Câteva mistificări ideologice

poenaruScuzați, vă rog, jargonul din titlu –dar nu m-am putut abține. O serie de intervenții recurente în marginea protestelor conturează un pericol apocaliptic: suntem la un pas ca acestea să fie deturnate de stânga anti-capitalistă, revoluționară, anti-sistem și etatistă. De la premierul Ponta, la băseșcieni înfocați precum Dan Tapalagă și Cristian Ghinea, la comentatori de pe Contributors, 22 și Observator Cultural până la cei de la Antena 3 – toată lumea pare a avea o singură grijă: ca aceste proteste să nu fie confiscate și mai ales, doamne ferește – anexate de stânga radicală. Astfel pare că există o limită obiectivă a pluralității și diversității din piață. Toată lumea are loc acolo –hipsteri, neolegionari, corporatiști, ong-iști, liberatarieni, nostalgici ai PU 90, dilematici, bicicliști, naționaliști, suporteri sau figuri patologice precum Mihai Giurgea sau Mihai Neamțu – mai puțin stânga anti-capitalistă. În timp ce toți ceilalți se bucură frumos și pașnic de armonia și distracția pieței, de atmosfera civilizată a “României mișto”, scandând, ascultând muzică clasică și făcând poze, stânga pare pusă pe harță și așteptând momentul prielnic în care să preia frâiele și să deturneze această adunare civică în direcții violente și revoluționare.

Evident nu este nici un pericol în acest sens. Miza este însă alta parte și este cât se poate de reală: păstrarea intactă a credinței în capitalism, într-un capitalism pur, cu față umană și mai ales fără corporații în complicitate cu politicieni corupți. Acesta este, nici mai mult nici mai puțin, decât visul neoliberal din zorii tranziției post-comuniste, redescoperit acum în condiții de criză și cu pretextul afacerii Roșia Montana. Însă acesta nu este decât atât: un vis, o iluzie, o plăsmuire. Nu există și nici n-a existat vreodată pe lumea asta capitalism fără corupție, fără violență, fără complicitatea statului și a politicienilor, fără distrugerea mediului, fără furt și fără legalizarea tuturor acestora prin legislație efectuată cel mai adesea de parlamente alese prin vot democratic. Mesajele de stânga adresate cu ocazia acestor proteste, departe de a fi centrale și departe de a încerca vreo reorientare a acestora, nu au făcut decât să transmită acest mesaj simplu și totodată să atragă atenția asupra unei dimensiuni structurale: nivelul eminamente politic al economiei și mai ales al dinamicii capitalului, acel nivel structural pe care se întemeiază întreaga noastră viață și asupra căruia nu putem decide, nici prin vot, nici prin alte metode așa zis democratice și non-violente. Afacerea Roșia Montana nu este decât un simptom al acestui fapt, chiar dacă un simptom ce are particularitățile sale locale, legate de poziția periferică a țării în schema globală și de subdezvoltarea cronică a acesteia tocmai ca efect al poziției periferice.

Desigur, aceasta nu înseamnă că luptele pentru o clasă politică mai curată și mai democrată, pentru un sistem de legi mai clar și mai onest, pentru un control mai mare al statului asupra resurselor (deși nu știm cât de popular e asta), pentru un mediu protejat, pentru transparență și eficiență a actului guvernării, pentru eradicarea corupției, șamd nu sunt importante sau că ar trebui discreditate în vederea unei poziții maximaliste. Nu, acestea sunt foarte importante însă în măsura în care sunt plasate totuși în acest orizont structural, în măsura în care nu ascund dimensiunea politică a capitalismului enunțată mai sus. Însă mistificarea ideologică intervine în momentul în care acestea sunt înfățișate drept scopuri în sine și identificate drept cauze structurale nu drept ceea ce sunt, anume doar epifenomene.

