Bucătăria lui Stalin – A existat oare o gastronomie comunistă?

Vasile Ernu în dialog cu Irina Gluşcenko, autoarea unei faimoase cărţi despre bucătăria sovietică, Alimentaţia publică: Mikoian şi bucătăria sovietică (Moscova, 2010). Mai jos aveţi şi Imagini din Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă, ediţia 1952.

Cu Irina Gluşcenko m-am cunoscut din întîmplare la Festivalul Internaţional de Literatură de la Moscova din această vară. Ea îşi lansa cartea iar eu am ţinut neapărat să fiu prezent  pentru că subiectul mi s-a părut fascinant. Voiam foarte mult să-mi verific anumite idei, opinii pe care mi le-am construit în ultimii ani legat de viaţa cotidiană din comunism. După ce i-am citit cartea şi am stat la poveşti pe îndelete mi-am dat seama că o temă precum mîncarea în comunism este esenţială în a înţelege natura acestui regim şi modul lui de funcţionare. Păcat că la noi acest gen de cercetări nu se fac. Pentru noi trecutul este mai puţin un domeniul al cercetării şi mai mult unul al instrumentalizării politice. O analiză a gastronomiei comuniste de exemplu poate ne-ar ajuta mai muilt să înţelegem ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi. (V.E.)

Dragă Irina, să povestim celor care încă nu au citit cartea ta, despre ce este aceasta. În ce măsură subiectul de care se ocupă mai poate interesa pe cei ieşiţi din comunism acum 20 de ani ?

Mai simplu ar fi să spun că această carte este exact despre ce scrie pe copertă: despre obşepit (prescurtare de la sintagma sovietică: общественное питание = alimentaţie publică, nota trad.) Alimentaţia publică: Mikoian[1] şi bucătăria sovietică. Dar consider că o discuţie pe acest subiect este doar un mod în plus de a înţelege epoca sovietică. Mi-este foarte dragă sintagma lui Ilf şi Petrov despre “lumea cea mare” şi “lumea cea mică”. Iată, mîncarea, alimentaţia – este exact acea “ lume mică ” cotidiană, privată, care năzuieşte să se separe de cataclismele istoriei. Putem să pricepem ce anume se află în “lumea mică”. Dar, deodată, desluşirea “lumii celei mici” te ajută să înţelegi cîte ceva şi din “lumea cea mare”. Întrebarea legată de producerea mezelurilor în URSS devine la fel de importantă ca şi chestiunea dacă a fost cu adevărat creat omul sovietic? Mai mult, cu cît mai mult aprofundez studiul vieţii cotidiene sovietice, cu atît ajung să înţeleg că studiul reperelor “lumii celei mici ” te conduce inevitabil spre întrebări foarte serioase, precum: “de ce în Rusia a reuşit revoluţia bolşevică?”, “Era oare nevoie de industrializarea ţării?”. Chiar aşa – nici mai mult, nici mai puţin.

Cum ţi-a venit ideea scrierii unei astfel de cărţi?

Este o poveste curioasă. Nu intenţionam să scriu nicio carte. Dar s-a întîmplat că într-o zi a anului 2002 mergeam în metrou şi mă uitam la reclama care abundă acolo. Am văzut reclama combinatului “Mikoian”: reprezentări de mezeluri, imaginea Kremlinului şi sloganul: “Mikoian – furnizorul oficial al Kremlinului din anul 1933”. Se avea în vedere nu Mikoian-omul, personajul istoric, ci combinatul “Mikoian”, care fusese construit în 1933 la indicaţiile Narkomul-ui (Comisar al poporului) alimentaţiei publice, Anastas Mikoian, combinat care multă vreme i-a purtat numele. M-a mirat foarte mult trimiterea la anul 1933 – era o trimitere directă la vremurile staliniste ca simbol al prosperităţii şi stabilităţii. Totodată, confirmă recunoaşterea continuităţii “Kremlinului” de azi cu cel al vremurilor staliniste. Dar cine era la Kremlin în 1933? Tocmai se finalizase procesul colectivizării iar peste mai puţin de un an avea să fie asasinat Kirov, şi începea “Marea Teroare”.

