în categoria solicitanţilor de azil, putem relata următoarele:

După decembrie 2008, Di a schimbat mai mulţi angajatori, lucrând ca zilier la proiecte de construcţii mai mici. A decis să mai rămână în România, pentru că în ţara de origine are datorii (circa 8000 de euro), către prieteni şi către bănci. Uneori are de lucru, alteori nu. Di este actualmente în procedură de azil, pe care a început-o la mijlocul anului 2010. Se simte înşelat de firma de intermediere din China, care i-a promis între trei şi cinci ani de lucru în România. Din această cauză, consideră că această firmă ar trebui să returneze integral comisonul (acei circa 8000 de euro). Pe de altă parte, antrepenorul de aici nu i-a notificat oficial pe cei din grupul său atunci când s-a stopat lucrul, gest pe care îl consideră ca unul de nepăsare. Nu ar avea însă pretenţii financiare faţă de antreprenorul de construcţii la care a lucrat şi nici faţă de statul român. Drept compensaţie, ar dori un statut legal care să îi permită să lucreze, de asemenea să îi permită ca, în concediu, să călătorească în ţara de origine pentru a-şi vizita familia. Pe termen mediu (câţiva ani), ar dori să câştige suficienţi bani, pentru ca apoi să revină definitiv în China. În contingentul cu care a venit Di au fost circa 100 de lucrători (din provincia Hebei). Până la momentul realizării interviului (6 iunie 2011), rămăseseră şase-şapte. Nu cunoaşte nimic despre situaţia celor care s-au întors în China. În timpul interviului, Di este şovăielnic, uşor suspicios, probabil din teama de a nu se expune.

În căminul unde locuia Bing erau 50 de muncitori chinezi, care lucrau pe două şantiere din Capitală. Dintre aceştia, numai el a continuat să rămână în România, ceilalţi 49 întorcându-se în China. Permisul său de şedere a expirat în iulie 2010, iar în decembrie a fost reţinut de ORI. A fost somat să părăsească ţara în termen de 15 zile, timp în care a apelat la serviciile unui avocat pentru a solicita azil. Se află în procedură de azil din martie 2011. Bing ştia la un moment dat de circa 20 de oameni în situaţia lui: foşti lucrători sosiţi, cu forme legale, pentru a munci, actualmente fiind solicitanţi de azil. Planurile lui Bing legate de şederea în România sunt mai complexe, acesta dorind nu numai să realizeze câştigurile pentru care a venit aici, ci şi să lucreze, pe viitor, în agricultură sau în construcţii, pe baza unei relaţii stabile cu un investitor-angajator. Obiecţiile sale se referă în primul rând la întârzierea aplicării asistenţei medicale şi a tratamentului atunci când a suferit accidentul, care nu a fost declarat ca accident de muncă, la care se adaugă faptul că a suportat singur cheltuielile. Nu se gândeşte la alte tipuri de compensaţii pentru încetarea prematură a lucrului.

Yi a sosit într-un contingent de 48 de oameni, dintre aceştia numai el şi un altul au continuat, până la data realizării interviului (19 iunie 2011), să rămână în România. În iulie 2009, termenul său de şedere legală a expirat, iar după o şedere ilegală de nouă-zece luni, a solicitat azil (în mai 2010), aflându-se deja de peste un an în procedură de azil, care se poate prelungi până pe la finele anului 2011. La momentul realizării interviului, câştiga în medie 300 de euro lunar, din care folosea pentru nevoile personale circa 300 de lei lunar. Mai are de plătit o datorie de circa 30,000 yuan în China (circa 3000 de euro). Din câştigurile pe care le-a obţinut în ultima perioadă, a trimis circa o treime familiei, iar două treimi le-a trimis către creditor. Capacitatea de a trimite sume de bani era însă mult mai mare atunci când lucra pe şantier (2009). Yi consideră că a fost înşelat de către firma de intermediere locală, în privinţa unor promisiuni care nu s-au potrivit cu realitatea de aici (salariu, alte condiţii).