Se spune însă că exact indicarea acestui nivel structural, al acestui matrix capitalist implicit, global, exploatativ și articulat în relații antagonice de clasă, este formula prin care protestele sunt deturnate, modul în care acestea sunt încărcate ideologic și astfel compromise. Lucrurile stau, evident, pe dos: abia identificarea doar a politicienilor și a corporațiilor, precum și a complicității acestora, drept principalii vinovați sau inamici este mistificatoare și ceea ce deturnează cu adevărat protestele. Ideea subiacentă este că de îndată ce politicienii și corporațiile vor dispărea, sau măcar când vor fi aduse sub mai mult control popular, lucrurile vor merge ca pe roate iar capitalismul va lua forme civilizate, ca în Vest. Mai mult, această simplificare lasă loc liber pentru inserarea tuturor formelor de naționalism (atât de prezente în piață) dar și de oportunism politic sub aparența apolitismului și a scârbei față de toată clasa politică. Poziția aceasta a fost perfect exprimată de Neamțu: capitalism, nu corporatism – o formulă libertariană ce identifică capitalismul cu virtuțile pieței complet dereglementate, capabilă să atenueze de la sine toate excesele. În această logică atât statul cât și corporațiile nu fac decât să denatureze bunul mers al lucrurilor.

E cu atât mai surprinzător de citit o poziție similară la Norbert Petrovici. Și Norbert face apologia pieții invocată într-un mod “rezonabil”, ca o posibilă soluție la complicitatea actuală dintre state și corporații, o piață dotată cu însușiri magice ce rezolvă nu numai problema locurilor de muncă, dar și a naturii și dinamicii acestora: mai puțin ierarhice, mai puțin exploatative, mai democratice și mai orizontale. Ceea ce uită această perspectivă optimistă asupra pieții este motivul inițial și principal pentru care am ajuns, ca oameni, să ne vindem forța de muncă pe piață: tocmai datorită apariției capitalismului, acest sistem social care desparte oamenii de mijloacele necesare asigurării traiului. Astfel, capitalismul este din nou ocultat și trecut sub tăcere de parcă nu am trăi în acest moment în capitalism cu toate efectele structurale care decurg de aici. Mai mult, glorificând în acest fel piața, aceasta este complet extrasă din social, abstractizată, astfel încât pare că relațiile sociale au loc între agenți ce nu aparțin unor structuri sociale ci interacționează în baza propriei lor voințe și dorințe. E suficient să dăm la o parte elementele care inhibă libera exprimare a acestor indivizi –instituții, patroni, stat, etc. – și aceștia vor ajunge la împlinire și consens.

Tipul de argument propus de Norbert precum și nivelul tactic al protestelor inspirat din arsenalul Occupy dau impresia unei rupturi ireconciliabile cu politica și protestele din trecut. În acest sens Sorin Cucerai a scris că protestele acestea consființesc destrămarea consensului conservator al tranziției inaugurat de Piața Universității 1990 și apariția unuia nou. Nu aflăm de la autor însă conturul acestui nou consens, ce presupune acesta. Mai mult, ideea de generație nouă –atât de des invocată zilele acestea – nu explică mai deloc structura socială a acestei mișcări care deocamdată poate fi doar intuită prin câteva repere demografice (sub 30 de ani, etc.) sau flagrant mistificată prin eticheta de hipsteri. La o privire mai atentă însă pare că ne aflăm tot la începutul tranziției post-comuniste în care se cerea primenirea clasei politice (atunci ca și acum identificați sub numele de comuniști), transparență, justiție, anti-corupție și mai multă societate civilă chiar de către aceleași figuri eterne ale societății civile. La naiba, până și punctul 8 de la Timișoara pare că revine în actualitate prin vânătoare recentă de securiști octogenari.