Despre toate aceste lucruri am scris un articol în publicaţia “The Moscow Times”, după care am uitat şi de mezeluri, şi de Mikoian. După un an am primit un mesaj din Texas, de la editorii unui Dicţionar Culinar, spunîndu-mi-se că se interesează, ca urmare a articolului meu, de figura lui Anastas Mikoian, şi că mi se cere să scriu un articol despre acesta. Desigur, am consimţit, dar mi-am dat seama cît de puţin ştiu despre Mikoian. M-am pus pe lecturi, am făcut cunoştinţă cu copiii lui, apoi cu nepotul. În cele din urmă, am intrat în arhive. Ajungînd la combinatul „Mikoian“, am consultat publicaţia intreprinderii. Articolul despre Narkom s-a scris demult, cînd mi-am dat seama că adunasem material mult, ca pentru o carte. Atunci m-am decis să o scriu.

Mi-am dat seama din carte că Mikoian a jucat un rol determinant în articularea industriei alimentare. În ce a constat acest rol?

El a creat-o. Mai ales că pînă la el un astfel de domeniu nici nu a existat în Rusia, cum nu au existat multe altele. Naşterea industriei alimentare era parte din procesul global al industrializării, care, la rîndul său, devenise obiectivul principal al statului sovietic, în pofida retoricii ideologice potrivit căreia în URSS se construia socialismul şi comunismul. Doar se ştie că socialismul implică nişte raporturi sociale. Cunoscutul istoric rus Alexandr Şubin, de pildă, numeşte sistemul sovietic “societate industrială centralizată cu elemente de stat social”. Bucătăria sovietică oglindea aceste aspecte ale orînduirii sociale: standardizarea, egalitatea declarată şi coordonarea dintr-un singur centru.

Unul din momentele-cheie în activitatea lui Mikoian, în procesul de creare a industriei alimentare, a fost călătoria sa în SUA. Citind autori diferiţi, de la Benjamin pînă la Ilf şi Petrov (cu precădere însemnările lor din “America fără etaje”), am simţit similitudinea dintre cele două orînduiri politice. În ce măsură industria alimentară americană a influenţat constituirea celei sovietice?

A influenţat-o. Anume, în sensul că industrializarea americană a fost luată drept exemplu. Noi am concurat mereu în special cu SUA, nu cu India, de pildă, ceea ce ar fi fost mai raţional. Mai mult, în acel timp, America era văzută foarte bine. Dar trebuie să ţinem cont că, “minunile tehnicii americane, altoite pe teren sovietic”, după spusele lui Mikoian însuşi, ofereau nişte roade uimitoare, care nu semănau cu nimic ! EXACT ca la americani, oricum, nu reuşea, dar rezultatele erau deosebite, unice în felul lor. Mikoian, spre exemplu, a fost profund impresionat de hamburgherii americani. A văzut în ele exact ceea ce îi lipsea cetăţeanului sovietic, atunci cînd era în parc sau pe stadion – o pîrjoală fierbinte ascunsă într-o chiflă. Gustos, hrănitor şi accesibil. A şi comandat o linie de producţie a acestora, dar producerea lor a fost împiedicată de declanşarea războiului. Dar ideea unor chiftele gata preparate, oricînd la îndemînă, s-a înrădăcinat temeinic în capul lui Anastas Mikoian şi pînă la urmă a fost pusă la punct producerea lor la scară industrială. Acestea nu erau, fireşte, ca hamburgherii americani, ci pîrjoalele strandardizate, de şase kopeici, pe care o lume întreagă le cunoştea, cu numele lui: kotlete (pîrjoale) “Mikoian”. În consecinţă, se poate spune că acestea sunt un soi de hamburgheri “nedezvoltaţi”, prea anemice pentru a fi autentice !

Pasionant este că şi Mikoian şi Ilf cu Petrov au călătorit în America cam în acelaşi timp. Mikoian este cucerit de ce a văzut în materie de alimentaţie, vede în industria alimentară de acolo un potenţial uriaş pentru crearea uneia similare, care să fie pusă în slujba statului sovietic, în timp ce Ilf cu Petrov sunt foarte critici, şi nu sunt atraşi de absolut nimic în materie de gastronomie. De ce au aceştia atitudini atît de diferite?

