Capitalism cu faţă umană sau exploatare cu zâmbet larg? Eseu asupra imoralităţii capitalismului

Atât apărătorii cât şi criticii capitalismului par a-şi îndrepta dezbaterile într-o direcţie greşită. Ambele părţi se concentrează, consider, prea mult, pe consecinţele capitalismului. Pe de-o parte, conservatorii si neoliberalii arată creşterea imensă a nivelului de viaţă al populaţiei, creştere petrecută în ultimii 200 de ani, şi în special în ultimii 100. Aceştia argumentează că, fără organizarea capitalistă, astăzi omenirea ar fi trăit în aceeaşi stare ca în Europa anilor 1800 (speranţa de viaţă în jur de 40 de ani, mortalitate infantilă ridicată). Pe de altă parte, stânga critică  inegalitatea, alienarea individuală, tendinţa către abuz a capitaliştilor asupra angajaţilor, colonialismul, imperialismul economic şi cultural, sărăcia absolută din anumite părţi ale lumii,  degradarea mediului, exploatarea iraţională a resurselor naturale, discriminarea şi excluderea grupurilor marginalizate. Din păcate, succesele stângii în discursul public, prin diversele campanii de mobilizare şi de atragere de sprijin pentru cauze “nobile” nu au avut efectele scontate. Accentul pe consecinţele capitalismului a permis capitaliştilor să se replieze şi să inventeze aberaţii precum “corporate social responsiblitly” pentru a da impresia că sunt de partea “celor buni”.  Marii poluatori investesc sume imense pentru a părea “verzi” iar marii exploatatori se chinuie să arate beneficiile pe care le aduc anagajaţilor. Pentru a contra asalturile stângii, capitaliştii şi susţinătorii lor, inclusiv partidele reformiste social-democrate, răspund prin a oferi capitalismul etic sau “capitalismul cu faţă umană”. Aş dori să susţin că toată această vorbărie nu duce decât la o exploatare cu zâmbet larg (corporatist).

Eseul caută să demonstreze, pe baza textelor originale ale lui Marx, nedreptatea esenţială a capitalismului (înţeles ca proprietatea privată a mijloacelor de producţie a comodităţilor combinată cu generalizarea producţiei pentru schimb). Bineînţeles, la o primă vedere, teza pare banală. Dar, trebuie să ne reamintim că atât teoreticienii marxişti cât şi practictanţii politiciii de stânga au serioase divergenţe. În primul rând, o parte din exegeţii lui Marx, Allan Wood de exemplu[1], consideră că nu se poate vorbi de o teorie a dreptăţii în opera marxistă. De asemenea, susţinătorii postmodernismului se bazează pe ideea că conştiinţa umană este determinată de poziţia socială şi istorică a individului (idee exprimată de Marx in Prefaţa la Contribuţie la Critica Economiei Politice[2]) pentru a nega faptul că putem vorbi de dreptate universală (în sensul Rawlsian de justice) şi că putem imputa o astfel de interpretare lui Marx. De cealaltă parte, autorii provenind din tradiţia marxismului analitic (in special G.A. Cohen, dar şi Jon Elster, Steven Lukes sau Allan Buchanan) susţin că se poate vorbi de condamnarea morală a capitalismului de către Marx. Argumentul  principal al acestei  tabere este faptul că, de multe ori, Marx se referă la relaţia de muncă nu doar ca exploatare ci şi ca furt, jaf, etc.  Însă, dacă morala este relativă şi, conform moralităţii capitaliste, relaţia exploatativă de muncă nu este un jaf, ea trebuie să fie un jaf conform unei concepţii transistorice despre dreptate.[3]

Înainte de a intra in detalii, este necesară o clarificare. Discuţiile asupra capitalismului au loc pe două planuri, care uneori sunt confundate. În planul empiric, socialiştii consideră că teoriile lui Marx au valoare esenţialmente explicativă: acestea arată legile după care se ghidează sistemul capitalist. Neoliberalii şi economiştii neoclasici neagă puterea explicativă a teoriei marxiste: permanent şi obsesiv încearcă să demonstreze eşecul teoriei marxiste arătând că ultimii 100 de ani au reprezentat o perioadă de înflorire generală şi de creştere a standardului de viaţă, cel puţin în ţările centrului capitalist (despre partea explicativă a teoriei marxiste voi vorbi altă dată). La nivel moral, socialiştii sunt împărţiţi: cei care consideră, ca mine, ca nu poate exista capitalism moral, dar că putem vorbi de comunism ca formă de organizare superioară moral capitalismului , reformiştii socialişti şi spin-doctorii capitalismului care susţin că putem “îmblânzi capitalismul” şi cei care neagă însăşi ideea de dreptate. De cealaltă parte, neoliberalii justifică moralitatea pieţei, iar neoconservatorii moralitatea democraţiei reprezentative, prin accentul pus pe libertatea pe care individul o poate avea în acest regim (faptul că doar o parte infimă a indivizilor sunt cu adevărat liberi, le scapă). Apoi, printr-o strategie argumentativă simplistă, trag o linie directă între scrierile lui Marx şi ororile stalinismului (şi prăbuşirea economiei de comandă) pentru a arăta imoralitatea, criminalitatea şi ineficienţa oricărei forme de politică de stânga.