Mai mult, nu împărtășesc deloc admirația recentă pentru Moise Guran. Sigur că în discuția televizată cu premierul a punctate foarte bine lacunele acestuia și contradicțiile pe care se întemeiază discursul său. Însă Moise Guran, precum alți analiști economici locali, încarnează exact fascinația locală pentru capitalism și doxa neoliberală a tranziției precum și explicațiile acesteia referitoare la criză și la soluțiile de depășire a acesteia: statul trebuie să reducă cheltuielile, să taie taxele, să protejeze angajatorii, să privatizeze și în general să fie un actor cât mai redus și mai pasiv, mulțumindu-se doar să paveze drumul investitorilor străini prin legislație. Adică exact cam ce se întâmplâ în cazul Roșia Montana, poate cu doar mai puțină corupție. Să nu uităm, totodată, că la sfârșitul lunii august Guran a fost printre primii care a afirmat că “sigur” România va trebui să plătească despăgubiri RMGC, deci cu mult înainte lui Ponta.

Departe de a fi o ruptură așa dramatică, pare că ne aflăm de fapt în fața unui nou moment istoric din evoluția post-comunistă a clasei de mijloc românești (orice o însemna asta) ce caută să își dea o formă nouă de expresie politică într-un context global dominat de o criză sistemică a capitalismului. Această criză presupune o reorganizare a relațiilor de producție și acumulare precum și profunde transfigurări ale relațiilor de muncă, multe dintre acestea având un impact negativ asupra anumitor segmente ale clasei de mijloc care, în mod absolut logic, își văd periclitate poziția. Roșia Montana este semnificantul care a coagulat o serie de temeri, speranțe, dorințe și energii politice, dar totodată, trebuie să o spunem, și obstacolul care împiedică o solidarizare dincolo de granițele de clasă. În definitiv, cu excepția câtorva zeci de mii în marile orașe ale țării, restul oamenilor sunt fie indiferenți la, fie iritiați de subiect. Protestele, în forma lor și cu revendicările punctuale pe care le au sunt foarte bine-venite și trebuie neapărat să continue. Ele reprezintă totodată prilejul descoperirii unei noi forme de subiectivare politică pentru noi toți –pentru că nimeni nu are soluțiile în mânecă în ciuda a ceea ce pretind unii – dar și momentul în care am putea regândi societatea în care vrem să trăim, descoperi noi forme de solidaritate dincolo de propriile interese și articula noi forme de expresie politică, mai egalitare și mai incluzive. De aceea nu sunt deloc de acord cu Claudiu Crăciun care a spus într-un interviu recent că doar guvernul poate pune capăt acestor proteste, admițând cererile formulte în stradă. Aceste proteste trebuie încheiate doar cînd și-au atins scopul politic efectiv, care nu se poate naște decât din dinamica acestora și din reflecția prilejuită de acestea.

Aici, oricât ar părea de paradoxal, sunt de acord cu Alina Mungiu Pippidi: n-ar fi rău ca unul dintre efectele pieții să fie apariția unei noi mișcări politice capabile să scurtcircuiteze spațiul politic existent, chiar dacă întemeiată pe valorile de dreapta neoliberală promovate de așa zisa societate civilă. Însă exact aici e problemă: și Alina Mungiu Pippidi, precum Nicușor Dan și Remus Cernea –toți pozând acum în mod nefericit în voci ale pieței – sunt de fapt experți în politica anti-politicii, în a face politică clamând neutralitatea și exterioritatea societății civile. Precum multora, este exact ceea ce le permite să fie atât lângă centrul puterii cât și în opoziție, atât voci ale protestului cât și unii dintre artizanii principali ai ideologiei dominante, atât apologeți ai pieței, capitalului și statului minimal, cât și înfocați suporteri ai Roșiei Montana.

De aceea, direcția acestor căutări politice este încă necunoscută, în ciuda unor antreprenori politici care doresc să le canalizeze în beneficiu propriu, și încă deschisă, în ciuda agitatorilor de serviciu care sub pretextul pluralismului au grijă să anihilizeze căutări alternative. Pericolul real în acest context nu este stânga, ci –așa cum experiențe diferite dar comparabile din Ungaria și Grecia o arată – extrema dreaptă și neofascismul. Noroc că aceștia nu sunt anti-capitaliști.

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.