Au scopuri diferite, iar viziunile lor sunt divergente. Ilf cu Petrov sunt nişte gurmanzi, nişte esteţi. Se simt bine cînd stau într-un restaurant franţuzesc, cînd tranşează o carne bună în mici bucăţele şi savurează un vin roşu. Pe cînd Mikoian „trebuie să hrănească pe omul muncii”. Simţi diferenţa? Dinamica e alta iar principiile sunt de-a dreptul opuse. Ilf şi Petrov sunt oamenii cărora le displac produsele congelate, detestă mîncărurile arătoase, dar „fără gust” din cantinele cu autoservire. Pentru Mikoian acest fapt este salvator. Nu trebuie uitat faptul că se schimbă în această ţară şi modul de viaţă: milioane de ţărani devin muncitori. Oamenii care altădată mîncau din ce produceau devin consumatori, şi pe aceştia trebuie să-i satisfaci cu cele necesare. Aceste chestiuni trebuiau rezolvate rapid şi, mai ales, în parametri nemaivăzuţi.

Să luăm ca exemplu mitologicul salam. Producerea în masă a acestuia a fost chiar un rezultat al industrializării. În consumul popular un astfel de produs nu a existat. Problema penuriei acestuia apăruse ca rezultat al propagării sale masive în întreaga ţară, cînd populaţia a început să-l consume masiv, nu se mai făcea faţă cererii.

Una din temele de căpătîi ale cărţii se ocupă de definirea conceptului de „bucătărie sovietică”. Se poate vorbi despre existenţa unei „bucătării sovietice”? Chiar a existat aşa ceva? Este o chestiune extrem de importantă, căci dacă acest „proiect” a reuşit, înseamnă că putem vedea şi ce s-a întîmplat cu „omul sovietic” cu „proiectul statului sovietic”?

A existat în aceeaşi măsură în care au existat Uniunea Sovietică şi omul sovietic. Chiar aş afirma că existenţa bucătăriei sovietice era ceva şi mai real şi palpabil decît autenticitatea celor două fenomene. Bucătăria sovietică a supravieţuit contextului care a generat-o. Personal, analizez acest fenomen nu doar din perspectiva reţetelor, nu doar ca totalitate a produselor şi bucatelor, ci din unghiul „practicilor domestice”, cum le definesc culturologii. Avem parte aici de un fenomen unic. Să luăm spre pildă buterbrodul meu preferat. Cuvîntul e nemţesc, însă germanii nu-l pricep. În perioada sovietică s-a născut o întreagă cultură a preparării şi îngurgitării acestui produs. O bucată groasă de pîine unsă cu un strat consistent de unt, peste care se pune o felie mare de caşcaval sau cîrnat – aşa ceva există doar în cultura sovietică. Mi-amintesc că eram la New York cînd mi s-a făcut poftă de un buterbrod cu caşcaval. Amicul meu american s-a luat cu mîinile de cap. „Gastronomie franţuzească? – a întrebat el – asta e ceva foarte scump”. Apariţia industriei alimentare în URSS este tocmai de aceea plină de interes, întrucît într-un unic proces s-au contopit atît producţia, cît şi gusturile personale şi eforturile colective. În mod neaşteptat, spaţiul privat şi cel public s-au întrepătruns. Reţetele propuse ca standard oficial, influenţează deopotrivă pregătirea hranei în cantinele muncitoreşti şi pe cea domestică. Într-o ţară enormă, oamenii pregătesc aceleaşi feluri de mîncare. Bucătăria devenită comună pentru toţi formatează coeziunea societăţii. Această coeziune se întrepătrunde cu ideologia – şi nu doar pentru că volumul „Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă”[2] este împănată cu citate din Stalin şi Mikoian –, ci şi pentru că reţetele însele reflectă o concepţie ideologizată, un sistem de valori clar determinat. În timpul unei dezbateri pe marginea cărţii mele, mi s-a spus că bucătăria sovietică nu a putut exista tocmai pentru că bucătăria trebuie să aibă fie o dimensiune socială, să aparţină unui grup social (burghez, aristocrat), fie una naţională. Dar tocmai aici e clenciul, în URSS s-a reuşit crearea unei bucătării care nu avea nici specific social, nici naţional. A însemnat, într-un anume fel marea cotitură, şi nu doar în materie de gastronomie.