Nu se consideră înşelat de antrepenorul imobiliar, pentru că nu a semnat nici un fel de contract cu acesta. Potrivit lui Yi, firma de intermediere ar trebui, ca urmare a pierderii locului de muncă, să returneze integral comisionul. Cei 46 de lucrători din contingentul său au primit înapoi, după ce s-au întors în China, circa 2000 de euro (20% din total). Promisiunile din partea firmei de intermediere se refereau la patru ani de muncă în România, în vreme ce proiectele imobiliare de aici au durat doar ceva mai bine de un an (,,Eurostone” şi-a încheiat proiectele în septembrie 2009). Yi nu doreşte compensaţii morale; declară că şi-a propus să revină în China în august 2011. Va munci în China pentru a continua să-şi plătească, eşalonat, datoria.

Jia, la rândul său, nu a avut bani pentru a plăti datoria legată de comisionul de intermediere, de aceea a decis să rămână şi să lucreze în continuare în România. După ce raporturile de muncă cu angajatorul iniţial au încetat, Jia a solicitat azil, de atunci trecând mai mult de un an. La momentul realizării interviului (primăvara lui 2011), lucra ocazional, zilele de lucru alternând cu cele fără lucru. Nu a putut preciza câte zile pe lună avea oferte.

Spre deosebire de ceilalţi trei lucrători despre care am vorbit mai sus, Jia consideră că şi statul român este responsabil pentru situaţia lui şi a celor care au avut aceeaşi experienţă. Întrebarea lui către autorităţi este: de ce au permis venirea în continuare a unor contingente de muncitori din China, în condiţiile în care criza economică deja survenise? Astfel, consideră că şi statul român are o răspundere morală în tot ceea ce s-a întâmplat.

Consideră şi că ar trebui să primească compensaţii financiare (minim 5.000-6.000 de euro), dar crede că, în realitate, ar trebui să primească compensaţii pentru toată perioada în care n-a mai apucat să lucreze. Bing are datorii de 12,000 de euro în China (comisionul pentru firma de intermediere). Acesta a împrumutat, de la persoane fizice, bani cu o dobândă de 0,3%. În privinţa celor care s-au întors în China, Jia a auzit de la prieteni despre foşti colegi care s-au sinucis sau au divorţat. În timpul interviului este ironic, dar cooperant, însă consideră că este fără rost să tot vorbească despre necazul lui. Se consideră înşelat şi o victimă a statului român. Acesta mai spune că presa nu publică problemele reale ale lor.

Jia a întrerupt procedura de azil, argumentând că doreşte să se întoarcă în ţară pentru a-şi vedea părinţii bolnavi. Speră ca pe viitor să revină în România, cu un statut legal cert. A părăsit România în aprilie 2011.

În cazul celor patru, procedurile au urmat sau urmează cursul legal, iar motivele invocate pot fi: perspectiva închisorii pentru cei care au de plătit datorii sau amenzi în ţara de origine (unde intră şi cazul celor care au al doilea copil), homosexualitate sau apartenenţa la unele culte religioase interzise în China (nu este cazul subiecţilor noştri). Taxa percepută de avocat poate oscila între 50 de euro pe lună  şi 100 de euro, suma mai mică fiind recomandată ca una rezonabilă, care se plăteşte eşalonat (nu se plăteşte integral toată suma pentru întreaga perioadă în care are loc procedura de azil). Solicitantul de azil îşi poate vizita ţara în timpul procedurii, nefiind obligat să declare cauza pentru care a solicitat azil. În privinţa accesului la muncă, potrivit specialistului intervievat, solicitantul de azil are dreptul să muncească numai după un an de procedură, dar legea este interpretabilă.