Aş dori să susţin, pe baza textelor lui Marx, două lucruri: în primul rând nedreptatea esenţială a capitalismului şi, în al doilea rând, faptul că prima teză se poate susţine fără a apela la metafora furtului/jafului. Existenţa relaţiei de muncă exploatative şi alienantă este suficientă pentru a apăra teza nedreptăţii capitalismului. Cu alte cuvinte, exploatarea şi alienarea sunt (şi) categorii morale, nu doar explicative, iar abolirea lor este imperios necesară pentru un sistem politico-economic drept.

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, conceptul de exploatare trebuie analizat. Datorită confuziilor, acesta este folosit în diverse contexte, uneori căpătând înţelesuri diferite. În primul rând, în viziunea libertariană, exploatarea nu există. O tranzacţie între doi indivizi este morală dacă exprimă consimţământul liber declarat al părţilor. Cu excepţia forţei, sau a ameninţării cu forţa, nu se poate vorbi de tranzacţii nedrepte sau exploatative.[4] Din perpspectiva liberală Rawlsiană, exploatarea apare atunci când o tranzacţie are loc in condiţii de puternică inegalitate între părţi. Conform teoriei lui Rawls, “structura de bază” a societăţii-principalele instituţii politico-economice, trebuie să se conformeze principiilor dreptăţii pentru a asigura puterea de negociere egală (echitatea fundalului –background fairness). Dar, în aceste condiţii, tranzacţiile între indivizi sunt juste.[5] Astfel,  remarca lui Rawls, care afirmă că, prin instituirea democraţiei proprietarilor (“property owning democracy”) se va aboli sclavia salariala[6] capătă un înţeles. Însă, în perspectiva marxistă, orice relaţie salarială în procesul de producţie a comodităţilor este exploatativă. Exploatarea există atât timp cât sistemul necesită, prin modul său de organizare, ca o parte din plusvaloare să fie apropriată şi controlată de persoane care nu au participat direct la crearea ei. Astfel, exploatative sunt şi capitalismul de piaţă şi economia de comandă, ce avea, mai degrabă, o structură similară modului Asiatic de producţie.

Marx consideră că exploatarea apare din faptul deţinerii mijloacelor de producţie de către o parte a populaţiei şi din excluderea celeilalte părţi. Ne-proprietarii se văd, astfel, nevoiţi să lucreze sub controlul proprietarilor cărora le vând puterea de muncă. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că Marx considera că valoarea este generată în producţia de comodităţi şi că valoarea unei comodităţi (nu preţul acesteia, care este determinat de piaţă) este dată de ecuaţia C=c+v+s. S reprezinta plusvaloarea, adică ceea ce generează în plus procesul de producţie (sau munca neplatită), v, salariile care satisfac nevoile (nu doar de subzistenţă, ci şi pe cele sociale) ale muncitorului şi asigură perpetuarea puterii de muncă, iar c, valoarea deprecierii capitalului fix ce intră în procesul de producţie. Exploatarea derivă din faptul că s, plusvaloarea rămâne la deţinătorul mijloacelor de producţie, la manager sau la proprietarul pământului (cele trei forme ale profitului).

De asemenea, alienarea este un concept nu întotdeauna uşor de definit.  În cateva texte, Marx explică: alienarea reprezintă abandonarea puterii creative a omului, pierderea controlului asupra capacităţii noastre unice de a ne exprima individualitatea în produsele muncii: “Ne este clar, că muncitorul nu se poate îmbogăţi prin acest schimb, deoarece pe lângă capacitatea sa de muncă, vândută ca o magnitudine fixă,  acesta îşi abandonează şi puterile creative, precum Esau dreptul întâiului născut pentru pâine şi ciorbă de linte”[7]Sau: “Aceasta  exprimă doar faptul că obiectul produs prin muncă devine pentru producător ceva străin, o putere independentă de el însuşi. Produsul muncii este munca întrupată într-un obiect material: este obiectificarea muncii. Actualizarea muncii devine obiectificarea sa. Sub aceste condiţii, actualizarea muncii se transformă, din perspectiva muncitorului, în non-actualizare, în obiectificare şi sclavie faţă de obiect, în înstrăinare şi în alienare.”[8] De asemenea, drept consecinţă a alienării omului de produsul muncii sale are loc şi alienarea inter-umană: brutalizarea relaţiilor dintre oameni, transformarea acestora în relaţii financiare, comodificarea omului pentru om.[9]