S-a observat că atunci cînd se ia în discuţie proiectul comunist şi mai ales „Proiectul URSS”, cel mai adesea, se înţeleg chestiuni distincte. Pentru unii acesta este răul absolut, care se reduce la dictatura care înfunda oamenii în lagăre de concentrare, pentru alţii – e un loc în care au trăit, în care au savurat „aceeaşi” îngheţată, au băut „acceaşi” apă gazoasă, pentru ceilalţi însă – e doar întruchiparea luptei celor două sisteme, în care „Coca-cola” a biruit apa gazoasă, iar „Snickers” a înlocuit „batonul” sovietic. Parcurgînd volumul semnat de tine, mi-am dat seama de cît de puţine cunoaştem despre ce anume se întîmpla la etajele inferioare ale URSS – care e fundamentul societăţii sovietice. Cum crezi ca ajută la înţelegerea cît mai bună a „Proiectului URSS” felul în care s-a elaborat şi implementat proiectul „bucătăria sovietică”?

Oare poate fi privită univoc o epocă istorică, oricare ar fi aceasta? Eu am scris despre tragica dedublare a acelor timpuri – pe de o parte, existau represiunile (deopotrivă prezente şi în industria alimentară), iar pe de alta, exista entuziasmul şi participarea asumată, deşi un pic naivă, a populaţiei la zidirea unei societăţi noi. Dramatismul epocii e dat tocmai de preţul exorbitant care s-a plătit pentru progresul atins şi amploarea realizărilor, din rodul cărora ne hrănim pînă în vremea noastră.

Din nefericire, s-a instituit un fel de stereotipie, care descurajează orice tentativă serioasă de reflecţie asupra trecutului sovietic: orice iniţiativă de acest gen este catalogată drept intenţie de a reabilita trecutul totalitar. Dar în acelaşi timp, a apărut la noi un noian de cărţi care încearcă să-l scoată basma curată pe Stalin, demonstrîndu-se că teroare nici n-a existat.

Înţelegerea istoriei se produce atunci cînd încetăm să mai caricaturizăm trecutul sau să-l exaltăm. În ceea ce priveşte „etajele inferioare” de care aminteşti, nu cred că e foarte simplu să le identificăm. Istoricilor li se pare interesant faptul că Stalin coordona ridicarea Casei Sovietelor, dar par total neinteresaţi de felul în care se făcea săpunul în URSS. Dar la o analiză atentă se constată că lucrurile se petreceau oarecum similar. Stalin nu doar că studia cu atenţie diverse proiecte şi crochiuri arhitecturale, ci mirosea şi diferite tipuri de săpun. Mikoian relata despre aceste lucruri ca despre un exemplu veritabil, care trebuie să fie urmat de orice conducător. De unde se poate deduce că într-o astfel de societate nu există scopuri secundare. Iar neglijenţa unui lider – implicat în producerea săpunului – putea atrage după sine moartea sa.

Implicarea ta în sondarea temei mi se pare remarcabilă. Atunci cînd discuţi despre industria alimentară, aduci pe tapet întreaga gamă de factori constitutivi: mecanismul industrializării şi modernizării ţării, rolul ideologiei în acest proces, metoda prin care statul instrumentalizează alimentaţia publică cu scopul de a deţine controlul şi dominaţia absolută asupra populaţiei. E acest proces ceva specific modernităţii sau este doar o caracteristică a spaţiului sovietic?

Neîndoielnic, toţi aceşti factori ai societăţii industriale şi de consum, erau prezenţi nu doar în Uniunea Sovietică. Doar că în URSS multe din aceste caracteristici erau exprimate deosebit de clar şi consecvent, iar uneori, împinse pînă la grotesc. Desigur că ideologia era prezentă în mai toate sferele vieţii, iar acest lucru deosebeşte spaţiul sovietic de restul lumii. În Uniunea Sovietică această prezenţă era declamată, exprimată deschis. Însă rezultatul, vizibil la fiece pas, era altul: neconcordanţa dintre viaţa de zi cu zi şi expresia ideologică.