Concluzii

Solicitanţii de azil, foşti muncitori, nu sunt ilegali, ci au rămas aici din vina altor părţi; ei sunt dispuşi să lucreze, nu să fure sau să aştepte bani de la stat.(voluntar la templul budhist, cetăţean din Singapore)

 Cercetarea calitativă întreprinsă asupra categoriei solicitanţilor de azil chinezi a permis o reconstituire parţială a istoriei migraţiei forţei de muncă din China spre România, începând cu anul 2006, dar şi o perspectivă contemporană asupra angajării lucrătorilor din China şi asupra relaţiei acestora cu alţi membri ai comunităţii chineze, care se află în ţara noastră pentru afaceri sau în alte scopuri. Cercetarea pe bază de interviu a scos în evidenţă  condiţiile în care lucrătorii chinezi au ales România, garanţiile contractuale, costurile pe care le-au suportat pentru a lucra în România, condiţiile de muncă şi relaţia cu angajatorul, datoriile pe care le au în China, motivaţia solicitării de azil în România, planurile pe termen scurt, precum şi modul prin care aceştia cred că statutul lor de imigranţi veniţi pentru muncă ar putea fi reabilitat, financiar şi moral.

În privinţa subiecţilor noştri, este cert că nu avem de a face cu o situaţie tipică de solicitare a unei forme de protecţie. Foarte important în acelaşi timp este faptul că aceşti lucrători, care au ales statutul de solicitanţi de azil, au sosit în România ca lucrători angajaţi sau detaşaţi. Este un caz care merită reţinut, prin gravitatea cauzelor care au provocat situaţia subiecţilor. Dacă ar fi existat o formă legală, o nişă specializată pentru astfel de cazuri, probabil că aceştia ar fi apelat la ea. Cum se poate vedea de-a lungul studiului, situaţia dezirabilă din punctul lor de vedere este încadrarea în muncă, mai exact, recuperarea statutului iniţial, care nu se limitează la aspectul financiar, ci poate privi şi aspectele morale. Legal vorbind, datoriile existente în ţara de origine îi califică pentru statutul de solicitant de azil, dar acest statut în sine nu este suficient de mulţumitor, din cauza limitărilor în privinţa accesului la muncă.

Ajutorul financiar pe care aceştia l-ar primi în cazul în care ar accepta asistenţa din partea statului român este foarte mic, la care se adaugă cazarea gratuită. Din discuţiile cu reprezentanţi ai autorităţilor cu competenţe în domeniul migraţiei, am observat un dezacord  faţă de dreptul ca solicitantul de azil să aibă acces la muncă imediat, nu la împlinirea unui an de la începerea procedurii de azil. Pe de-o parte, acest punct de vedere este justificat, pentru că procedura de azil poate servi în anumite cazuri unui statut de şedere legal, pentru un scop care nu este legat de protecţie, ci de muncă. Pe de altă parte, prin această limitare a dreptului la muncă, au de suferit cei cărora li se aplică în mod real statutul de solicitanţi ai unei forme de protecţie în România. Faptul că până acum, în condiţiile legale actuale, au putut subzista, nu este un argument mulţumitor.

Referitor în particular la foştii lucrători chinezi, care au apelat ulterior la statutul de solicitanţi de azil, asistăm la un soi de reflux lent, dar sigur, legal şi controlat al acestora către ţara de origine.  Cum am spus, este un paliativ, aceştia neavând nici o şansă de a primi în final vreo formă de protecţie, iar despre recuperarea banilor şi a timpului petrecut departe de ţară nici nu poate fi vorba. Se pare că în faza de început, când soseau în România contingente întregi de lucrători chinezi, părţile implicate şi interesate[14] s-au mobilizat pentru a-i aduce pe aceştia pe şantierele sau în fabricile din România, pentru că avem în vedere sute de dosare, pentru rezolvarea cărora au circulat sume enorme[15]. În faţa conflictului însă, în ciuda reacţiei rapide şi oneste a unor reprezentanţi din instituţii ale statului şi din ONG-uri, rezolvarea a durat mult şi a constat, în mare parte, în simpla îmbarcare a protestatarilor către ţara natală.