Exploatarea şi alienarea sunt caracteristici ale tuturor modurilor de producţie: sclavia, feudalismul, sistemul birocratic asiatic. Ceea diferenţiază capitalismul de alte organizări economice este primordialitatea producţiei pentru schimb şi nu pentru consumul individual al deţinătorilor mijloacelor de producţie. O astfel de organizare are drept consecinţă creşterea uriaşă a bunurilor create şi a plusvalorii. Însă, plusvaloarea se duce, în continuare, la deţinătorii de mijloace de producţie, în timp ce muncitorii continuă să primească salarii. Chiar şi majorarea semnificativă a salariilor reale nu reprezintă o abandonare a relaţiei exploatative, ci doar acceptarea faptului că oamenii au nevoi sociale care le depăşesc pe cele de subzistenţă (uneori nevoi artificial create pentru a creşte consumul). De asemenea, oportunităţile de auto-realizare, de exprimare a individualităţii prin muncă,  sunt refuzate marii majorităţi: “Economia politică ascunde faptul înstrăinării deoarece nu ia în considerare relaţia direct dintre muncitor şi producţie. E adevărat că munca prduce lucruri minunate, dar pentru muncitor produce privaţiuni. Produce palate, dar pentru muncitor bordeie. Produce frumuseţe, dar pentru muncitor deformitate. Înlocuieşte munca cu maşini, dar aruncă o parte a muncitorilor la munci barbare şi transformă cealaltă parte în maşini. Produce inteligenţă, dar pentru muncitor cretinism”[10] Precum toate celalte moduri de producţie, capitalismul neagă egalitatea morală a oamenilor. Însă, sub capitalism această negaţie are loc în condiţii de abundenţă.

Aceste trei caracteristici definitorii ale capitalismului: exploatarea, alienarea şi inegalitatea în condiţii de abundenţă reprezintă bazele condamnării morale a capitalismului. În primul rând, exploatarea este descrisă de către Marx că luarea fără echivalent a unei părţi din puterea de muncă. Folosirea limbajului moralizator, a metaforei vampirului, a concepţiei de muncă neplatită face apel direct la simţul moral, al dreptăţii, al individului. Ce poate fi mai nedrept decât aproprierea neplătită unei părţi a muncii individului de către o altă persoană?[11]

“Vânzarea şi cumpărarea permanent repetată de putere de muncă este doar o  formă: ceea ce se petreceu cu adevărat este că capitalistul, din nou şi din nou, apropriază fără echivalent, o porţiune a muncii materializate a altora şi o preschimbă pentru o cantintate din ce în ce mai mare de muncă vie”[12], “Capitalul este muncă moartă care, precum un vampir, poate trăi doar sugând munca vie şi trăieşte cu atât mai mult cu cât absoarbe mai multă muncă vie. Timpul pe care muncitorul îl petrece la muncă este timpul în care capitalistul consumă puterea de muncă pe care a cumpărat-o”[13], “Capitalistul care produce plusvaloare-extrage munca neplătită direct de la muncitori şi o fixează în comodităţi este, într-adevăr primul apropriator, dar cu siguranţă nu ultimul deţinător al plusvalorii”[14]

Aproprierea plusvalorii fără echivalent este diferită de furt sau jaf. În cazul furtului, are loc o deposedare a proprietarului legitim fără cunoştinţa sau acceptul acestuia, iar în cazul jafului, acesta este pus în faţa unei alegeri de tipul lose-lose: banii sau viaţa. Exploatarea nu reprezintă nici una dintre aceste cazuri: muncitorul acceptă contractul de muncă în deplină cunoştinţă de cauză şi fără a i se pune un pistol la tâmplă. Dacă am accepta că doar jaful este imoral, ne-am vedea dezarmaţi în faţa concluziei libertariane. Aş vrea totuţi să cred că intuiţiile noastre morale condamnă şi altfel de tranzacţii, nu doar cele făcute cu forţa armelor. Ceea ce este esenţial este că, prin definiţia muncii salariate, totalitatea valorii produse nu revine celui care a creat-o . Este mai puţin important cum se ajunge la această situaţie (prin ameninţare, prin coerciţie structurală[15] cauzată de absenţa mijloacelor de subzistenţă, sau chiar prin acord voluntar în condiţii în care individul nu depinde de muncă pentru supravieţuire) decât că, în relaţia de muncă, o parte din ceea ce se crează nu revine producătorului direct.