Să ne referim la „biblia gastronomiei sovietice”, pe care o numeşti „ortodoxia gastronomică”: „Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă”. Acest volum a jucat un rol major în societate, pentru că au crescut cu ea generaţii de cetăţeni sovietici. La o aprofundare a textului ajungi să înţelegi că acesta este înainte de toate un material ideologic, şi doar în subsidiar – gastronomic. Care e rostul acestei cărţi, şi ce funcţie a exercitat în societate?

Înainte de toate uimeşte faptul că avem de-a face cu un document normativ. Deloc întîmplător îl numesc „codex gastronomic” sau „biblie gastronomică”. Stalin comasează toate asociaţiile scriitoriceşti într-o Uniune a Scriitorilor, care trebuie să se ghideze după o singură metodă de creaţie. La fel procedează cu arhitecţii, artiştii plastici, muzicienii. Întocmai se pune la cale o carte de bucate. Una pentru întreaga ţară, pentru toate popoarele. Arhitecţii sunt chemaţi să „studieze tradiţia”, iar cartea de bucate adună laolaltă moştenirea popoarelor URSS, alături de cea europeană, iar rezultatul nu este doar o sinteză. Bucătăria sovietică trebuie să devină piscul, încununarea gastronomiei universale; tot ce e mai bun e chemat să se pună împreună, spre folosul omului sovietic. Fireşte că avem de-a face cu o utopie. Mîncarea reală era foarte departe de idealul reprezentat de imaginile cărţii. Multe dintre produsele prezentate erau pur şi simplu inaccesibile în viaţa de zi cu zi. Pe de altă parte însă, acestea erau totuşi reale. Măcar odată în viaţă, cineva le vedea şi chiar le gusta.

Cum a pătruns gastronomia sovietică în rîndul maselor? A existat o propagandă intensivă în favoarea acesteia?

Exact prin intermediul acestei „Cărţi despre hrana gustoasă şi sănătoasă” s-a şi propagat. Greu de imaginat o propagandă mai eficientă. Mai ales că la reuşita acesteia a contribuit şi grandiosul material ilustrativ! Dacă-ţi aminteşti imaginile, acestea exaltă şi astăzi imaginaţia. Iar faptul că ele reprezentau un IDEAL, este chiar raţiunea articulării acestei propagande. Graniţa dintre mit şi realitate în cotidianul sovietic nu era doar convenţională, ci şi flexibilă. Tabloul vieţii sovietice includea simultan ceea ce ar trebui să fie, ce este şi ce va fi. Visul utopic devine o practică cotidiană, iar utopia se transformă în realitate. Utopia se topeşte continuu în realitate şi parcurge ea însăşi un traseu evolutiv.

Aceasta era o bucătărie generalizată sau alternativă? Ce raporturi avea cu bucătăriile tradiţionale? Bunăoară în Occident majoritatea şi-a pierdut practica preparării zilnice a hranei, şi consumă semifabricate…

Era generalizată, fireşte. În societatea sovietică era practic inexistentă ideea de alternativă. Desigur, gastronomia sovietică a înghiţit-o pe cea rusească. Cît priveşte bucătăriile tradiţionale, cele caucaziene, să spunem, acestea se deosebeau simţitor de cea sovietică, deşi foloseau aceleaşi materii prime. Bucătăria sovietică a asimilat voiniceşte unele mîncăruri dintre cele naţionale – şaşlîk, sup-harcio, ceburek[3] – simplificîndu-le şi omogenizîndu-le pînă la nivelul la care şi-au pierdut orice similitudine cu bucătăria tradiţională.