[1] Acest articol este extras din  Raportul de cercetare ,,Străinii din România. Descrieri, analize şi dialoguri pe tema imigraţiei”, care reprezintă rezultatul activităţii de cercetare din anul II de implementare a proiectului ,,REPREZENTARE SINDICALĂ PENTRU MUNCITORII IMIGRANŢI DIN ROMÂNIA” (2009-2011), al cărui beneficiar a fost Blocul Naţional Sindical (BNS).

[2] Toate datele statistice utilizate în acest studiu provin de la ORI.

[3] O firmă mică, care a oferit servicii firmei ,,Zhongwai Yuanlin” din Beijing.

[4] De regulă, o firmă de intermediere mare, care este autorizată să intermedieze recrutarea mâinii de lucru pentru străinătate, poate fi asociată cu firme de intermediere mici, locale. Acestea din urmă recrutează personalul, iar prima se ocupă de formalităţile de trimitere a celor recrutaţi la muncă în străinătate. Se poate spune că ambele firme, şi cea locală, şi cea mare reprezintă, în cazul lucrătorilor detaşaţi, atât firma angajatoare, cât şi firma de intermediere, adică firma care s-a ocupat de formalităţile legate de plecarea lucrătorilor în străinătate. Firmele locale primesc un comision, care reprezintă circa 20-30% din comisionul total plătit de fiecare lucrător în parte.

[5] Potrivit unei declaraţii, la şantierul mall-ului din zona Cotroceni era un fel de ,,dispecerat” al forţei de muncă din China, de unde lucrătorii erau distribuiţi către alte şantiere.

[6] Nu aparţine vreunui cetăţean chinez dintre cei intervievaţi.

[7] Potrivit lui Yi, în faţa Ambasadei R.P.Chineze au protestat circa 1000 de lucrători chinezi, în faza de vârf, şi tot circa 1000 de lucrători s-au întors în China, biletele de avion fiind plătite de către firma de intermediere (conform declaraţiilor lui Yi). Confruntând cifrele cu cele obţinute din surse oficiale, acestea dintâi par exagerate. Potrivit unor estimări mai prudente, provenind de la un jurnalist de limbă chineză din România, cei care au protestat în faţa Ambasadei Chinei zi şi noapte, locuind în corturi, au reprezentat circa 70-80 de lucrători, care au campat în acest loc timp de circa două luni.

[8] Nu ştim dacă W. se referă la permisul de şedere sau la o viză de un anumit tip.

[9] Presupunem că s-ar fi apelat la solicitarea de azil pentru a se obţine o formă legală de şedere în România. Nefiind vorba însă de un demers individual, deliberat, este cu totul ieşită din comun o astfel de intenţie din partea unui angajator.

[10] Este vorba probabil de,,Beijing Construction Group”, despre care a vorbit Jia.

[11] Imposibilitatea de a interveni a instituţiei cu atribuţii în controlul pieţei muncii în cazul lucrătorilor detaşaţi, din motiv că aceştia nu apaţineau de un angajator din România, este unul dintre motivele care au îngreunat rezolvarea problemei protestatarilor chinezi de către instituţiile statului roman.

[13] Calitate pe care o proclamă şi C., mic comerciant chinez din ,,Dragonul Roşu”, care spune că românii nu vor să muncească din greu (chi ku), ci stau la cafea şi la televizor.

[14] Ne referim aici la reprezentanţii tuturor entităţilor private sau oficiale, din România, China sau Israel, care – uneori cu onestitate şi cu simţul datoriei profesionale, alteori nu – au participat la aducerea lucrătorilor chinezi în România.

[15] Am observat, pe durata cercetării, şi un soi de mecanism de plasare a vinei sau a responsabilităţii din partea unor reprezentaţi ai firmelor de recrutare din România sau a unor oficiali.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.