Trebuie menţionat aici că, datorită spaţiului limitat, nu pot intra în detaliu asupra problemei muncii managariale sau comerciale. Dar, este suficient de spus că Marx nu era orb în privinţa faptului că munca de organizare, de supervizare, de atragere de comenzi este necesară, chiar dacă nu imediat producătoare de plusvaloare. Chiar se poate argumenta că Marx acceptă o oarecare recompensare diferită a acestei munci[16]. Dar, ceea ce vreau să resping este dreptatea/legitimitatea morală a profitului obţinut prin simpla deţinere a mijloacelor de producţie. Munca managerială, deşi de multe ori făcută de aceeaşi persoană care este şi proprietarul firmei, este analitic separabilă de simpla proprietate.

Alienarea este, de asemenea, imorală deoarece distruge caracteristica fudamentală a umanităţii indivizilor. Dacă animalele produc pentru supravieţuire şi pentru satisfacerea nevoilor imediate, omul este o fiinţă-specie, în sensul că “se confruntă liber cu produsul muncii sale”[17].  Elementul de intenţionalitate, de creativitate, de frumuseţe este specific omului, spre deosebire de animale. Iar capitalismul neagă imensei majorităţi această oportunitate prin absenţa controlului asupra producţiei, prin delegarea muncii creative câtorva indivizi privilegiaţi, prin reducerea muncii majorităţii la monotonie, prin epuizare fizică şi mentală: “Înstrăinarea muncii, ruperea omului de obiectul producţiei sale, duce la despreinderea omului de viaţa-specie, de apartenenţa sa obiectivă la specie şi transform avantajul său asupra animalelor în dezavantajul pierderii părţii inorganice a corpului său, adică pierderea naturii.”[18]

Cum spuneam, alienarea şi exploatarea nu sunt unice capitalismului. Dar, când acestea au loc în condiţii de abundenţă, când un grup are la îndemână oportunităţi de auto-realizare mult peste cele din perioada feudală, iar imensa majoritate este privată de ele, nedreptatea creşte exponenţial. Atunci când de creşterea producţiei beneficiază disproporţionat o parte a populaţiei, iar imensa parte munceşte sub controlul celorlaltora, sistemul nu este doar nedrept, este chiar pervers moral.

Creşterea salariilor reale, sau chiar redistribuirea parţială a proprietăţii (soluţia Rawlsiană), cu păstrarea relaţiilor de muncă angajat-angajator nu pot reprezenta decât paliative la  problema nedreptăţii eseţiale a sistemului capitalist. Cum spune şi Marx, salariul drept nu există. Doar abolirea sistemului de salarii e un pas către dreptate.[19] De asemenea, nici eradicarea sărăciei, nici găsirea unor moduri mai ecologice de exploatare a resurselor nu pot fi decât îmbunătăţiri ale unui sistem ce va rămâne profund nedrept. Doar socializarea mijloacelor de producţie, trecerea acestora sub controlul nemijlocit al muncitorilor, reprezintă o soluţie care poate fonda o societate pe bazele dreptăţii.


[1] Allen Wood,  Karl Marx  (New York: Routledge, 2004)

[2] K. Marx, A Contribution to the Critique of Political Economy, Progress Publishers, Moscow, 1977, with some notes by R. Rojas. http://www.marxists.org/archive/marx/works/1859/critique-pol-economy/preface.htm

[3] G.A. Cohen,  Review of  Allen Wood’s Karl Marx, Mind, Vol. 92, No. 367 (Jul., 1983),

[4] Robert Nozick, Anarchy, state, and utopia  (Oxford : Blackwell, 1991, c1974)

[5] John Rawls, A Theory of Justice, revised edition (Cambridge, Massachusets: Belknap Press, 1999)

[6] John Rawls, Lectures on the History of Political Philosophy, edited by Samuel Freeman, (Cambridge,Massachusetts andLondon,England: Harvard University Press, 2008), 321

[8] Karl Marx, Manuscrisele din Paris, Munca înstrăinată, http://www.marxists.org/archive/marx/works/1844/manuscripts/labour.htm

[9] Karl Marx, Manuscrisele din Paris, Munca înstrăinată

[10] Marx, Manuscrisele din Paris, Munca înstrăinată

[11] Nozick spune ca taxarea este muncă forţatâ, Marx ar răspunde că relaţia angajator-angajat este la fel

[13] Marx,  Capitalul, volumul I, 160

[14] Marx,  Capitalul, volumul I

[15] Vezi Laura  Valentini,  „Coercion and (Global) Justice” American Political Science Review 105 (1):205-220. (2011)  pentru diferenţa între coercitie interactionala si coerciţie structurală

[16] Marx,  Capitalul, volumul III , capitolele despre formele profitului-dobânda, profitul întreprinderii, renta

[17] Marx, Manuscrisele din Paris, Munca înstrăinată

[18] Marx, Manuscrisele din Paris, Munca înstrăinată

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.