Am observat un lucru care m-a surprins. În interiorul industriei alimentare s-a dezvoltat – pe lîngă uzine, în speţă – şi s-a încetăţenit o adevărată cultură de masă, cu cercuri (teatrale, muzicale, literare, jurnalistice etc.) la care participau muncitorii. La o analiză a materialului scris şi montat pe scene se poate constata că pe lîngă elementele de propagandă, grotesc şi kitsch inimaginabil, devine limpede că apărea şi un anume tip de cultură de masă autentică. Citind scrisorile trimise redacţiei ziarului muncitoresc, putem identifica chiar şi o atitudine foarte specială faţă de lume. Lumea riposta, dialoga, avea opinii. În ziua de astăzi e practic imposibil de înţeles aceste mecanisme de comunicare, mai ales în ţări ca ale noastre, din care industria etatizată practic a dispărut definitiv, iar cea privată încă nu s-a consolidat. Cum percepi şi interpretezi acel tip al vieţii sociale, culturale şi politice, care era propriu acelei clase sociale?

Bănuiesc că te referi, în speţă, la spectacolul „Belşug”, montat la combinatul “Mikoian”, pe la mijlocul anilor ’30 ? Oh, dar asta este o istorie fantastică! Imaginează-ţi doar: muncitorii nu doar prepară crenvurşti, ci joacă rolul acestora, transpunîndu-le plastic, dar de o manieră pe care însuşi Stanislavsky ar fi invidiat-o! În presa întreprinderii am găsit notiţe publicate de cei care au jucat în spectacol, povestind cum au lucrat la “transpunerea” în rolul de crenvurşti…Dar cît de savuros poate fi textul piesei în versuri : “Noi, sovietice mezeluri, am pătruns adînc în mase…”, apoi, refrenul despre cîrnatul de ceai şi salamuri. Încearcă să înţelegi ceva din acea epocă.

Industria sovietică a încercat nu doar să menţină producţia, ci să şi formeze, dacă nu chiar să “reproducă” clasa muncitoare. Conducătorii munceau permanent asupra conştiinţelor celor subordonaţi. Efectul era dual. Pe de o parte, avea loc apropierea de cunoaştere, de cultură. Iar pe de alta, toate astea erau strîns legate de inocularea ideologiei oficiale, de educarea în rîndul oamenilor a acelor valori, care convin puterii. Un bun exemplu este cel deja citat, spectacolul „Belşug”, care cochetează de o manieră vizibilă cu estetica barocului, deşi munitorii nici nu cunosc acest termen. Noua estetică stalinistă se arată foarte conservatoare, afirmînd ideea măreţiei statului, cum a făcut şi barocul clasic.

Gustul este o idee burgheză şi un rudiment, din punctul de vedere al bolşevismului puritan – mîncarea are o funcţie concretă, şi nu trebuie să producă plăcere. Vine Mikoian, care are o educaţie caucaziană, şi proclamă că mîncarea trebuie să aibă gust. Cum a rezolvat Mikoian problema gustului?

Nu sunt foarte sigură că a putut să o REZOLVE. Deşi şi-a dorit mult acest lucru. Îţi aminteşti ce stă scris la Lindgren, în „Karlsson şi piciul”: „De ce e mîncarea mai puţin gustoasă, atunci cînd e folositoare”?… Dietologii sovietici erau neînduplecaţi. Principalul este să consumi cantitatea necesară de grăsimi, albumină, hidrocarburi. Cum vor fi ambalate acestea, e o treabă neimportantă. Mai mult, aceşti specialişti considerau că mîncarea nu trebuie să fie condimentată, pipărată, toate acestea agită şi irită; mîncarea trebuie să fie liniştit-neutră; cît mai multe mîncăruri fierte, înăbuşite şi pasate, omogenizate…Ca pentru copii…Acest fel de a prepara lui Mikoian, ca om venit din Caucaz, îi repugna. Pe unde putea, impunea ceva cu gust, condimentat, expresiv. El s-a luptat anume pentru această denumire: „Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă”, iniţial aceasta trebuia să se numească „Cartea despre hrana folositoare şi sănătoasă”. El nu înceta să spună: „Gustul trebuie educat”.

Aici e aceeaşi problemă cu cea a întregului sistem al planificărilor sovietice. Industrializarea sovietică s-a luptat de la început pentru coeficientul de cantitate, iar întregul angrenaj răspundea pentru aceasta. Dar, citîndu-l pe istoricul Şubin: „Concentrîndu-se pe cantitate, industria sovietică a pierdut bătălia pentru calitate”. Sistemul centralizat sovietic îţi permitea să rezolvi rapid probleme simple, imediat ce acestea deveneau ceva mai complexe, apăreau complicaţiile. Chestiunea gustului, care nu poate fi soluţionată prin indici formali, este grăitoare în acest sens.

Ce putea face Mikoian în această situaţie? Exact ce făcea şi Stalin: intervenea în amănunte şi controla personal calitatea. Un anume despotism subiectiv care contracara formalismul birocratic. În consecinţă, singurul gust subiectiv care era demn de luat în seamă la nivel industrial era cel al lui Mikoian. Acesta întruchipa interesul consumatorului, iar gustul lui devenea preferinţa milioanelor de oameni.

Surprinde de-a dreptul felul în care se luau la nivel înalt deciziile în chestiuni dintre cele mai banale. Nu mi-aş fi imaginat că problematica săpunului sau a etichetei pentru cutia de conserve se poate dezbate în vîrful piramidei politice. Aproape e cu neputinţă de imaginat pe Mikoian venind la CC cu cîteva mostre de săpun, iar pe Stalin & Co să le miroase pe fiecare, să le pipăie, şi chiar să le guste, pentru a alege varianta cea mai bună pentru poporul sovietic! Scena aceasta nu e altceva decît simbioza dintre Ilf şi Petrov, alăturîndu-se lui Ionesco. Cum se luau deciziile? De ce intervenea Stalin în chestiuni aşa minore precum gustul, mirosul? Chiar să fi devenit gusturile unora ca Mikoian sau Stalin – gusturile noastre? În ce măsură preferinţele gastronomice ale acestora au determinat viaţa de zi cu zi a cîtorva generaţii de cetăţeni sovietici?

Episodul cu săpunul nu este o legendă, ci e luat dintr-o alocuţiune a lui Mikoian din anii’30. Acesta nu şi-ar fi permis niciodată să inventeze ceva despre Stalin, dacă nu s-ar fi regăsit în realitate. Stilul acesta despotic de a conduce ţara era agreat şi îngăduit de toţi. Scena cu pricina – care astăzi pare grotescă şi aproape neverosimilă – nu provoca pe atunci nici cea mai mică ironie. Şi asta în condiţiile în care, şi ţine cont de asta, puterea nu avea încredere în propriul popor. Dar e de înţeles: cum te poţi încrede în populaţia pentru care era nevoie să menţionezi în orice context: „A nu se scuipa pe podea”? Dacă această avertizare trebuia amintită la nivel statal, înseamnă că majoritatea SCUIPA pe jos, şi considera acest lucru absolut firesc. Tocmai de aceea, atunci cînd vorbim despre „Rusia pe care am pierdut-o”, e nevoie să ne amintim în primul rînd că pe lîngă intelighenţia şi dvorenii vechii Rusii, exista şi o populaţie analfabetă, pe care trebuia să o înveţi lucruri elementare…Puterea funcţiona într-un rol dublu: de conducător, căruia nu-i scapă niciun amănunt, dar şi de educator. Este greu de spus unde se termină prima funcţie şi unde începe cealaltă.

Iată încă o chestiune care mă preocupă. Cum crezi, în ce măsură (de o manieră programatică sau nu) metoda care a dus la crearea alimentaţiei publice a influenţat viaţa privată, bucătăria de acasă – „locul sacru” al cetăţeanului sovietic?

De la un moment dat încolo, noi am încetat a ne mai gîndi că aceste produse sau practici au fost inventate şi introduse de cineva anume. Pentru generaţiile ce s-au succedat, acestea au devenit fireşti. Mai mult, în anii’60, cînd urgia stalinismului s-a ascuns după cortina trecutului, unele elemente ale utopiei s-au materializat. E clar că „bunăstarea” stalinistă nu era decît un slogan. Dar peste trei decenii, viaţa sovietică dobîndeşte înfăţişări care erau percepute cîndva doar ca un ideal. Că tot am pomenit de ea, „Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă”, a avut momentul său de glorie exact în anii’60! Doar că oamenii îşi doresc mereu altceva. Năzuiesc să spargă tiparele rutinei domestice sovietice. Iar acum, cînd toate acestea au rămas în trecut, ne încearcă nostalgia. Evocăm produsele mitologiei sovietice: îngheţata Eskimo, zefirul, „acelaşi ceai” cu elefantul pe ambalaj, mezelul „Amatorul”, şi ne plîngem că nu mai au acelaşi gust…Dar reclama se opinteşte să ne convingă că toate au rămas cum au fost!

O ultimă întrebare: gastronomia sovietică a murit simultan cu URSS? A devenit un „exponat” de muzeu? Sau îşi continuă existenţa, doar pe alte căi?

Am făcut la un moment dat o glumă, prin care spuneam că bucătăria sovietică se conservă în structurile închise: creşe, grădiniţe, spitale, penitenciare. Concret, în acele locuri unde alimentaţia este de trei ori pe zi cu mîncare caldă (uneori, se adaugă gustarea de după-amiază, poldnik), iar prînzul are la rîndul său trei feluri. Tuturor ne este cunoscut felul întîi, supa sau ciorba, la felul doi, carne sau peşte cu garnitură şi compot. Posibil ca acest tip de alimentaţie să se conserve şi în unele sanatorii sau case pentru odihnă, dar într-o formă diminuată.

Actuala „alimentaţie publică” are şi bucate vechi, şi bucate tradiţionale. Ca în ţările exotice, unde se serveşte gastronomie „europeană” alături de cea autohtonă. În cafenelele noastre alături de bucatele noi, fără de care tineretul nu-şi mai poate concepe alimentaţia, se poate servi şi vinegret sovietic sau peşte murat sub un strat de sfeclă fiartă…

În ceea ce priveşte bucătăria domestică, cred că aceasta e ceva mai conservatoare. În mod explicabil, hrana se pregăteşte preponderent pentru copii…Pireul de cartofi, supa de legume, pîrjoalele, terciurile, acestea sunt mai degrabă mîncăruri dietetice, pentru copii.

În GUM (magazinul central din Moscova) există aşa-zisa „cantină Nr. 57” care imită ambianţa uneia sovietice. În fapt, desigur, nu e decît o cantină sovietică ideală, şi aş adăuga, puternic cosmetizată şi înfrumuseţată. Ea îmbină armonios cuceririle orînduirii sovietice cu excesele capitalismului. Tot un soi de utopie.

Traducere de Vladimir Bulat

[1] Anastas Mikoian (1895-1978)  – unul dintre cei mai cunoscuţi şi longevivi lideri sovietici. El face parte din vechea gardă leninistă şi este singurul care a deţinut funcţii importante indiferent de cine a venit la Kremlin. Începe cariera alături de Lenin şi se pensionează sub Brejnev. A fost însă şi unul din oamenii cei mai apropiaţi ai lui Stalin, care a organizat diverse industrii ale ţării. A devenit “cel mai iubit comisar al poporului” iar foclorul sovietic i-a dedicat o zicală: “De la Ilici pîn-la Ilici, fără infarct şi paralici”.

[2] Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă – este „biblia” gastronomiei sovietice care se găsea în fiecare casă din URSS. În 1939 apare prima ediţie sub îngrijirea lui Mikoian şi este supervizată de Stalin. Ea va fi editată aproape anual, însă ediţia din 1952 devine de referinţă mai ales pentru modul spectaculos în care este ea ilustrată.

[3] Şaşlîk – mîncare specifică popoarelor Asiei care are la bază carnea de oaie ce este înfiptă pe un suport metalic sau de lemn şi friptă pe foc (echivalentul frigăruilor noastre). În URSS a devenit mîncare foarte populară însă aici se utiliza cu preponderenţă carne de porc, dar şi carne de oaie sau pui. Ceburek – mîncare specifică tătarilor din Krimeea pe bază de aluat şi carne (un soi de plăcinte cu carne). Sup-harcio – ciorbă tradiţională georgiană  care conţine carne de vită, orez, nuci, usturoi, ceapă, roşii etc.

Imagini din Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă, ediţia din 1952. (O varianta a acestui text a aparut si in Observator Cultural).

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.